ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

MIRCEA PETRESCU^*

Procuror – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție

ABSTRACT

Theoretical and practical considerations referring to the agreement for admission of guilt.

Key words: The New Criminal Procedure Code, the agreement for admission of guilt.

I. Procedura de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției

Acordul de recunoaștere a vinovăției este o instituție nouă în sistemul judiciar românesc^[1] și constituie, în esență, o înțelegere făcută între procuror și inculpat cu privire la felul pedepsei și la modalitatea de executare a acesteia, cauza urmând a fi soluționată într-o procedură simplificată, în scopul reducerii duratei procedurilor judiciare.

1. Inițiativa încheierii acordului aparține procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori inculpatului, iar nu procurorului ierarhic superior celui de caz.

Potrivit dispozițiilor neechivoce ale art. 478 alin. (1) C.pr.pen., titular al acordului este, din perspectiva organului judiciar, procurorul „de caz”.

Procurorul ierarhic superior celui care efectuează sau supraveghează urmărirea penală nu este îndreptățit nici să inițieze el însuși încheierea unui acord și nici să dispună ca procurorul de caz să o facă.

2. Nu la fel de clară este reglementarea în ceea ce privește numărul avizelor procurorului ierarhic superior și, în situația în care este vorba despre un singur aviz, momentul emiterii acestuia și forma pe care o îmbracă, precum și cea cu privire la conținutul avizului/avizelor.

a. Într-o primă opinie (avută în vedere, de exemplu, la redactarea modelelor de acte procedurale întocmite sub coordonarea Institutului Național al Magistraturii), este vorba despre un singur aviz, anterior semnării acordului de către procuror și inculpat.

Potrivit acestei opinii, atunci când procurorul, din inițiativa sa ori la cererea inculpatului, intenționează să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției, procedează astfel:

– se asigură că inculpatul recunoaște fapta și nu contestă încadrarea juridică a acesteia și convine cu inculpatul asupra soluției, felului, cuantumului și formei de executare a pedepsei și redactează acordul, conform înțelegerii, însă fără a-l semna;

– supune proiectul acordului de recunoaștere a vinovăției avizului procurorului ierarhic superior, care, dacă este de acord cu conținutul acestuia, face o mențiune în acest sens pe înscrisul în care este consemnat acordul (similară celei privind verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriului).

În cadrul acestei interpretări, conținutul acordului este stabilit de către procurorul de caz, iar procurorul ierarhic superior lui urmează să încuviințeze sau să respingă încheierea acordului, neputând impune un anumit conținut al acestuia.

 b. Într-o altă interpretare, se pornește de la ideea că alineatele (2) și (4) ale art. 478 conțin o aparentă contradicție: dacă alin. (4) se referă la acordul prealabil al procurorului ierarhic superior – prin urmare la un act care constituie o condiție anterioară încheierii acordului, în schimb, alin. (2) arată că efectele acordului de recunoaștere sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior celui care îl încheie: or, prin referirea la efecte, textul pare a viza o procedură ulterioară încheierii acordului.

Potrivit acestei opinii, observând fie și numai așezarea și succesiunea celor două texte, nu se poate considera că alin. (2) s-ar referi la o procedură ulterioară celei reglementate de alin. (4).

Pe de altă parte, sintagma „efectele acordului”, care să fie supuse avizului procurorului ierarhic superior celui de caz, are ea însăși un caracter imprecis, de vreme ce acordul nu produce, prin el însuși, vreun „efect” asupra situației inculpatului; numai încuviințarea lui de către instanță, urmată de pronunțarea de către aceasta a unei soluții cu privire la acțiunea penală, va avea această aptitudine.

Faptul că, după încheierea acordului, este obligatorie parcurgerea unei proceduri apte să fie finalizată de instanță printr-o soluție de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării acesteia nu poate avea semnificația unui „efect juridic”.

De aceea, noțiunea de „efect” este inadecvat folosită în cadrul dispoziției menționate.

c. O altă interpretare a art. 478 C.pr.pen. este aceea că textul reglementează două avize, unul prealabil, prevăzut la alin. (4), iar altul ulterior încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, prevăzut la alin. (2).

Potrivii acestei opinii, singura eroare de redactare a textului este plasarea dispozițiilor privind avizul prealabil după cele referitoare la avizul ulterior, intenția legiuitorului fiind aceea de a distinge între momentul stabilirii limitelor încheierii acordului de vinovăție și cel al verificării efectelor produse de acesta.

