Related Articles
Antonia-Eleonora CONSTANTIN
ABSTRACT
The object of the plaintiffs’ request was to oblige the Romanian State, the prosecutor’s office attached to the court and the case prosecutor to repair the material and moral damage caused by the method of solving a criminal case. The plaintiffs’ approach was based on the provisions of art. 52 para. (3) from the Constitution and the Administrative Litigation Law no. 554/2004, amended and supplemented.
Regarding the procedure for repairing the damage due to a judicial error, the supreme court held that this is a special one, provided by the provisions of art. 52 para. (3) from the Constitution of Romania, by art. 96 of Law no. 303/2004 regarding the status of judges and prosecutors, with subsequently amended and supplemented, as well as those of art. 538-539 of the Criminal Procedure Code.
Thus, related to the liability of the state in case of judicial error, the following cases of state liability in case of judicial error are identified in the doctrine and in the legislation:
– the responsibility of the state for the judicial errors caused in the case of conviction or deprivation of liberty, or of the restriction of liberty in an illegal manner, which is regulated by the provisions of art. 538-539 of the Criminal Procedure Code, being a special hypothesis of liability;
– the responsibility of the state for judicial errors committed in processes other than criminal ones, regulated by art. 96 of the Law no. 303/2004 regarding the status of judges and prosecutors, with subsequent amendments and additions, which is also a special civil liability;
– the general liability of the state for judicial errors in cases other than those regulated by the special law, resulting from the provisions of art. 52 para. (3) of the Romanian Constitution, because even if the Law no. 303/2004 refers to the state’s liability for judicial errors and sanctions the occurrence of judicial errors caused exclusively by the acts of magistrates, it does not cover the whole range of facts that could cause judicial errors, such as, for example, the acts of other participants in the criminal process or even of other authorities with which the courts collaborate; if the judicial error is due to the acts of such persons or authorities, the responsibility of the state will derive directly from the constitutional text.
Therefore, whenever a law/norm stipulates a special procedure, distinct from that provided by Law no. 554/2004, this will be applied in full, excluding any other possibility of the person who has the right to reparation of damages caused by judicial errors committed in criminal proceedings to request, in any way and under any other legal basis, the coverage of a damage of this nature.
Or, the action brought to the judgment is not specific and proper to administrative litigation, because it does not discuss the issue of a typical or similar administrative act issued for the purpose declared by the legislator, that of organizing the execution or concrete execution of the law, not having the effect of the birth, modification or the termination of legal relationships, but aims at the censure of acts of a jurisdictional nature emanating from the prosecutor, in consideration of the prerogatives of legal subjects established by law, susceptible to be subject to judicial control exclusively through the express and limited means of appeal regulated by the Criminal Procedure Code.
In addition, art. 96 para. (1), (3) and (4) of the Law no. 303/2004, republished, according to which, although the state is patrimonially liable for damages caused by judicial errors, the cases in which the injured person has the right to compensation for damages caused by judicial errors committed in criminal proceedings are established by the Criminal Procedure Code, and the right of the person injured in reparation of material damages caused by judicial errors committed in processes other than criminal ones can only be exercised if the criminal or disciplinary liability, as the case may be, of the judge or prosecutor has been established, in advance, by a final decision for a deed committed during the trial and if this deed is likely to cause a miscarriage of justice.
Keywords: tortious civil liability action, judicial error, special regulation, administrative litigation, typical or similar administrative act, patrimonial liability of the state, principle of availability, stamp duty, request for re-examination, reasoning of the court decision, appeal, devolution effect, limits.
I. Circumstanțele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecății:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei la data de 14 ianuarie 2021 sub nr. x/2021, reclamanții A. și S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei și procuror C., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâții la plata despăgubirilor materiale și morale în cuantum de 300.000 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea nr. 1529 din 14 septembrie 2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă, a admis excepția necompetenței materiale procesuale a acestei secții, invocată din oficiu, și a trimis, spre competentă soluționare secției contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Suceava, cauza privind pe reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. și pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei și C.
