ABSTRACT

The defendant’s deed of driving, without owing a driving license, the car a few meters to the parking lot on the ring road, until he was stopped by the police officers, does not pose the degree of social danger of an offense.

However, as the provisions of art. 181 of the previous Criminal Code (in force since 1969) are no longer found in the new Criminal Code, the court ordered the acquittal of the defendant, according to the provisions of the new Criminal Procedure Code, without imposing of an administrative nature sanction.

Keywords: acquittal of the defendant, application of more favorable criminal law, driving a vehicle without a driving license, act that does not pose the social danger of a crime.

I. Prezentare speță. La data de 30 decembrie 2014, pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș a fost înregistrat apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș împotriva Sentinței penale nr. 1289/2014, pronunțate de către Judecătoria Târgu-Mureș.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș a criticat soluția de achitare a inculpatului dispusă de prima instanță și a solicitat condamnarea acestuia.

Inculpatul nu a dorit să dea noi declarații în fața instanței de apel.

S-a asigurat asistența juridică a inculpatului prin apărător ales.

În fapt,

Prin Sentința penală nr. 1289/2014, pronunțată de Judecătoria Târgu-Mureș:

În baza art. 396 alin. (1) și (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)[1], a fost achitat inculpatul I.G. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzute în art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice[2], republicată, cu modificările și completările ulterioare[3], cu aplicarea art. 3 din noul Cod penal (în continuare C.pen.)

În temeiul art. 398 raportat la art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

S-a luat act că inculpatul a fost asistat de avocat ales.

Pentru a pronunța sentința sus-menționată, prima instanță a reținut următoarele:

Cu referire la procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante din data de 20 iulie 2013, este de menționat că acesta a fost încheiat de către lucrătorul de poliție O.N.M., în prezența martorului asistent B.M.

Fiind audiat în calitate de martor în faza cercetării judecătorești, lucrătorul de poliție O.N.M. a declarat că nu își mai amintește împrejurările în care martorul B.M. a semnat actul constatator, întrucât a trecut ceva timp de atunci.

La rândul său, martorul B.M. a prezentat o variantă total diferită față de aceea reținută de către lucrătorul de poliție O.N.M. în procesul-verbal   sus-menționat, în sensul că, în ziua de 20 iulie 2013, se afla în centrul municipiului Târgu-Mureș, împreună cu anumiți membri ai familiei sale, moment în care a fost abordat de către lucrătorul de poliție C.F., care i-a solicitat să îl însoțească la sediul Poliției municipiului Târgu-Mureș, unde i   s-a spus că trebuie să semneze anumite acte, fără însă a cunoaște conținutul.

În fața instanței de judecată, martorul C.F., lucrător de poliție în cadrul aceluiași compartiment ca și O.N.M., a precizat că martorul B.M. nu a fost la locul constatării infracțiunii de către lucrătorul de poliție O.N.M., ci a fost luat din centrul municipiului Târgu-Mureș de către el și condus la sediul Poliției municipiului Târgu-Mureș, și abia în acest moment martorul a semnat procesul-verbal. Cu privire la ce anume s-a întâmplat în sediul poliției, martorul C.F. a arătat că nu știa, întrucât el doar a dus martorul acolo, după care a plecat, răspunzând astfel apelului lansat de către martorul O.N.M. prin stația de emisie-recepție.

Este de menționat că din coroborarea declarațiilor martorului B.M. cu procesul-verbal prin care organele de poliție au atestat că în cursul urmăririi penale acesta nu și-a scris singur declarația rezultă că martorul nu era alfabetizat și nu cunoștea conținutul actului pe care l-a semnat.

Mai mult, lucrătorul de poliție O.N.M. nu a fost în patrulă cu niciun alt polițist, întrucât el îndeplinea funcția de control și coordonare a celorlalte echipaje de poliție din tura de serviciu.

