dr. Tamara MANEA*

Procuror inspector judiciar − Inspecția Judiciară

ABSTRACT

The author presents some interesting aspects regarding the limits in which may be pursued the disciplinary liability in case of transgression by the magistrate, in ex mala fide and gross negligence of the material and procedural law.

Key words: misbehavior, magistrate, judge, prosecutor, substantive law, procedural law, the principles of legality and loyalty of evidences.

Introducere. O hotărâre recentă a Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii (în continuare Secția pentru procurori în materie disciplinară)[1] a adus în discuție o temă care a suscitat controverse în jurisprudența Inspecției Judiciare, a Secțiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la limitele în care poate fi antrenată răspunderea disciplinară în cazul încălcării de către magistrat, cu rea-credință sau gravă neglijență, a normelor de procedură sau de drept material.

1. Prezentare. Hotărârea sus-menționată se referă la atragerea răspunderii disciplinare a procurorului pentru administrarea nelegală a probelor.

Datele speței s-au prezentat astfel:

Unui procuror, care își desfășura activitatea la un parchet de pe lângă judecătorie, i-a fost repartizat spre supraveghere și, respectiv, soluționare un dosar penal în care a solicitat autorizarea interceptării convorbirilor telefonice ale mai multor persoane.

Prin rezoluția organelor de cercetare penală din 16 ianuarie 2014, confirmată de procuror la aceeași dată, s-a dispus începerea urmăririi penale ,,in rem” pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 alin. (1) din Codul penal din 1969 (în continuare C.pen. din 1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

Prin ordonanța din data de 5 mai 2014, procurorul a dispus extinderea urmăririi penale și pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.).

În cauză, procurorul a solicitat luarea măsurii de supraveghere tehnică pentru posturile telefonice utilizate de M.I., M.O. și P.D. deși, la data formulării acestei cereri, rezulta că P.D. nu făcea parte din cercul infracțional.

Prin încheierea din data de 14 mai 2014 a judecătorului de drepturi și libertăți, s-a admis cererea parchetului de luare a măsurii de supraveghere tehnică pentru posturile telefonice utilizate de M.I., M.O. și P.D. pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 15 mai 2014.

Din redarea interceptărilor a reieșit că P.D. a purtat o convorbire telefonică și cu soția sa, din care rezulta că va lua legătura cu B.V., directorul liceului unde fiica lor era elevă, pentru a discuta cu privire la posibilitatea reexaminării acesteia în vederea măririi mediei la una dintre disciplinele de studiu. În cadrul convorbirii, soția lui P.D. i-a sugerat acestuia să-l invite pe B.V. ,,la o cafea, la o apă, un suc, la restaurant unde să poată vorbi despre acest subiect”.

Ulterior, P.D. l-a contactat telefonic pe directorul B.V., iar acesta din urmă a propus ca întâlnirea să aibă loc în incinta liceului, la terenul de fotbal.

Raportat la această convorbire telefonică, procurorul a apreciat că se impune sesizarea din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C.pen., în forma autoratului de către directorul liceului, B.V, și în forma complicității de către P.D., motivat de faptul că din conținutul convorbirii telefonice s-a conturat suspiciunea rezonabilă cu privire la pregătirea săvârșirii acestei infracțiuni.

În aceste condiții, la parchetul de pe lângă judecătorie a fost înregistrat un nou dosar penal în care, prin ordonanța procurorului din data de 13 iunie 2014, s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C.pen. și complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 48 alin. (1) raportat la art. 297 alin. (1) din același cod.

În vederea descoperirii și probării presupuselor infracțiuni, procurorul i-a solicitat judecătorului de drepturi și libertăți, prin referatul din data de 13 iunie 2014, încuviințarea supravegherii tehnice constând în interceptarea și înregistrarea convorbirilor de la posturile telefonice folosite de P.D. și directorul liceului, B.V.

În referatul din data de 13 iunie 2014, prin care s-a solicitat încuviințarea supravegherii tehnice sus-menționate, procurorul a motivat că ,,scopul întâlnirii cu directorul liceului nu poate fi altul decât că acesta urma să intervină pe lângă profesorul de la catedra de informatică pentru ca fiica lui P.D. , care avea o notă de 9, să obțină nota 10”. Procurorul a apreciat că: ,,Directorul liceului relevă aplecare pentru acest gen de fapte, întrucât nu a declinat în niciun fel invitația lui P.D. la cafea, suc și apoi de a se întâlni conspirativ la terenul de fotbal și niciun moment nu a întrebat care ar fi scopul întâlnirii lor. Explicația plauzibilă ar fi că directorul este obișnuit cu acest gen de cereri și intervenții, cunoscînd și faptul că acestea nu se vorbesc în întregime la telefon”.