Prin sentința nr. 18 din 20 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții, invocată din oficiu, și a declinat cauza în favoarea secției I civile din cadrul Tribunalului Suceava.
Prin încheierea din 03 februarie 2022, Tribunalul Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta și dispozitivul sentinței nr. 18 din 20 ianuarie 2022, în sensul că după alin. (2) se va introduce un nou alineat cu următorul conținut:
“Constată ivit conflictul negativ de competență. Suspendă judecata cauzei și înaintează dosarul la Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea conflictului de competență”.
Prin sentința nr. 6 din 15 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea privind conflictul de competență ivit între secția contencios administrativ și fiscal și secția I civilă ale Tribunalului Suceava ce privește acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei, C. și Statul Român, prin Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei; a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Suceava.
I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava, în primă instanță:
Prin sentința nr. 750 din 10 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea având ca obiect “pretenții” formulată de către reclamanții A. și “B.” S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București; a dispus restituirea către reclamant următoarele taxe judiciare de timbru, în cuantum de: 55 lei, achitată cu chitanța seria x/2021 nr. x, din data de 22.03.2021, 1600 RON, achitată cu chitanța seria x/2021 nr. x, din data de 28.10.2021 și 247 RON, achitată cu chitanța seria x/2021 nr. x, din data de 29.10.2021.
I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava, în apel:
Prin decizia nr. 266 din 04 noiembrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A. și B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 750 din 10 mai 2022, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a I civilă.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 266 din 04 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B. S.R.L.
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 09 ianuarie 2023, iar prin încheierea nr. 1 din 11 ianuarie 2023, această instanță a dispus trimiterea dosarului nr. x/2021 spre competentă soluționare secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care recursul a fost înregistrat pe rolul ultimei secții la data de 12 ianuarie 2023, sub nr. x/2021***, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 18 ianuarie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ. a constatat că recurenții-reclamanți au atașat cererii de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, în temeiul art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, conform chitanței seria x/2022 nr. x din 05 decembrie 2022, eliberată de municipiul Vatra Dornei, județul Suceava, aflată la dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.
II.1. Motivele de recurs:
Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, astfel cum au fost formulat, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, au arătat că s-au adresat Judecătoriei Vatra Dornei, în data de 14 ianuarie 2021, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 52 din Constituția României, precum și a celor ale art. 1, art. 8 și art. 16 din Legea nr. 554/2004, repararea pagubei cauzată de neglijența funcționarului Parchetului de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei, procuror C., în sensul în care cererea formulată în anul 2005 a rămas în nelucrare până când faptele declarate și solicitate a fi îndreptate de către recurent, conform legii, s-au prescris.
Au criticat modul de soluționare a cererii prin care au arătat că beneficiază de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 29 alin. (1) lit. i), art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, aspect soluționat în mod diferit de 4 sau 5 completuri de judecată, făcând trimitere la încheierea din 04 noiembrie 2021 a Tribunalului Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2021 și la sentința civilă nr. 750 din 10 mai 2022 a Tribunalului Suceava, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2021, în raport de care au solicitat restituirea tuturor sumelor achitate de la introducerea cererii și până la finalizarea căilor de atac.
În ce privește fondul cauzei, au invocat faptul că instanța de apel a judecat cauza în baza unui alt temei decât cele indicate prin cererea introductivă, menționând, cu titlu de exemplu, art. 52 teza I din Constituție, art. 1, art. 8, art. 16 din Legea nr. 554/2004, art. 22 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ., art. 1384 și art. 1350 C. civ. art. 5 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., iar folosirea unei fraze trunchiate dintr-un întreg context reprezintă o eroare nescuzabilă, arătând că își menține argumentele din apel, cât și cele arătate pe tot parcursul prezentului litigiu, cu precizarea că nu solicită constatarea unei erori judiciare, cum în mod eronat a reținut instanța de apel în considerentele hotărârii atacate.
Au precizat că instanța de apel nu a aplicat art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, deși l-a enunțat în considerentele deciziei atacate, în condițiile în care a solicitat a se constata refuzul nejustificat de a se soluționa o cerere în termenul legal, iar lăsarea în nelucrare a acesteia până la prescrierea faptelor constituie o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., precum și a art. 52 din Constituția României, context în care a făcut trimitere și la art. 5 alin. (3) C. proc. civ.