Însă, procurorul, în susținerea acuzației, a arătat în actul de sesizare a instanței că martorul B.M. l-ar fi văzut pe inculpat conducând autoturismul pe strada Valea Rece, iar mai apoi pe strada Sighișoarei din municipiul Târgu-Mureș. Or, așa cum s-a stabilit mai sus, martorul sus-menționat nu avea cum să vadă dacă inculpatul a condus vreun autoturism sau nu, de vreme ce acest martor nu a fost în zona respectivă și nu a luat parte în mod direct, prin propriile sale simțuri, la întocmirea procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante.

Chiar dacă parchetul s-a sesizat pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, cert este că martorul B.M. nu a fost prezent la locul săvârșirii faptei, iar ezitările lucrătorului de poliție (care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante) de a relata adevărul coroborate cu declarațiile martorului B.M. și ale martorului C.F. consfințesc acest lucru.

În atari condiții, singurul element, care a mai rămas din acuzația penală formulată de către procuror, este un proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, al cărui semnatar nu își mai aducea aminte dacă martorul asistent a fost prezent sau nu, în condițiile în care semnatarul se afla singur în mașina de poliție.

Pe de altă parte, mijlocul de probă a fost obținut prin încălcarea principiului loialității administrării probelor. În exercitarea funcției de urmărire penală, constatarea și investigarea infracțiunii flagrante prezintă o importanță deosebită, întrucât prezintă o serie de particularități din cauza faptului că este descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, iar datele obținute, suficient de consistente, trebuie administrate în conformitate cu principiul loialității administrării probelor. Încălcarea acestui principiu generează obstacole insurmontabile și poate constitui o cauză a erorilor judiciare. Metoda ,,martorului de serviciu” la care au apelat organele de poliție în speță este inadmisibilă într-un stat de drept, iar magistratul-judecător, în exercitarea funcției sale de judecată, este chemat să cenzureze aceste practici abuzive ale organelor de stat și să asigure echilibrul între acuzare, reprezentată de către procuror, și apărare.

De altfel, chiar procurorul a avut dubii asupra declarațiilor date de martorul B.M., de vreme ce la data de 13 mai 2014 a emis o ordonanță de delegare prin care dispunea reaudierea martorului B.M. Declarația luată astfel a fost scrisă tot de către organul de poliție. Mai mult, această ultimă declarație (dată la 20 mai 2014) a fost luată în scopul de a se preciza că martorul B.M. a văzut când inculpatul conducea autoturismul, declarația inițială (din data de 20 iulie 2013) neprecizând acest lucru și fiind ambiguă, aspect care nu face altceva decât să întărească faptul că martorul nu l-a văzut pe inculpat în momentul săvârșirii faptei sau al descoperirii acesteia, ci a semnat, la îndemnul organelor de poliție, anumite acte al căror conținut nu îl cunoștea.

Nu s-a respectat nici principiul aflării adevărului prevăzut în art. 5 alin. (2) și art. 100 alin. (1) C.pr.pen.[4], întrucât organele de urmărire penală, în exercitarea rolului lor activ, și-au concentrat activitatea pe obținerea de probe exclusiv în defavoarea inculpatului, ignorând dubiile care existau cu privire la administrarea probei cu martori. Dacă în cazul organului de poliție, ca organ de execuție, această strategie de obținere de probe în mod neloial are o veche tradiție, ,,martorul de serviciu” fiind o persoană des întâlnită la nivelul poliției, procurorul, ca organ exercitând funcția de urmărire penală, ar trebui să cenzureze asemenea metode ale organelor de stat, întrucât dispune de cadrul legal și material în acest sens.

Examinând apelul declarat de către parchet, prin prisma dispozițiilor art. 417 și următoarele C.pr.pen, instanța de apel l-a găsit fondat, pentru următoarele considerente:

Judecătorul fondului a apreciat că procesul-verbal încheiat de către organele de poliție reprezintă un mijloc de probă obținut prin încălcarea principiului loialității administrării probelor, și nu s-a dovedit mai presus de orice dubiu că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată.