A concluzionat că din cele relatate ,,rezultă suspiciunea rezonabilă privind pregătirea sau săvârșirea infracțiunilor reținute” și se impune luarea măsurii de supraveghere tehnică a interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice.

Prin încheierea din data de 13 iunie 2014, judecătorul de drepturi și libertăți a admis cererea procurorului și a autorizat interceptarea convorbirilor telefonice purtate de la posturile telefonice de către P.D. și B.V.

Prin ordonanța din data de 5 august 2015, constatând că faptele urmărite nu există, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. a), art. 314 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 lit. a) din Codul procedură penală (în continuare C.pr.pen.), procurorul a dispus clasarea cauzei privind pe P.D. și B.V.

În motivare a reținut că ,,nu există probe certe și concludente din care să rezulte fără putință de tăgadă că directorul B.V., în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, ar fi creat, în mod abuziv, cadrul prielnic pentru notarea elevei cu media 10”.

Raportat la această situație de fapt, Secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut că procurorul a săvârșit abaterea disciplinară prevăzută în art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor[2], republicată, cu modificările și completările ulterioare[3], respectiv exercitarea funcției din gravă neglijență, întrucât acesta a încălcat normele de procedură privitoare la: sesizarea din oficiu (art. 292 C.pr.pen.[4]), începerea urmăririi penale [art. 305 alin. (1) C.pr.pen.[5]], supravegherea tehnică [art. 139 alin. (1) C.pr.pen.[6]] și procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică [art. 140 alin. (2) C.pr.pen.[7]].

Astfel, Secția pentru procurori în materie disciplinară a constatat că la momentul formulării cererilor privind autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică, în cadrul primului dosar penal, urmărirea penală a fost începută „in rem” pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod (prima cerere), iar, ulterior, prin ordonanța din data de 5 mai 2014, a fost extinsă și pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) C.pen. În aceste condiții, procurorul nu a respectat dispozițiile art. 139 alin. (2) C.pr.pen., care reglementează în mod expres și limitativ cazurile în care se poate dispune supravegherea tehnică (infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și abuz în serviciu neregăsindu-se printre acestea și nici condiția privind limita de pedeapsă nefiind îndeplinită[8]).

Totodată, Secția pentru procurori în materie disciplinară a mai reținut că procurorul a solicitat luarea și, ulterior, prelungirea măsurii de supraveghere tehnică față de P.D., în condițiile în care acesta avea calitatea de victimă, iar din verificările efectuate în cauză (la momentul formulării cererii) a rezultat că nu avea cunoștință că pe numele său s-au întocmit în fals adeverințe de primire și plată, în baza cărora figura că a încasat o sumă de bani pentru predarea unei cantități de fier vechi.

De altfel, judecătorul de drepturi și libertăți, constatând că P.D. nu face parte din cercul infracțional, prin încheierea din 13 iunie 2014 a dispus prelungirea mandatelor de supraveghere doar față de celelalte persoane cercetate în cauză, motivând că din exploatarea mandatului privind pe P.D. a rezultat că această persoană nu mai prezenta interes pentru cauză.

Raportat la aceste constatări, Secția a reținut că procesul-verbal de sesizare din oficiu – probă derivată – s-a aflat în strânsă legătură cu probele obținute în mod nelegal, respectiv interceptarea convorbirilor telefonice purtate de P.D.; or, în conformitate cu dispozițiile art. 102 alin. (2) C.pr.pen.[9], probele obținute în mod nelegal nu puteau fi folosite în procesul penal. Principiul legalității în administrarea probelor presupune doar administrarea mijloacelor de probă prevăzute de lege, în condițiile stabilite de Codul de procedură penală, legislația specială și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Deopotrivă, s-a apreciat că procurorul, cu ocazia formulării cererii privind încuviințarea măsurilor de supraveghere tehnică a convorbirilor purtate de la posturile telefonice folosite de P.D. și B.V., nu a procedat la o analiză obiectivă a cerințelor impuse de art. 139 alin. (1) C.pr.pen. referitoare la existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, respectiv proporționalitatea măsurii în raport cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ale părților.