II.2. Apărările formulate în cauză:
La data de 13 februarie 2023, în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În susținerea poziției sale procesuale, în referire la istoricul litigiului, a arătat că prin cererea de chemare în judecată, deși au indicat ca temei de drept dispozițiile art. 52 din Constituția României și Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în cuprinsul acțiunii recurenții au arătat că au suferit un prejudiciu în sumă de 300.000 RON datorat unei erori judiciare, precizând că înțeleg să invoce dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României.
Așadar, obiectul acțiunii rezultă, pe de o parte, din temeiurile de drept pe care recurenții-reclamanți au înțeles să își fundamenteze cererea introductivă de instanță, astfel cum acestea au fost precizate în primul ciclu procesual și însușite de către recurenți, iar, pe de altă parte din regulatorul de competență pronunțat prin sentința nr. 6 din 15 martie 2022 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.
În raport de susținerea recurenților, potrivit cărora au solicitat despăgubiri pentru nelucrarea unei cereri în termen, fapt ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, intimatul-pârât a arătat că obiectul unei acțiuni în contencios administrativ îl constituie existența unui act administrativ tipic sau asimilat, făcând trimitere la conținutul art. 2 alin. (1) lit. c) și f), precum și a celui al art. 5 alin. (2) din acest act normativ.
Contrar criticilor aduse hotărârii atacate, a considerat că instanța în mod corect a constatat că temeiul de drept al acțiunii îl reprezintă art. 96 din Legea nr. 303/2004 ținând cont chiar de precizările reclamantului (dosarul Judecătoriei Vatra Dornei, dosarul Tribunalului Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, precizările scrise depuse pentru termenul din data de 10.05.2022) și având în vedere regulatorul de competență pronunțat în cauză, însă nu este aplicabil litigiului pendinte.
La data de 23 februarie 2023, în termen legal, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea argumentelor intimatului-pârât și admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.
Au precizat că cererea introductivă din 14 ianuarie 2021 a avut drept temei art. 52 din Constituția României, precum și art. 1, art. 8 și art. 16 din Legea nr. 554/2004, fiind motivată pe refuzul nejustificat de a nu i se soluționa cererea formulată în termen legal de către o autoritate publică, prin aceasta încălcându-i-se dreptul constituit prin lege, respectiva cerere urmând să fi asimilată uneia dintre cele prevăzute de dispozițiile legale menționate, potrivit art. 5 alin. (3) și art. 22 C. proc. civ., și să nu se judece pe un alt temei decât cel indicat.
Au menționat că cererea depusă la parchet este tot o cerere ce vizează încălcarea unui drept și a unui interes legitim și nu are legătură cu eroare judiciară, potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004, întrucât nu există o condamnare penală.
La data de 06 iunie 2023, prin poștă electronică, recurenții-reclamanți au depus concluzii scrise, prin care au reiterat solicitarea privind admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu precizarea că în cererea introductivă din 14 ianuarie 2021 nu a făcut referire la eroarea judiciară ce se referă la o condamnare într-un dosar penal, aspect în raport de care a făcut trimitere la dosarul nr. x/2018, ci la nesoluționarea cererii formulate în termen legal.
II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora “Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 14 ianuarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.
Prin rezoluția din 16 februarie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 06 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.
II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 750 din 10 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a dispus restituirea taxelor judiciare de timbru achitate în cauză, conform prevederilor art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G nr. 80/2013, reținându-se în această privință că cererea dedusă judecății este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât vizează dosarul nr. x/2018 și nu dosarul inițial în care reclamantul A. a fost condamnat, conform precizărilor părții la termenul de judecată din 10 mai 2022, iar instanța de apel a stabilit o nouă taxă judiciară de timbru, cu ignorarea celor statuate anterior și a dispozițiilor art. 16 și art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Drept urmare, recurenții-reclamanți au solicitat restituirea tuturor sumelor achitate de la data introducerii cererii și până la finalizarea căilor de atac.