Nu poate fi acceptată această motivare, pentru următoarele considerente:

Este adevărat că, în urma declarațiilor date în fața instanței de prim grad, s-a dovedit faptul că martorul asistent B.M. nu a fost prezent la fața locului, în momentul depistării inculpatului de către organele de poliție, ci a semnat procesul-verbal la sediul poliției, unde a fost dus din centrul orașului de către martorul C.F.

Însă, această neregularitate a procesului-verbal nu este de natură să atragă înlăturarea acestui mijloc de probă. Mai mult, dispoziția de trimitere în judecată nu se bazează exclusiv pe declarația martorului asistent. Atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, au fost administrate mai multe probe, inclusiv declarațiile inculpatului, despre care nu se face nicio referire în considerentele hotărârii atacate, declarații care se coroborează cu celelalte probe administrate.

Stabilirea absenței martorului asistent de la locul săvârșirii faptei nu poate duce, așadar, la concluzia că inculpatul nu a condus autoturismul marca Renault, cu numărul de înmatriculare (…), pe strada Calea Sighișoarei din municipiul Târgu-Mureș.

Astfel, martorul O.N.M., organul de poliție care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, în faza de cercetare judecătorească, a declarat că 1-a văzut de inculpat conducând autoturismul pe Calea Sighișoarei, acest aspect fiind consemnat și în procesul-verbal întocmit.

Afirmațiile martorului O.N.M. și ceea ce s-a consemnat în procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante se coroborează cu susținerile inculpatului din declarația olografă și din declarația dată în faza cercetării judecătorești, care a afirmat că a condus autoturismul câțiva metri în parcarea situată lângă imobilul cu numărul 9 de pe Calea Sighișoarei.

Din coroborarea probelor (procesul-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare; consemnările din procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, acesta fiind semnat de inculpat, fără să fi făcut obiecțiuni; declarațiile date în calitate de făptuitor, de suspect și apoi de inculpat; declarațiile martorului O.N.M.) rezultă faptul că inculpatul a condus autoturismul, pe o distanță de câțiva metri, în parcarea situată pe acostamentul drumului (Calea Sighișoarei), până în momentul în care a fost oprit de către organul de poliție.

Potrivit art. 6 pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, acostamentul reprezintă fâșia laterală cuprinsă între limita părții carosabile și marginea platformei drumului, făcând deci parte din drumul public, care este definit în art. 6 pct. 14 din aceeași ordonanță ca fiind orice cale de comunicație terestră, cu excepția căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulației publice.

În conformitate cu art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie ori tractoare agricole sau forestiere, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător.

În consecință, chiar dacă inculpatul a condus doar în parcarea situată pe acostamentul drumului, totuși, pentru desfășurarea acestei activități se impunea deținerea permisului de conducere corespunzător.

În drept, fapta inculpatului I.G. care, la data de 20 iulie 2013, orele 16,15, a condus autoturismul marca Renault, cu numărul de înmatriculare (…), pe Calea Sighișoarei din Târgu-Mureș, respectiv pe acostamentul-parcare de pe această stradă, până în momentul în care a fost oprit de către organul de poliție, fără a poseda permis de conducere, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzute în art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

De la data săvârșirii infracțiunii sus-menționate până în prezent, au intervenit două legi penale care incriminează fapta de conducere a unui vehicul fără permis de conducere: Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 (legea veche); noul Cod penal, fapta regăsindu-se, în prezent, în art. 335 alin. (1) C.pen. Pedeapsa este aceeași în ambele reglementări, respectiv închisoarea de la 1 la 5 ani.

