Î.C.C.J.

Prin Dec. nr. 4/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat că:

,,Infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane, constituie o infracțiune unică continuă.”

Incriminând faptele care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la conviețuirea socială, în mod particular a celor de familie, a căror existență și desfășurare sunt condiționate de respectarea reglementărilor ce au ca obiect îndeplinirea îndatoririlor de ajutor material și moral între membrii acesteia, legiuitorul a prevăzut în art. 378 alin. (1) lit. c) din noul Cod penal (în continuare C.pen.) că neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, de către persoana care are obligația legală de întreținere, a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească, față de cel îndreptățit la întreținere, constituie infracțiunea de abandon de familie și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Față de modul de incriminare a infracțiunii de abandon de familie în varianta ce face obiectul prezentei sesizări se constată că reglementarea actuală a preluat aproape identic conținutul constitutiv al celei din vechiul Cod penal [art. 305 alin. (1) lit. c) C.pen. din 1969], singura diferență, sub acest aspect, fiind reprezentată de majorarea intervalului de neplată cu rea-credință a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească, respectiv de la două luni la trei luni.

În această ipoteză, dat fiind faptul că se mențin toate celelalte elemente de tipicitate ale infracțiunii de abandon de familie din legea penală abrogată, considerațiile doctrinare și orientarea jurisprudențială cristalizate anterior anului 2014 își păstrează valabilitatea și cu privire la noua incriminare, fără ca schimbarea de optică a legiuitorului în ceea ce privește unitatea și pluralitatea de infracțiuni să influențeze calificarea juridică a faptei debitorului obligației de întreținere de a nu plăti cu rea-credință, timp de trei luni, pensia de întreținere stabilită prin aceeași hotărâre judecătorească față de cel puțin doi creditori, în sensul reținerii pluralității de infracțiuni în forma concursului, în loc de unitatea naturală de infracțiune, adică a infracțiunii continue omisive.

Calificarea juridică a faptei de abandon de familie, în varianta de la lit. c) din art. 378 alin. (1) C.pen. [art. 305 alin. (1) lit. c) C.pen. din 1969], ca reprezentând o infracțiune continuă rezultă din împrejurarea că inacțiunea concretizată în neplata pensiei de întreținere se prelungește în timp, în mod natural, după data consumării, până la încetarea activității infracționale, adică la momentul epuizării. Astfel, infracțiunea de abandon de familie se consumă la expirarea perioadei de trei luni, pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească, și se epuizează la momentul reluării plății de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre judecătorească, dată la care se încheie ciclul infracțional și se autonomizează activitatea desfășurată până în acel moment.

Includerea infracțiunii de abandon de familie, în varianta normativă ce face obiectul prezentei sesizări, în sfera unității naturale sub forma infracțiunii continue a fost îmbrățișată de doctrină, dar și de practica judiciară, atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a noii codificări penale, fiind exprimată doar izolat opinia conform căreia infracțiunea este una momentană, întrucât se consumă la data expirării termenului de trei luni și, având în vedere că obligația de plată are caracter periodic, fapta se săvârșește în mod repetat, prin neplata la termenele succesive[1].

Chiar dacă legiuitorul, în noul Cod penal, a adoptat o altă viziune în reglementarea unității legale de infracțiune, excluzând din sfera acesteia ipoteza pluralității de subiecți pasivi, se constată că actuala filosofie nu are consecințe juridice sub aspectul calificării faptei debitorului care nu își îndeplinește obligația stabilită prin aceeași hotărâre judecătorească de a plăti pensie de întreținere în favoarea mai multor creditori, întrucât, așa cum s-a arătat, o asemenea activitate infracțională realizează conținutul constitutiv al infracțiunii continue de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., ca formă a unității naturale de infracțiune. Construcția juridică recentă și-ar fi găsit aplicabilitate, în situația particulară ce face obiectul prezentei sesizări, doar în cazul în care, conform doctrinei și jurisprudenței anterioare datei de 1 februarie 2014, infracțiunea de abandon de familie ar fi fost considerată o categorie a unității legale de infracțiune, în varianta continuată a acesteia, împrejurare ce ar fi permis ca, în raport cu noua reglementare, pluralitatea de subiecți pasivi să poată face posibilă reținerea concursului de infracțiuni, într-o asemenea situație.