Înalta Curte reține, pe de o parte, că aceste susțineri nu reprezintă un motiv de nelegalitate ce poate fi dedus judecății în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nemulțumirea recurenților cu privire la stabilirea taxei judiciare de timbru pentru soluționarea apelului nu vizează raționamentul adoptat de Curtea de Apel Suceava prin decizia atacată.
Or, pentru a fi susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., critica recurenților ar fi trebuit să cuprindă argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este nelegal raționamentul Curții de Apel Suceava, în soluționarea cererii de apel, obiect al recursului constituindu-l decizia nr. 266 din 04 noiembrie 2022, prin care a fost respins apelul reclamanților, ca nefondat.
Pe de altă parte, instanța de recurs are în vedere cele statuate prin decizia nr. 7/2014, pronunțată de instanța supremă prin mecanismul recursului în interesul legii, de unificare a practicii judiciare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 137 din 24/02/2015, în sensul că “în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului”.
Deși decizia nr. 7/2014, dată în interesul legii, face referire la prevederile art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aceasta continuă să-și producă efectele, întrucât O.U.G. nr. 80/2013 reia vechea reglementare în art. 39 privind cererea de reexaminare, fiind pe deplin incidente dispozițiile art. 518 C. proc. civ.
Astfel, ambele texte de lege prevăd că împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa judiciară de timbru sau de la data comunicării sumei datorate, această cerere de reexaminare urmând să se soluționeze în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) și (3) din aceeași lege, respectiv de un complet din cadrul aceleiași instanțe, în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere definitivă.
Ca atare, problema caracterului timbrabil al cererii de chemare în judecată nu este exclusă din sfera obiectului reexaminării, ea putând fi analizată doar în cadrul acestui demers, iar aspectele dezlegate prin încheierea respectivă intră în puterea lucrului judecat, neputând fi repuse în discuție de aceeași parte în căile de atac exercitate împotriva hotărârii pronunțate cu privire la fondul litigiului.
Instanța supremă a apreciat că limitarea posibilității părții în sarcina căreia s-a stabilit taxa judiciară de timbru de a contesta caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Această cale de atac permite părții în sarcina căreia s-a impus obligația de timbrare să supună contestația sa unei instanțe imparțiale și independente, care nu trebuie să funcționeze neapărat la nivelul unei jurisdicții superioare celei care a stabilit taxa de timbru contestată, având în vedere că art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicție.
În această privință, se reține că, prin rezoluția din 29 iunie 2022, instanța de apel a stabilit în sarcina apelanților-reclamanți obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.302,5 RON, și, în același timp, să li se aducă la cunoștința acestora că au dreptul de a beneficia de facilități la plata taxei judiciare de timbru, această cerere urmând a fi formulată în termen de 5 zile de la primirea comunicării, în condițiile O.U.G. nr. 51/2008, respectiv art. 42 alin. (2)-(4) din O.U.G. nr. 80/2013, precum și de a formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate.
Prin încheierea nr. 27 din 23 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis cererea de ajutor public judiciar sub forma eșalonării taxei judiciare de timbru formulată de petenții A. și B. S.R.L., reclamanți-apelanți în dosarul nr. x/2021, având ca obiect apelul formulat de reclamantul A. și B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 750 din 10 mai 2022, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă (dosar nr. x/2021), intimat fiind pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a acordat beneficiul ajutorului judiciar în sumă de 3302,5 RON, sub forma eșalonării plății taxei judiciare de timbru în 12 rate lunare în cuantum de 275,21 RON/lună ce se va achita până la sfârșitul fiecărei luni începând cu luna octombrie 2022, încheierea constituind titlu executoriu cu privire la sumele datorate de petent, urmând a fi comunicată Primăriei Vatra Dornei – Serviciul/Direcția Taxe și Impozite în vederea executării sumelor lunare, în caz de neplată.
Prin încheierea nr. 26 din 15 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca tardivă, cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilită de instanță în dosarul nr. x/2021, formulată de petenții A. și S.C. B. S.R.L.