Dacă se are în vedere și modalitatea de executare a pedepsei, legea veche este mai favorabilă, deoarece art. 81 din Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) privind suspendarea condiționată a executării pedepsei cuprinde dispoziții mai ușoare față de art. 91 C.pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Analizându-se totuși în concret, se observă că fapta inculpatului de a fi condus autoturismul câțiva metri pe acostamentul-parcare de pe Calea Sighișoarei până în momentul în care a fost oprit de către organul de poliție, fără a poseda permis de conducere, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Această apreciere se întemeiază pe: distanța foarte scurtă pe care a condus inculpatul (doar pe acostamentul-parcare al drumului), pe timp de zi; scopul urmărit (alimentarea autoturismului și întâlnirea cu un potențial cumpărător); împrejurarea că nu s-a produs nicio urmare (de altfel, infracțiunea este una de pericol, și nu de rezultat); atitudinea inculpatului relativ sinceră, care a recunoscut săvârșirea faptei încă din momentul depistării sale de către organul de poliție și apoi pe tot parcursul procesului penal (desigur, cu unele nuanțări).

Potrivit dispozițiilor art. 18¹ C.pen. din 1969[5], nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Deci, și din acest punct de vedere, legea penală mai favorabilă este legea veche.

Cum însă dispozițiile art. 18¹ C.pen. din 1969 nu se mai regăsesc, în mod expres, în noul Cod penal, devin incidente dispozițiile art. 19 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[6], potrivit cărora, atunci când, în cursul procesului, se constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal sunt aplicabile dispozițiile art. 18¹ C.pen. din 1969, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța, achitarea, în condițiile noului Cod de procedură penală.

Deopotrivă, în urma modificării art. 18¹ alin. (3) C.pen. din 1969, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor[7], aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 din același cod nu mai era obligatorie, fiind lăsată la latitudinea procurorului sau a instanței.

Mai mult, normele tranzitorii (din Legea nr. 255/2013) nu fac trimitere la dispozițiile art. 91 C.pen. din 1969. Chiar dacă s-ar face trimitere la articolul sus-menționat, față de modalitatea concretă în care a fost săvârșită fapta și față de persoana inculpatului, se poate releva că nu se impune aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ.

Prin urmare:

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș împotriva Sentinței penale nr. 1289/2014, pronunțate de către Judecătoria Târgu-Mureș.

În baza art. 423 alin. (1) C.pr.pen., s-a desființat parțial sentința atacată și, rejudecându-se cauza:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) raportat la art. 17 alin. (2) și art. 16 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., precum și la art. 19 din Legea nr. 255/2013, a fost dispusă achitarea inculpatului I.G. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzute în art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 cu aplicarea art. 18¹ alin. (1) și (2) C.pen. din 1969 și a art. 5 alin. (1) C.pen.[8]

S-au menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată, care nu contravin prezentei decizii (nr. 464/A/2015 a Curții de Apel Târgu-Mureș).

În baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare efectuate în apel au rămas în sarcina statului.

(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie, Dec. pen. nr. 464/A/2015)

II. Notă critică. Soluția adoptată de Curtea de Apel Târgu-Mureș este susceptibilă de discuții.

1. În primul rând, mijloacele de probă esențiale de vinovăție sunt declarațiile lucrătorului de poliție O.N.M. și declarațiile inculpatului I.G. Primul este o persoană interesată în cauză, urmărind confirmarea propriilor susțineri din procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante. În atari condiții, hotărârea instanței de judecată nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile lucrătorului de poliție sus-menționat. De altfel, acesta nici nu trebuia audiat în calitate de martor. Procesul-verbal întocmit de către polițist, ca organ de constatare, constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală (procurori și organele de cercetare penală), potrivit art. 61 C.pr.pen.[9], și nu un mijloc de probă[10].

Declarațiile făptuitorului/suspectului/inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai dacă se coroborează cu alte mijloace de probă[11].

2. În al doilea rând, creându-se dubii cu privire la procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, conținând chiar mențiuni false, inserate de către lucrătorul de poliție O.N.M., acest act trebuia înlăturat.