De altfel, în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal[2], cu modificările și completările ulterioare, se arată că schimbarea concepției privind existența infracțiunii continuate numai în ipoteza unității de subiect pasiv a fost generată de incompatibilitatea totală între această formă a unității legale și pluralitatea subiecților pasivi, în condițiile în care infracțiunea continuată a fost creată ca o excepție de la aplicarea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la extinderea nejustificată a domeniului de incidență al acesteia, în situații în care este vorba de o pluralitate de infracțiuni. Ulterior însă prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal[3], cu modificările și completările ulterioare, s-a acceptat compatibilitatea limitată, în cazul anumitor categorii de infracțiuni, susceptibile de comitere în mod continuat, condiția unității subiectului pasiv considerându-se îndeplinită și atunci când ,,bunurile ce constituie obiectul infracțiunii se află în coproprietatea mai multor persoane” sau ,,infracțiunea a adus atingere unor subiecți pasivi secundari diferiți, iar subiectul pasiv principal este unic” (art. 238 din Legea nr. 187/2012).

Deci schimbarea de optică a legiuitorului penal cu privire la unitatea și pluralitatea de infracțiuni, în raport cu vechea codificare, afectează doar îndeplinirea condițiilor de existență ale infracțiunii continuate, singura pentru care s-a introdus o cerință suplimentară, fără ca aceasta să influențeze regimul juridic al celorlalte forme de unitate legală, precum și de unitate naturală, inclusiv în ceea ce privește infracțiunea continuă, de esența căreia nu este unitatea de subiect pasiv, ci prelungirea, în mod natural, a acțiunii sau inacțiunii ce formează elementul material al laturii obiective, după momentul consumării.

În același context este de menționat că, din modul de redactare a normei de incriminare cuprinse în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., care face referire la ,,cel îndreptățit la întreținere”, aparent ar rezulta că legiuitorul a urmărit sancționarea distinctă a făptuitorului pentru neplata pensiei de întreținere față de fiecare creditor, însă o asemenea interpretare nu poate fi primită, întrucât calificarea activității ilicite ca unitate sau pluralitate de infracțiuni nu se realizează doar prin prisma unui singur criteriu, cum ar fi pluralitatea de subiecți pasivi, ci și prin raportare la alți factori și elemente de conținut ale infracțiunii.

Așadar, în primul rând, trebuie avute în vedere valorile sociale a căror proteguire s-a urmărit a se realiza prin trecerea în sfera ilicitului penal a unor fapte prin care subiectul activ aduce atingere normelor de conviețuire în societate.

În condițiile în care incriminarea faptelor care se circumscriu infracțiunii de abandon de familie a avut ca scop apărarea relațiilor sociale care privesc familia și care impun respectarea obligațiilor și îndatoririlor de sprijin material și moral față de membrii acesteia, îndreptățiți legal la întreținere, rezultă că norma juridică protejează, cu prioritate, un interes general, mai mult decât unul individual, astfel încât persoanele care au dreptul la pensie de întreținere sunt subiecți pasivi secundari, în timp ce societatea, prin stat, este subiect pasiv principal.

Așadar, pluralitatea de subiecți pasivi secundari nu atrage existența unei pluralități sub forma concursului, ci a unei unități naturale de infracțiune, în cazul de față, a infracțiunii continue omisive, în condițiile în care valoarea socială lezată de făptuitor este unică, și anume familia, indiferent de numărul membrilor acesteia care sunt văduviți prin neplata drepturilor bănești ce li se cuvin și care au fost stabilite prin aceeași hotărâre judecătorească.

Tot în legătură cu obiectul juridic trebuie menționat și faptul că inacțiunea debitorului constând în neplata pensiei de întreținere fixată pe cale judiciară aduce atingere, în mod adiacent, și relațiilor sociale care asigură autoritatea hotărârilor judecătorești, motiv pentru care infracțiunea de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen. poate fi asimilată unei forme speciale de nerespectare a hotărârilor judecătorești, reglementată distinct în cadrul infracțiunilor contra familiei.

Această împrejurare întărește concluzia anterior menționată că persoanele îndreptățite la plata pensiei de întreținere, stabilită prin aceeași hotărâre judecătorească, sunt doar subiecți pasivi secundari ai infracțiunii[4].

În al doilea rând, poziția subiectivă a făptuitorului față de conduita ilicită adoptată și urmările pe care aceasta le produce se raportează la obligația de întreținere instituită în sarcina sa și concretizată prin hotărârea judecătorească de stabilire a pensiei, și nu la persoana celui/celor îndreptățit/îndreptățiți la plata acesteia, astfel încât are un caracter unitar, chiar dacă pensia de întreținere a fost fixată în favoarea mai multor creditori.