Discuția telefonică – ce a stat la baza sesizării din oficiu – purtată de P.D. cu soția sa a avut un caracter privat, aceștia vorbind despre situația școlară a fiicei lor și, cel mult, putea conduce la concluzia existenței unor simple acte de pregătire; or, în ipoteza dispunerii interceptărilor și înregistrărilor audio-video, atunci când există doar date privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, este afectat principiul proporționalității consacrat de art. 8 paragr. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[10], deoarece gravitatea faptei penale ce nu a fost încă efectiv comisă nu poate fi evaluată, pentru a fi pusă în balanță cu gravitatea ingerinței în exercitarea dreptului la viață privată.

În concluzie, în raport de această situație de fapt, care a pus în discuție respectarea principiului legalității administrării probelor în cursul urmăririi penale, Secția pentru procurori în materie disciplinară, cu majoritate, a dispus aplicarea sancțiunii disciplinare constând în „diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20%, pe o perioadă de 6 luni”, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute în art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la sancțiune, au fost formulate două opinii separate în sensul aplicării dispozițiilor art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004 – suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni – și, respectiv, art. 100 lit. e) din același act normativ – excluderea din magistratură.

2. Analiză. Problematica speței prezentate pune în discuție limitele până la care poate fi atrasă răspunderea disciplinară, în cazul încălcării de către magistrat a normelor de procedură sau de drept material.

Pentru formularea unor opinii pe marginea acestui subiect, suntem de părere că mai întâi se impune o analiză a evoluției jurisprudenței în această materie.

Antrenarea răspunderii disciplinare pentru exercitarea funcției cu    rea-credință sau gravă neglijență, în varianta normativă a încălcării normelor de procedură, a determinat o jurisprudență neunitară atât anterior modificării normei care prevedea această abatere disciplinară^[11], cât și ulterior^[12].

În jurisprudența creată anterior modificării conținutului abaterii disciplinare prin Legea nr. 24/2012, într-o primă etapă^[13], s-a apreciat că în cadrul răspunderii disciplinare nu se poate analiza legalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de judecători, motivat de faptul că incidența normelor legale și aplicabilitatea lor la situația de fapt dedusă judecății reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui raționament logico-juridic și al unui proces de interpretare sistematică a dispozițiilor legale incidente și, în consecință, atributul esențial al activității de judecată propriu-zise. S-a reținut că interpretarea normelor legale și analiza aplicării acestora în timp nu sunt reglementate ca norme de procedură, reprezentând opinia judecătorului, fundamentată în fapt și în drept, formată în urma deliberării, potrivit convingerii acestuia.

În aceeași cauză a fost formulată și opinia potrivit căreia textul art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 (în forma anterioară modificării textului legal prin Legea nr. 24/2012) era neconstituțional, în măsura în care răspunderea disciplinară a judecătorilor se circumscria activității de judecată a acestora.   S-a susținut că admiterea ideii potrivit căreia modul în care judecătorii interpretează și aplică legea intră în sfera răspunderii disciplinare aduce atingere principiului independenței acestora, consacrat de dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituția României, republicată.

De asemenea, un alt argument adus în sprijinul acestei opinii a fost acela că instituirea unui control administrativ asupra hotărârilor judecătorești încălcă o altă dispoziție constituțională, respectiv cea înscrisă în art. 129 din Constituția României, republicată, potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar, în condițiile legii.

Într-o altă cauză^[14] s-a decis că fapta judecătorilor care, având spre soluționare cererea de recurs formulată împotriva unei sentințe civile, nu au aplicat o decizie dată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, încălcând astfel prevederile art. 329 din vechiul Cod de procedură civilă (în prezent, art. 517 C.pr.civ.), nu întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute în art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 (în forma anterioară modificării textului legal prin Legea nr. 24/2012), întrucât hotărârile judecătorești sunt scoase de sub imperiul unei autorități de supraveghere, în afara cazurilor în care s-a săvârșit o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește chiar și cea mai slabă justificare.