3. În cazul infracțiunilor contra siguranței circulației pe drumurile publice (conducerea unui vehicul fără permis de conducere, conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe etc.), distanța scurtă parcursă nu poate duce la concluzia lipsei gradului de pericol social al unei infracțiuni, atât timp cât pe traseul respectiv se puteau produce diverse evenimente (vătămarea sau chiar uciderea unui pieton, distrugerea unor bunuri etc.). Faptele contra siguranței circulației pe drumurile publice au fost incriminate în art. 334-341 tocmai pentru înlăturarea unor asemenea pericole, fiind astfel infracțiuni-obstacol. Cu atât mai mult nu se poate susține că acestea nu prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracțiuni, câtă vreme ele sunt infracțiuni de pericol[12], prin simpla lor executare punându-se în pericol valorile sociale apărate prin incriminările existente în legea penală.

4. Temeiul achitării inculpatului [art. 16 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.[13]] nu este corect. Fapta săvârșită de către acesta este prevăzută de legea penală, fiind comisă cu vinovăția cerută de norma de incriminare, numai că ea nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. În concepția legiuitorului Codului penal anterior, pentru ca o faptă concretă (săvârșită) să constituie infracțiune, era necesară subzistența a trei trăsături esențiale, și anume: fapta concretă să fie prevăzută de legea penală; fapta concretă să fie săvârșită cu vinovăția cerută de legea penală; fapta concretă să prezinte gradul de pericol social al unei infracțiuni. Dacă lipsea una dintre aceste trăsături esențiale, atunci fapta concretă nu constituia infracțiune. Legiuitorul noului Cod penal nu a mai preluat trăsătura pericolului social, construind altfel noțiunea de infracțiune[14]. Deopotrivă, în prezent, printre cauzele care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale (art. 16 C.pr.pen.) nu se mai regăsește și aceea a faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, așa cum era aceasta prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. b¹ din Codul de procedură penală anterior.

Prin urmare, temeiul corect al achitării inculpatului este art. 19 din Legea nr. 255/2013.

[1] ,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

[…]

c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

[…]”

,,Art. 396. Rezolvarea acțiunii penale

(1) Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

[…]

(5) Achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).

[…]”

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006.

[3] În prezent, art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 este abrogat.

[4] ,,Art. 5. Aflarea adevărului

[…]

(2) Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor prezentului cod.”

,,Art. 100. Administrarea probelor

(1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.

[…]”

[5] Art. 18¹ C.pen. din 1969, sub denumirea ,,Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni”, prevedea:

,,(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvîrșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.

(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța poate aplica una dintre sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91.”

La rândul său, art. 91 C.pen. din 1969, sub denumirea ,,Sancțiunile cu caracter administrativ”, prevedea:

,,Când instanța dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una dintre următoarele sancțiuni cu caracter administrativ:

a) mustrarea;

b) mustrarea cu avertisment;

c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.”

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010.

[8] ,,Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

[…]”

[9] ,,Art. 61. Actele încheiate de unele organe de constatare

(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:

a) organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;

b) organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;

c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

(2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.

(3) Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal.

(4) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.

(5) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrative (sublinierea noastră – Gh. Ivan).”

[10] În Codul de procedură penală anterior (din 1969) se preciza, în mod expres, că procesele-verbale încheiate de către organele de constatare constituiau mijloace de probă (art. 214 și art. 215).

[11] Codul de procedură penală anterior prevedea, în mod expres, acest aspect (art. 69). Noul Cod de procedură penală nu a mai preluat această prevedere, deși utilitatea ei fusese pusă în evidență de practica judiciară, fiind și justificată de necesitatea evitării adoptării unor soluții de condamnare bazate exclusiv pe declarațiile făptuitorilor/suspecților/inculpaților, fără să mai existe și alte probe în acuzare.

[12] Cu privire la infracțiunile de pericol, a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 77-78.

[13] ,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

[…]

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

[…]”

[14] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 65-66.