Cu alte cuvinte, neefectuarea plății pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească în sarcina debitorului se fundamentează pe o rezoluție infracțională unică, și anume aceea de a nu executa obligația de întreținere ce îi revine față de creditori, iar nu pe o pluralitate de asemenea rezoluții, în raport cu numărul persoanelor îndreptățite la aceasta.

Sub aspectul configurării poziției psihice a autorului prezintă relevanță și împrejurarea că obligația de întreținere a cărei încălcare formează latura obiectivă a infracțiunii de abandon de familie, în varianta reglementată de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., este o obligație unică, ce constă în asigurarea pentru persoanele îndreptățite a celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională, pensia de întreținere constituind, potrivit art. 530 din Codul civil (în continuare C.civ.)[5], doar o modalitate subsidiară de executare a acesteia, în situația în care obligația de a presta întreținerea în natură nu se realizează de bunăvoie.

Deși cazul particular analizat, ce formează obiectul sesizării, vizează situația unei pluralități de creditori ai obligației de întreținere (subiecți pasivi secundari ai infracțiunii de abandon de familie), ipoteză în care operează, astfel cum prevăd dispozițiile art. 523 C.civ.[6], principiul divizibilității, conform căruia fiecare persoană îndreptățită nu poate pretinde și urmări decât partea sa de creanță de la debitorul comun, această împrejurare nu este de natură să afecteze caracterul obligației de întreținere de a fi unică, divizibilitatea privind doar urmărirea și executarea creanței de către creditori.

Nu în ultimul rând, caracterul personal al obligației de întreținere prevăzut în art. 514 alin. (1) C.civ.[7] nu influențează calificarea juridică a faptei debitorului care se sustrage de la plata pensiei de întreținere stabilită prin aceeași hotărâre judecătorească în favoarea mai multor beneficiari, întrucât are consecințe strict în sfera dreptului civil, fiind reglementat ca o măsură de protecție a creditorului aflat în stare de nevoie, pentru a-i asigura mijloacele minimale de existență.

Deci, toate trăsăturile care decurg din caracterul personal al obligației de întreținere (incesibilă, netransmisibilă pe calea succesiunii legale sau testamentare, insesizabilă și la care nu se poate renunța) nu au relevanță în sfera ilicitului penal din perspectiva calificării ca unitate sau pluralitate de infracțiuni a abandonului de familie în modalitatea normativă a neplății pensiei de întreținere instituită prin aceeași hotărâre judecătorească pentru mai multe persoane îndreptățite, întrucât, prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul a urmărit să protejeze, în principal, relațiile de familie, în ansamblul lor, și nu individual pentru anumiți membri ai acesteia, precum și, adiacent, valorile sociale care privesc forța executorie a hotărârilor judecătorești.

Astfel, indiferent de existența unor obligații civile distincte, cu caracter personal, stabilite prin aceeași hotărâre judecătorească față de fiecare creditor, îndatorirea făptuitorului de a le acorda sprijin material este unică, iar nesocotirea acesteia în varianta prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen. constituie o singură infracțiune continuă, iar nu o pluralitate sub forma concursului de infracțiuni.

Concluzionând, caracterul personal al obligației de întreținere nu generează tot atâtea raporturi juridice de drept penal câte persoane sunt îndrituite, în temeiul aceleiași hotărâri judecătorești, la pensie de întreținere, cu consecința incidenței dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, deoarece, la calificarea ca infracțiune unică continuă a abandonului de familie, în varianta prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., se au în vedere, așa cum s-a menționat anterior, obiectul juridic, unicitatea subiectului pasiv principal și poziția subiectivă a făptuitorului față de faptă și urmările sale.

1. Într-adevăr, infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane, nu poate fi decât o infracțiune unică continuă; aceeași concluzie se impune și atunci când există mai multe hotărâri judecătorești prin care s-au stabilit termene de plată distincte pentru fiecare persoană îndreptățită la întreținere[8].

2. Referindu-se, în argumentele sale, la infracțiunea continuată, instanța supremă a avut în vedere dispozițiile art. 35 alin. (1) C.pen. Or, recent, Curtea Constituțională a României a statuat că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” (noua filosofie a legiuitorului român), din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) C.pen.[9], este neconstituțională, întrucât aceasta, impunând condiția unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate, creează o diferență de tratament juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări[10].