Nicolae PÎRCĂLĂBESCU*

Procuror – Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea

ABSTRACT

In the article, after the author makes a short historical of the incrimination of the abuse of service, presents two examples from the judicial practice, at the end expressing his opinion connected to the addressed issues.

Key words: abuse of service, use of special marking devices, offence, subsidiarity

Scurt istoric. Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Legiuitorul are în vedere, în procesul elaborării normative, interese sociale majore, urmărind să ofere garanții bunei dezvoltări a raporturilor interumane, precum și să protejeze valorile sociale[1].

Grija legiuitorului pentru evoluția normală a relațiilor de serviciu, care presupune impunerea unei anumite conduite a funcționarilor, sau în alte cazuri, oricăror persoane care prin acțiunile lor pot periclita aceste relații sociale, s-a manifestat și prin instituirea răspunderii penale.

Incriminarea unor fapte absorbite în noțiunea generică de „abuz în serviciu” a fost făcută de legiuitorul român în Codul penal din 1865, în art. 147 și art. 158 – „abuzul de putere contra particularilor” și „abuzul de autoritate în contra lucrului public” –, și apoi în Codul penal din 1937, secțiunea a V-a, în art. 245 – ,,abuzul de putere” –, în art. 246 – ,,abuzul de autoritate” – și în art. 247 –,,excesul de putere”. Ulterior, în Codul penal din 1969, au fost incriminate ,,abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” în art. 246, ,,abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi” în art. 247 și ,,abuzul în serviciu contra intereselor publice” în art. 248, iar în noul Cod penal (în continuare C.pen.), abuzul în serviciu este incriminat în art. 297.

Textul actual al infracțiunii de abuz în serviciu reunește faptele penale incriminate în Codul penal anterior (din 1969) în art. 246-248 (abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi și abuzul în serviciu contra intereselor publice) și prevede la alin. (1) al art. 297 C.pen. că „fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”. La alineatul (2) al aceluiași articol se prevede: „Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA”.

Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 405/2016[2], a constatat că dispozițiile art. 297 alin. (1) C.pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma ,,îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege ,,îndeplinește prin încălcarea legii”.

Infracțiunea de abuz în serviciu are atât variante agravante, cât și o variantă atenuantă.

Varianta agravantă există prin raportare la dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[3], cu modificările și completările ulterioare, în care se prevede că „în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime”, precum și prin raportare la dispozițiile art. 309 C.pen. care prevăd că: „Dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate”.

Varianta atenuantă există prin raportare la dispozițiile art. 308 C.pen., care prevăd în alin. (1) că „dispozițiile art. 289-292, 295, 297-300 și art. 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”, iar la alin. (2) statuează: „În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime”.

Noul Cod penal explică înțelesul termenului de funcționar public în art. 175, care prevede în alin. (1) că: „Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:

a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;

b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia”.

În alin. (2) al art. 175 C.pen. se prevede că: „De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Incriminarea din art. 297 C.pen. are un caracter general, norma juridică fiind subsidiară[4]. Ori de câte ori regăsim forme ale abuzului în serviciu incriminate distinct, vom folosi acele norme juridice care reprezintă, în raport cu art. 297 C.pen., cazul special.

Exemple din practica judiciară. Una dintre situațiile care se încadrează în dispozițiile alin. (1) al art. 175 C.pen. este cea a primarului unei unități administrativ-teritoriale care, cu încălcarea prevederilor art. 37 alin (1) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice[5], cât și ale art. 138 din Legea dialogului social nr. 62/2011[6], republicată, cu modificările și completările ulterioare – care interziceau negocierea și includerea în contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar a unor clauze referitoare la drepturi în bani și în natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria respectivă de personal –, în cadrul procedurii, a negociat punctual clauze privind acordarea de către angajator, în beneficiul salariaților, a unor drepturi în bani.

Articolul 37 alin (1) din Legea nr. 284/2010, în vigoare la momentul comiterii faptei de către primar, prevedea că: „Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi”.

Articolul 138 din Legea nr. 62/2011 prevede că:

„(1) Prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani și în natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria respectivă de personal.

(2) Prin excepție de la prevederile art. 129 alin. (3) contractele colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele și în condițiile stabilite prin acestea.

(3) Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime și maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele legale.

(4) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1)-(3) sunt lovite de nulitate.