În alte cauze însă s-a decis că poate fi atrasă răspunderea disciplinară: a judecătorului care a încălcat dispozițiile art. 160^b alin. (1) din Codul de procedură penală din 1969 (în continuare C.pr.pen. din 1969), prin aceea că nu s-a pronunțat asupra legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului, cu consecința punerii în libertate a acestuia^[15]; a judecătorului care, cu ocazia soluționării unei cauze, nu a respectat normele de procedură incidente în cauză, împrejurare ce a condus la vătămarea drepturilor procesuale ale părților, prin prelungirea duratei procedurii judiciare în care au fost implicate, ca urmare a casării hotărârii pronunțate de judecător și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond^[16]; a judecătorului care a încălcat normele procedurale imperative, constând în nerespectarea, cu ocazia rejudecării pricinii, a dispozițiilor instanței de control judiciar cuprinse în decizia de casare, producând astfel consecințe asupra drepturilor procesuale ale părților^[17]; a judecătorului care, cu ocazia soluționării a două cauze, a nesocotit garanțiile esențiale recunoscute persoanelor în materia dreptului la libertate, încălcând dreptul de apărare al inculpaților arestați preventiv, atât din perspectiva dreptului acestora de a se prezenta și de a participa în proces la momentul verificării legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, cât și din perspectiva dreptului de a fi asistați de apărători aleși sau din oficiu^[18]; a judecătorului care a soluționat între termenele de judecată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului, cererile formulate de inculpații X și Y privind încuviințarea părăsirii țării, în condițiile în care, față de aceștia, se dispusese anterior înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara (față de inculpatul X) și respectiv liberarea provizorie pe cauțiune (a inculpatului Y)^[19]; a judecătorului care a încălcat dispozițiile de procedură ce stabilesc că judecarea dosarelor trebuie să aibă loc în ședință publică, constând în aceea că a dispus măsuri și a soluționat cauzele aflate pe rolul completului pe care îl prezida, fără a permite părților și apărătorilor acestora accesul în sala de ședință^[20].

Ulterior, după modificarea prin Legea nr. 24/2012 a dispozițiilor care reglementează răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, jurisprudența în această materie, deși a rămas în continuare neunitară, a statuat că în sfera răspunderii disciplinare pot intra și acele aspecte care țin de modul în care magistratul aplică dispozițiile procedurale sau de drept material.

Astfel, s-a decis că poate fi atrasă răspunderea disciplinară a judecătorului care: nu a respectat dispozițiile legale referitoare la modalitatea de stabilire a taxelor de timbru și principiul contradictorialității în invocarea și soluționarea unei cauze pe excepția de netimbrare, în condițiile în care a stabilit din nou în sarcina reclamantei obligația de plată a taxei de timbru, deși, în soluționarea unor cereri de reexaminare, se hotărâse cu caracter irevocabil că acțiunea era scutită de plata taxei de timbru^[21]; la momentul pronunțării hotărârii, a întocmit o minută în care a menționat că cererea reconvențională se anulează ca netimbrată, iar ulterior a întocmit o altă minută, prin care a dispus respingerea cererii reconvenționale ca inadmisibilă, efectuând modificările și în sistemul informatic ECRIS și dând dispoziții grefierului de ședință în sensul înlocuirii minutei inițiale^[22]; nu a făcut aplicarea dispozițiilor tranzitorii prevăzute de art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[23], respectiv nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea probelor și a actelor de urmărire penală^[24]; a omis să pună în discuția părților menținerea măsurii arestării preventive și, ulterior, a încercat să înlăture această omisiune prin completarea dispozitivului încheierii de ședință^[25]; nu a respectat dispozițiile procedurale referitoare la amânarea pronunțării hotărârii, nefiind întocmite încheieri potrivit dispozițiilor art. 370 alin. (4) C.pr.pen.^[26]; a nesocotit dispozițiile procedurale care reglementează procedura de cameră preliminară, verificarea legalității și temeiniciei măsurilor preventive, publicitatea ședinței, încetarea măsurilor preventive^[27].

Secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut că este atrasă răspunderea disciplinară a procurorului care: deși își desfășura activitatea la parchetul de pe lângă tribunal, nu a respectat dispozițiile legale privind competența după calitatea persoanei cu ocazia instrumentării unui dosar și a solicitat instanței autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice efectuate de o persoană, în condițiile în care cunoștea că aceasta are calitatea de notar public^[28]; a încălcat normele ce reglementează în mod expres calculul termenului de prescripție a răspunderii penale, dând o interpretare diferită de cea stabilită prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014^[29]; nu și-a exercitat corespunzător atribuțiile specifice funcției, prin aceea că nu a luat măsurile care se impuneau în vederea soluționării într-un termen rezonabil a unei cauze^[30];

În alte cauze, Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii au apreciat că interpretarea și aplicarea unor norme de drept procesual exced sferei răspunderii disciplinare, întrucât țin de raționamentul logico-juridic al magistratului.

Astfel, s-a reținut că nu poate fi atrasă răspunderea disciplinară a judecătorului care: nu a verificat calitatea de reprezentant al avocatului semnatar al cererii de chemare în judecată^[31]; a interpretat în mod greșit dispozițiile de aplicare ale noului Cod de procedură civilă, apreciind că sunt incidente în cauză dispozițiile acestuia și nu cele ale vechiului Cod de procedură penală^[32].

Tot astfel, s-a apreciat că nu poate fi atrasă răspunderea disciplinară a procurorului pentru: încălcarea prevederilor art. 221 alin. (1) C.pr.pen. din 1969 referitoare la întocmirea procesului-verbal de sesizare din oficiu, realizată prin consemnarea de fapte nereale ori neverificate, cu consecința înregistrării unui dosar pentru infracțiuni care în realitate nu au existat și nici nu existau indicii că au fost comise la data întocmirii procesului-verbal de sesizare din oficiu; încălcarea dispozițiilor art. 91¹ alin. (1) din același cod referitoare la existența datelor și a indiciilor temeinice necesare pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor unei persoane; încălcarea dispozițiilor art. 91¹ alin. (7) din același cod, potrivit cărora procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor și înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizației, dacă nu mai există motivele care le-au justificat^[33].

Această din urmă speță, în care Secția pentru procurori în materie disciplinară a decis că nu pot intra în sfera răspunderii disciplinare încălcarea unor norme ce vizează asigurarea legalității administrării probelor, precum și speța redată la începutul analizei noastre, în care s-a apreciat că înfrângerea principului legalității administrării probelor poate atrage răspunderea disciplinară, sunt definitorii pentru modul în care a evoluat jurisprudența în ceea ce privește limitele care fac diferența între obiectul controlului jurisdicțional și cel al controlului administrativ din cadrul răspunderii disciplinare.

Principiile legalității și loialității administrării probatoriilor[34], sub aspectul conținutului, au atât o componentă strict juridică, respectiv administrarea probelor cu respectarea dispozițiilor legale și fără întrebuințarea unor mijloace dolosive sau de intimidare și constrângere de orice natură, cât și o componentă care ține de onoarea, demnitatea și moralitatea funcției de magistrat, respectiv îndeplinirea cu onestitate a îndatoririlor profesionale.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, magistrații sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora.

Aceleași obligații sunt înscrise ca standarde de conduită și în art. 7 și 8 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor[35].

De asemenea, potrivit art. 12 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, magistrații au obligația de a-și îndeplini cu competență și corectitudine îndatoririle profesionale și de a respecta îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente și ordine de serviciu.

Dacă pentru cea dintâi componentă de ordin juridic a principiilor legalității și loialității administrării probelor legiuitorul a prevăzut în mod corelativ un remediu procesual, respectiv cel al excluderii probelor obținute în mod nelegal și a probelor derivate din acestea (art. 102 C.pr.pen.), pentru cea de a doua componentă ce ține de corectitudinea, onestitatea și buna-credință în îndeplinirea îndatoririlor profesionale legiuitorul nu s-a pronunțat în mod expres, însă, după opinia noastră, remediul se situează în sfera răspunderii magistratului, care poate fi de ordin disciplinar sau penal.

Modul de realizare a urmăririi penale și de înfăptuire a actului de justiție presupune existența a două domenii, unul care ține de esența actului de justiție, respectiv raționamentul logico-juridic pe care îl face magistratul atunci când transpune în drept situația de fapt și evaluează materialul probator, și altul care ține de domeniului exterior, respectiv regulile ce guvernează organizarea și desfășurarea procesului penal.