Un argument în acest sens îl constituie și precizarea că avizul prealabil trebuie să fie „scris”, precizare ce nu mai apare în cazul avizului ulterior. Or, cum textul nu poate conduce la interpretarea potrivit căreia pot exista acte de urmărire penală neconsemnate în scris (avizul ulterior), distincția trebuie înțeleasă în sensul că avizul prealabil trebuie materializat într-un înscris separat, în cuprinsul căruia sunt indicate, explicit, limitele încheierii acordului, în timp ce avizul ulterior poate îmbrăca și forma unei mențiuni pe înscrisul în care este consemnat acordul.

În cadrul acestei abordări, ceea ce apare ca fiind important este a defini care sunt limitele acordului cu privire la care se emite avizul prealabil și care sunt efectele, de asemenea supuse avizării conducătorului parchetului.

Astfel, la emiterea avizului prealabil, procurorul ierarhic superior stabilește faptele și persoanele cu privire la care încuviințează încheierea acordului, verifică dacă din probele administrate în cauză rezultă existența faptelor pentru care procurorul dorește încheierea acordului și dacă vinovăția inculpaților implicați în încheierea acordului este dovedită, dacă încadrarea juridică este corectă, precum și îndeplinirea celorlalte condiții formale necesare pentru încheierea acordului. Se stabilesc, astfel, „limitele” acordului, în sensul că se fixează cadrul procesual (cu privire la fapte și persoane) în care se încuviințează încheierea acordului și se indică soluțiile (condamnare, amânarea aplicării pedepsei, renunțarea la aplicarea pedepsei, cuantumul minim al pedepsei, modalitatea de executare etc.) considerate acceptabile pentru încheierea acordului.

După emiterea avizului prealabil, procurorul de caz procedează la încheierea acordului stabilind, în conformitate cu prevederile art. 482 C.pr.pen., felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Aceste din urmă aspecte, care fac conținutul propriu-zis al acordului, ar constitui, potrivit acestei abordări, „efectele” acordului. Utilizarea de către legiuitor a noțiunii de „efect” este, desigur, criticabilă, dar faptul că acesta este sensul pe care, în contextul acestor norme, legiuitorul îl atribuie acestui termen pare a fi confirmat și de art. 479 C.pr.pen., potrivit căruia „acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia” (s.n.).

În sensul existenței unei a doua intervenții a procurorului ierarhic superior în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției pledează și prevederile art. 484 alin. (1) C.pr.pen.. Potrivit acestui text, dacă acordului de recunoaștere a vinovăției îi lipsește vreuna dintre mențiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate condițiile prevăzute la art. 482 și 483 C.pr.pen., instanța dispune acoperirea omisiunilor în cel mult cinci zile și sesizează în acest sens „conducătorul parchetului care a emis acordul”, ceea ce nu s-ar justifica decât dacă acestuia i-ar reveni responsabilitatea verificării acordului și prealabil sesizării instanței, nu doar prealabil încheierii lui.

3. O altă problemă ivită în practică este aceea a procedurii de urmat în cazul în care inculpatul solicită încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, iar procurorul nu este de acord cu acesta.

În opinia noastră, în acest caz, solicitarea inculpatului se va materializa într-o cerere^[2] formulată în scris de către inculpat ori consemnată într-un proces-verbal de către organul de urmărire penală, cerere pe care procurorul o va respinge prin ordonanță, având în vedere dispozițiile art. 286 alin. (1) C.pr.pen. și lipsa vreunei norme speciale contrare.

Împotriva ordonanței se poate formula plângere, în condițiile art. 336 C.pr.pen. La soluționarea acestei plângeri, procurorul ierarhic superior celui de caz va avea în vedere că, potrivit art. 478 C.pr.pen., singurul titular al acordului, din perspectiva organului de urmărire penală, este procurorul de caz. Prin urmare, cenzurând ordonanța prin care procurorul respinge cererea de încheiere a acordului, conducătorul parchetului este îndreptățit să se raporteze numai la legalitatea motivelor pe care se întemeiază respingerea, fără a putea cenzura aspecte de oportunitate ale încheierii acordului.

* mirceapetrescu65@yahoo.com

[1] Procedura este cunoscută în alte sisteme sub diverse denumiri, toate conținând referirea la ceea ce este de esența ei, anume caracterul de acord, de înțelegere între procuror și acuzat („Verständigung”. „plea bargaining”), respectiv de natura ei, ca fiind una care se întemeiază pe necontestarea de către inculpat a acuzației (comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité).

[2] Nu există un drept procesual al inculpatului la încheierea acordului, drept căruia să-i corespundă o obligație corelativă a procurorului de a proceda la aceasta: un atare drept nu se regăsește între cele prevăzute la art. 83 C.pr.pen.; potrivit art. 108 alin. (4) C.pr.pen., inculpatul trebuie informat numai cu privire la posibilitatea încheierii unui acord, această vocație fiind supusă acceptării de către procuror a acestei proceduri.