(5) Răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) revine angajatorului.”

Încălcând dispozițiile legale menționate mai sus, primarul împreună cu angajații, în cadrul negocierilor pe care le-au purtat, au convenit asupra includerii în acordul colectiv de muncă și în contractul colectiv de muncă a unor clauze referitoare la acordarea următoarelor drepturi în bani:

– „stimulent pentru acoperirea unei părți din cheltuielile cu ținuta și igiena personală”, în cuantum de 400 lei/lună;

– „bonus pentru acoperirea unei părți din masa de prânz”, în cuantum de 200 lei/zi lucrătoare;

– „supliment de sărbători pentru sărbătorile de Paști și Crăciun”, egal cu venitul aferent lunii anterioare celei în care se acordă;

– „bonus de vacanță”, egal cu venitul din luna anterioară plecării în concediu;

– „premiu anual”, egal cu salariul mediu lunar de bază realizat în anul pentru care se face premierea;

– „spor de 15% din salariul de bază pentru funcționarii publici/salariații care posedă titlul de doctor”.

Trebuie menționat faptul că niciunul dintre drepturile sus-menționate nu erau și nu sunt prevăzute de legislația în vigoare pentru categoriile de personal vizate, respectiv personal contractual și funcționari publici, iar prejudiciul adus unității administrativ-teritoriale, administrate de primarul în cauză, a fost de 66.600 lei.

Ca exemplu pentru situațiile avute în vedere de alin. (2) al art. 175 C.pen., învederăm situația pădurarului, angajat al unui ocol silvic privat, care, la solicitarea președintelui unei obști, cu ocazia inventarierii arborilor pentru întocmirea actului de punere în valoare, nu respectă legislația care reglementează această activitate, subdimensionează materialul lemnos inventariat și pune în valoare o cantitate de material lemnos mult mai mare decât cea permisă de lege, iar în felul acesta îi creează posibilitatea președintelui obștii să exploateze o cantitate de material lemnos mai mare decât îi permite legea și să scoată în mod fraudulos din patrimoniul obștii o cantitate de material lemnos care nu este evidențiată în actele contabile ale acesteia și, prin urmare, să-i prejudicieze patrimoniul cu contravaloarea neîncasată a materialului lemnos exploatat și valorificat în mod fraudulos.

Prin fapta sa, pădurarul sus-menționat a încălcat următoarele reglementări:

– Articolul 63 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic (în continuare Codul silvic)[7], republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că: „Arborii destinați tăierii se inventariază și, după caz, în funcție de natura tăierii, se marchează cu dispozitive speciale de marcat de către personalul silvic împuternicit, în conformitate cu normele tehnice”.

– Articolul 48 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic[8], cu modificările și completările ulterioare, prevede că: „Personalul care încalcă legile și regulamentele specifice domeniului silviculturii, îndatoririle ce îi revin potrivit contractului individual de muncă, precum și normele de comportare, aducând astfel daune intereselor silviculturii și prestigiului instituției pe care o reprezintă, răspunde disciplinar, contravențional, civil sau penal, în funcție de natura și de gravitatea faptei săvârșite”.

Este de menționat că în Ordinul nr. 1346/2011 pentru aprobarea Regulamentului privind forma și modul de utilizare a dispozitivelor speciale de marcat, precum și modul de marcare a arborilor sau a unor loturi de arbori[9], cu modificările și completările ulterioare, la art. 19 lit. d) se prevede că „se interzice cu desăvârșire folosirea dispozitivului special de marcat fără drept sau contrar dispozițiilor legale specifice”, iar la art. 20 se prevede că „săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute la art. 19 atrage răspunderea contravențională sau, după caz, penală a persoanei vinovate, în conformitate cu prevederile legale”.

La rândul său, Ordinul nr. 1651/2000 al Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului privind aprobarea Normelor tehnice privind evaluarea volumului de lemn destinat comercializării[10] prevede următoarele:

– „Potrivit legilor în vigoare, indiferent de forma de proprietate, politica de evaluare economică a pădurilor este un atribut al statului. În condițiile respectării dreptului de proprietate, pădurile din România sunt gestionate într-un mod unitar, urmărind utilizarea durabilă în folosul generațiilor actuale și viitoare, a funcțiilor lor ecologice, economice și sociale. Evaluarea volumului de lemn destinat comercializării se va face cu respectarea principiilor enunțate mai sus, concretizate în amenajamentele silvice sau în studiile sumare de amenajare aprobate” (capitolul I, pct. 1).