Analizând elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute în art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prin raportare la principiul independenței judecătorilor și procurorilor în pronunțarea hotărârilor și adoptarea soluțiilor, la principiul constituțional potrivit căruia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar, în condițiile legii, precum și la dispozițiile potrivit cărora soluțiile adoptate de procuror nu pot fi desființate sau modificate decât în procedura controlului ierarhic și în cea judecătorească, care sunt prevăzute de lege, se observă că cel dintâi domeniu care ține de esența actului de justiție nu se poate circumscrie sferei răspunderii disciplinare. Raționamentul   logico-juridic al magistratului nu poate face decât obiectul unei verificări jurisdicționale, în condițiile prevăzute de lege.

Aplicarea însă a regulilor și dispozițiilor care guvernează organizarea și desfășurarea procesului se situează în domeniul exterior al raționamentului logico-juridic și poate face obiectul unor verificări disciplinare, numai în măsura în care aplicarea nu este urmarea unui proces intelectiv de interpretare a normei de drept.

Apreciem, deci, că administrarea de către magistrat a probelor cu încălcarea dispozițiilor privind legalitatea și prin folosirea unor manopere dolosive, amenințări sau intimidări poate intra pe tărâmul răspunderii disciplinare, întrucât astfel de fapte se situează în domeniul exterior al raționamentului logico-juridic al magistratului, vizând înfrângerea normelor ce consacră regulile după care se realizează urmărirea penală/judecata.

Încălcarea principiului legalității probelor, sub aspectul laturii subiective, poate fi realizată atât cu rea-credință, cât și din gravă neglijență, în timp ce încălcarea principiului loialității administrării probelor nu se poate realiza, sub aspectul laturii subiective, decât cu rea-credință.

În cazul încălcării de către judecător/procuror a acestor principii de bază ce guvernează o parte importantă a procesului penal, respectiv administrarea probatoriului, elementele psihice care formează structura internă a formelor de vinovăție sunt caracteristice lipsei de diligență, de corectitudine și de onestitate în exercitarea profesiei.

Concluzionând, opinăm că, în situația în care administrarea probatoriului se face de către magistrat prin încălcarea din gravă neglijență sau cu rea-credință a dispozițiilor legale sau prin întrebuințarea unor mijloace de constrângere, amenințare, intimidare ori a altor manopere dolosive, aspectele care se pun în discuție sunt legate de conduita profesională a acestuia, neținând de esența actului de justiție și, prin urmare, poate fi atrasă răspunderea disciplinară, în condițiile legii.

De altfel, relativ la încălcarea celor două principii ale legalității și loialității administrării probatoriilor, se poate reține și răspunderea penală a magistratului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 280-283 C.pen., respectiv pentru cercetare abuzivă, supunere la rele tratamente, tortură sau represiune nedreaptă, sau în art. 297-298 din același cod, respectiv pentru abuz în serviciu sau neglijență în serviciu.

3. Referințe de drept comparat. Neîndeplinirea de către magistrați cu corectitudine a îndatoririlor profesionale reprezintă o abatere care intră în sfera răspunderii disciplinare și în legislația italiană, spaniolă și franceză.

3.1. În legislația italiană, la începutul anului 2006, a fost aprobat Decretul-legislativ nr. 109/2006 cu privire la ,,Reglementarea abaterilor disciplinare ale magistraților, a sancțiunilor corespunzătoare și a procedurilor pentru aplicarea acestora, precum și modificarea reglementărilor privind incompatibilitatea, eliberarea din funcție și transferul din oficiu al magistraților, în baza articolului 1, paragraful 1, litera f) din Legea din 25 iulie 2005, nr. 150”, intrat în vigoare în iunie 2006[36].

Normele cu privire la acest domeniu au fost modificate din nou, prin Legea nr. 269/2006, intitulată ,,Suspendarea eficacității și modificări ale dispozițiilor cu privire la sistemul juridic”.

În domeniul abaterilor disciplinare, sunt descrise în primul rând îndatoririle magistratului, respectiv de a-și exercita funcția cu imparțialitate, corectitudine, străduință, hărnicie, discreție, echilibru și respect pentru demnitatea persoanei.

Abaterile sunt împărțite în două categorii: abateri disciplinare în exercitarea funcției și abateri disciplinare în afara exercitării funcției.

Printre abaterile disciplinare în exercitarea funcției este înscrisă și aceea a încălcării grave a legii din cauza ignoranței sau a neglijenței nescuzabile[37].

3.2. În legislația franceză, incriminarea este de ordin general, faptele ce constituie abateri disciplinare fiind stabilite de jurisprudență[38].

Printre tipurile de comportament sancționate figurează și acelea privind nerespectarea obligațiilor profesionale ale magistratului, cum ar fi cele de imparțialitate, de a cunoaște normele legale, de diligență, precum și carențele sau incapacitatea profesională.

3.3. În legislația spaniolă, abaterile disciplinare sunt limitativ prevăzute de lege[39] și sunt clasificate după criteriul gravității, după cum urmează: abateri foarte grave, care sunt în număr de 16, abateri grave, care sunt în număr de 18 și abateri ușoare, care sunt în număr de 5.

Printre abaterile foarte grave figurează și aceea a lipsei de diligență nescuzabilă în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

Concluzii. Încălcarea de către magistrat a principiilor legalității și loialității administrării probelor poate atrage răspunderea disciplinară sau penală în condițiile în care, sub aspectul laturii subiective, se dovedește vinovăția magistratului în formele cerute de norma disciplinară și cea penală.

* e-mail: tamara_manea@csm1909.ro

[1] Secția pentru procurori în materie disciplinară, Hotărârea nr. 2P/2016, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/06_06_2016__81127_ro.pdf (accesat la 14 septembrie 2016).

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.

[3] ,,Art. 99

Constituie abateri disciplinare:

(…)

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.”

,,Art. 99¹

(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”

[4] ,,Art. 292. Sesizarea din oficiu

Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289 – 291 și încheie un proces-verbal în acest sens.”

[5] Art. 305. Începerea urmăririi penale

(1) Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.

(2) Începerea urmăririi penale și respectiv continuarea efectuării urmăririi penale se dispun prin ordonanță care cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a) – c) și g).

(3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia și dosarul cauzei.

(4) Față de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obținerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obținerea autorizației ori după îndeplinirea condiției.”

[6] ,,Art. 139. Supravegherea tehnică

(1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);

b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;

c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.

(4) Raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.”

[7] Art. 140. Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică

(1) Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.

(2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei și a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită și încuviințarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporțional și subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi și libertăți.

(3) Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie.

(4) În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului și emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie.

(5) Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să cuprindă:

a) denumirea instanței;

b) data, ora și locul emiterii;

c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul;

d) indicarea măsurii concrete încuviințate;

e) perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura;

f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;

g) indicarea, în cazul în care este necesar față de natura măsurii încuviințate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont;

h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, mențiunea privind încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;

i) semnătura judecătorului și ștampila instanței.

(6) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 și prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviințare a măsurii supravegherii tehnice.

(7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.

(8) O nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și libertăți.

(9) La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării. Dispozițiile alin. (1) – (8) se aplică în mod corespunzător.”

[8] Potrivit Codului penal din 1969, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată era sancționată cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă; din momentul intrării în vigoare a noului Cod penal, infracțiunea sus-menționată este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

În cazul abuzului în serviciu, în forma atenuată de la art. 308 C.pen., sancțiunea constă în închisoare de la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni.

[9] ,,Art. 102. Excluderea probelor obținute în mod nelegal

(1) Probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.

(5) Abrogat.”

[10] ,,Art. 8. Dreptul la respectarea vieții private și de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.”

[11] În vechea reglementare, textul art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 prevedea că este atrasă răspunderea disciplinară a magistratului pentru ,,exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credință sau din gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune”.

[12] Prin Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012), textul art. 99 din Legea nr. 303/2004 a fost modificat în sensul că constituie abatere disciplinară ,,exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență” [lit. t)],     prevăzându-se totodată că ,,există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane” și că ,,există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual” (art. 99¹).

[13] Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii (în continuare Secția pentru judecători în materie disciplinară), Hotărârea nr. 3J/2007, publicată pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/13_12_2010__36772_ro.pdf (accesat la 15 septembrie 2016).

[14] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 23J/2009, publicată în „Jurisprudența în materie disciplinară 2006-2009”, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 115.

[15] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 9J/2006, publicată în „Jurisprudența în materie disciplinară 2006-2009”, op. cit., p. 92.