– „Întocmirea actelor de evaluare a volumului de lemn (pe picior) destinat comercializării se realizează de către personalul silvic specializat (ingineri și subingineri). Marcarea și inventarierea arborilor destinați tăierii se realizează numai de către personalul silvic delegat să utilizeze ciocanul de marcat, această prevedere fiind obligatorie pentru toți proprietarii, deținătorii cu orice titlu de proprietate sau pentru administratorii de păduri” (capitolul I, pct. 4).

– „Organele silvice care întocmesc, verifică, și aprobă lucrările de evaluare răspund personal și solidar, în ordinea succesiunii răspunderilor pentru orice greșeli privind alegerea, marcarea și inventarierea arborilor destinați recoltării, prelucrării datelor și redactării actului de evaluare precum și pentru orice abateri de la prezentele norme tehnice”. Iar la punctul 7 se arată că „Actele de evaluare a volumului de lemn destinat comercializării sunt considerate corespunzător întocmite și definitiv acceptate odată cu adjudecarea prin licitații și negocieri a volumului de lemn respectiv” (capitolul I, pct. 6).

Având în vedere Legea nr. 175/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 46/2008 – Codul silvic, precum și pentru modificarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 192/2010 privind trecerea unor drumuri forestiere și a lucrărilor de corectare a torenților din domeniul public al statului și din administrarea Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva în domeniul public al unor unități administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale ale acestora[11], considerăm că, raportat la situația de fapt prezentată, personalul silvic, fie că este angajat al ocoalelor silvice private, fie al ocoalelor din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, nu mai poate fi subiect activ al infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât prin art. 34 din legea sus-menționată s-a prevăzut că după art. 107 din Codul silvic se introduce un nou articol, art. 107¹, cu următorul cuprins: „(1) Folosirea dispozitivelor speciale de marcat prevăzute la art. 63 fără drept sau cu nerespectarea reglementărilor specifice în vigoare constituie infracțiune silvică și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă[12]; (2) În cazul falsificării dispozitivelor speciale de marcat prevăzute la art. 63, sunt aplicabile dispozițiile art. 317 din Codul penal”.

Reglementarea din art. 107¹ din Codul silvic are caracter special în raport cu aceea din art. 297 C.pen., care are caracter subsidiar, așa cum am arătat, și urmează a fi aplicată cu prioritate, având în vedere că în alin. (1) al primului text legal se prevede în mod expres că folosirea dispozitivelor speciale de marcat fără drept sau cu nerespectarea reglementărilor specifice în vigoare constituie infracțiune silvică și se pedepsește.

Opinie. Față de cele expuse, relevăm că abuzul în serviciu este mijlocul juridic prin intermediul căruia se poate restabili ordinea de drept încălcată numai în primul exemplu (al primarului care a continuat să încalce legea și să acorde drepturi în bani, care nu erau prevăzute de legislația în vigoare pentru categoriile de personal vizate, și după ce auditorii publici externi au întocmit un raport de audit financiar prin care au stabilit că acordarea drepturilor respective în bani era ilegală și se impunea recuperarea lor), în cazul pădurarului fiind aplicabile dispozițiile art. 107¹ din Codul silvic; dacă nu exista acest text legal, atunci se aplica art. 297 C.pen.

* e-mail: npircalabescu@yahoo.com

[1] N. Popa, Teoria generală a dreptului, ediția a 5-a, revizuită, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 140.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

[4] C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență 2008-2009, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Editura Trei, București, 2008, p. 492.

[5] În prezent, abrogată.

[6] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012.

[7] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015.

[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 30 mai 2000.

[9] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 18 mai 2011.

[10] Nepublicat.

[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 18 iulie 2017.

[12] În art. 63 din Codul silvic se prevede:

,,(1) Arborii destinați tăierii se inventariază și, după caz, în funcție de natura tăierii, se marchează cu dispozitive speciale de marcat de către personalul silvic împuternicit, în conformitate cu normele tehnice.

(2) Forma și modul de utilizare a dispozitivelor speciale de marcat, precum și modul de marcare a arborilor sau a unor loturi de arbori se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.”