[16] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 13J/2008, publicată în ,,Jurisprudența în materie disciplinară 2006-2009”, op. cit., p. 78.

[17] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 4J/2009, publicată în ,,Jurisprudența în materie disciplinară 2006-2009”, op. cit., p. 78.

[18] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 24J/2009, publicată în ,,Jurisprudența în materie disciplinară 2006-2009”, op. cit., p. 92.

[19] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 12J/2008, irevocabilă prin Dec. nr. 11/2009 a Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în ,,Jurisprudența în materie disciplinară 2006-2009”, op. cit., p. 92.

[20] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 5J/2011, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/26_10_2011__44716_ro.pdf (accesat la 15 septembrie 2016).

[21] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 13J/2013, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/12_07_2013__59746_ro.PDF (accesat la 15 septembrie 2016).

[22] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 8J/2013, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/12_07_2013__59742_ro.PDF (accesat la 15 septembrie 2016).

[23] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.

[24] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 15J/2015, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/09_09_2015__75872_ro.pdf (accesat la 4 octombrie 2016).

[25] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 25J/2015, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/11_11_2015__77029_ro.pdf (accesat la 4 octombrie 2016).

[26] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 33J/2015, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/10_12_2015__77617_ro.pdf (accesat la 4 octombrie 2016).

[27] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 34J/2015, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/25_05_2016__80785_ro.pdf (accesat la 4 octombrie 2016).

[28] Secția pentru procurori în materie disciplinară, Hotărârea nr. 7P/2012, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/22_02_2013__54533_ro.pdf (accesat la 15 septembrie 2016).

[29] Secția pentru procurori în materie disciplinară, Hotărârea nr. 1P/2016, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/15_06_2016__81286_ro.pdf (accesat la 4 octombrie 2016).

[30] Secția pentru procurori în materie disciplinară, Hotărârea nr. 6P/11.11.2015, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/11_11_2015__77003_ro.pdf (accesat la 4 octombrie 2016).

[31] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 2J/2014, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/02_04_2014__66500_ro.PDF (accesat la 4 octombrie 2016).

[32] Secția pentru judecători în materie disciplinară, Hotărârea nr. 17J/2014, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/17_09_2014__69487_ro.PDF (accesat la 4 octombrie 2016).

[33] Secția pentru procurori în materie disciplinară, Hotărârea nr. 1P/2013, irevocabilă prin Dec. nr. 281/2013 a Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/12_07_2013__59749_ro.PDF (accesat la 15 septembrie 2016).

[34] Principiul loialității administrării probelor este prevăzut în art. 101 C.pr.pen., având următorul conținut:

,,(1) Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe.

(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.

(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.”

[35] A fost aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005 și disponibilă pe site-ul http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/26_09_2005__823_ro.pdf (accesat la 15 septembrie 2016).

Art. 7 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor prevede că ,,judecătorii și procurorii au îndatorirea să promoveze supremația legii, statul de drept și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor”, iar art. 8 din același cod prevede că ,,judecătorii și procurorii sunt obligați să respecte egalitatea cetățenilor în fața legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte și să apere demnitatea, integritatea fizică și morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare”.

[36] A se vedea Consiglio Superiore della Magistratura, Il sistema giudiziario italiano, p. 324, lucrare disponibilă pe site-ul http://www.csm.it/documenti%20pdf/sistema%20giudiziario%20italiano/italiano.pdf (accesat la 16 septembrie 2016).

[37] Consiglio Superiore della Magistratura, cit. supra, p. 444.

[38] Conseil Supérieur de la Magistrature, Recueil des décisions et avis disciplinaires, disponibil pe site-ul http://www.conseil-superieur-agistrature.fr/node/607?m=arborescence_des_decisions_disciplinaires_du_CSM (accesat la 16 septembrie 2016).

[39] A se vedea Wladimirio de Nunzio, Giuseppe Salme (coordonatori), Studiu de drept comparat în materia răspunderii disciplinare a magistraților, Rețeaua Europeană a Consiliilor Judiciare (ENCJ) – Grupul de lucru „Deontologie”, Roma, 2006, disponibil pe site-ul www.csm1909.ro/csm/linkuri/30_03_2006__3787_ro.doc (accesat la 16 septembrie 2016).