Prin încheierea nr. 30 din 21 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021.1, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins cererea privind îndreptarea erorii materiale din încheierea nr. 26 din 15 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, formulată de petenții A. și S.C. B. S.R.L.
Prin încheierea nr. 31 din 21 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021.2, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins cererea de lămurire a dispozitivului încheierii nr. 26 din 15 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, formulată de petenții A. și S.C. B. S.R.L.
Ca atare, dezlegările instanței cu privire la obligația de plată a taxei judiciare de timbru au intrat în puterea lucrului judecat, împrejurare față de care ele nu mai pot forma obiectul examenului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului, deoarece, dacă s-ar admite contrariul, ar însemna să recunoască și să se încalce dispozițiile art. 39 alin. (2) ori ale art. 42 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, ceea ce este inadmisibil.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reține că legiuitorul în reglementarea mijloacelor procesuale de atac a hotărârilor judecătorești a prevăzut că exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.
Nelegalitatea deciziei atacate a fost reclamată și prin prisma încălcării principiul disponibilității părților, în sensul în care instanța de apel nu a statuat asupra a ceea ce reclamanții au dedus judecății, ci și-a întemeiat soluția pe alte temeiuri de drept decât cele indicate în cuprinsul cererii introductive depuse la data de 14 ianuarie 2021 [cu titlu exemplificativ, enumerând art. 52 alin. (1) din Constituție, art. 1, art. 8, art. 16 din Legea nr. 554/2004, art. 22 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ..], care nu au făcut obiectul dezbaterilor, nefiind vorba în speță de solicitarea constatării unei erori judiciare, ci de aceea a acordării despăgubirilor pentru nesoluționarea unei cereri în termen, critică susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.
Potrivit principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.
Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe.
Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.
Altfel spus, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii – numai asupra a ceea ce s-a cerut.
Dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.
De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat – tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță – tantum devolutum quantum iudicatum.
Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.
Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care: “instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.
Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar dacă în urma raționamentului judiciar pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de reclamanții-recurenți, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțată câtă vreme analiza instanței s-a circumscris motivelor și apărărilor așa cum au fost ele precizate și însușite de către recurenții-reclamanți, în primul ciclu procesual.
Astfel, procedând la judecata apelului conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., adică în limitele stabilite în mod implicit prin motivele de apel, în raport cu modul în care părțile litigante, în exercitarea disponibilității procesuale, au înțeles să configureze judecata în apel și față de efectele pe care motivele de apel formulate de acestea le au asupra modului de soluționare a cauzei în ansamblul său, se observă că obiectul acțiunii vizează antrenarea răspunderii Statului Român pentru repararea prejudiciului rezultat din săvârșirea unei erori judiciare, după cum rezultă, pe de o parte, din temeiurile de drept pe care reclamanții au înțeles să-și fundamenteze cererea de chemare în judecată – art. 94 și art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum acestea au fost precizate prin cererea înregistrată la data de 18 ianuarie 2022, în fața Tribunalului Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, inclusiv prin răspunsul la întâmpinări depus în fața Judecătoriei Vatra Dornei, lămuriri reiterate și în fața Tribunalului Suceava, secția I civilă, la termenul de judecată din 10 mai 2022, când instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei, iar pe de altă parte, din regulatorul de competență pronunțat prin sentința nr. 6 din 15 martie 2022 de către Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, dezlegări ce se impun cu caracter definitiv în prezenta cauză.
Referitor la incidența dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în baza cărora recurenții și-au justificat promovarea demersului judiciar, se reține că, în sensul art. 2 alin. (1) lit. f) din legea menționată, prin contencios administrativ se înțelege “activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.
Noțiunea de “act administrativ” este definită în art. 2 alin. (1) lit. c) și c1) din Legea nr. 554/2004, text care face referire la “actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative”.
Prin urmare, obiectul acțiunii în contencios administrativ îl constituie un act administrativ tipic sau asimilat.
Potrivit art. 5 alin. (2) din aceeași lege: “nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrative actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură”.
Relativ la procedura reparării prejudiciului datorat unei erori judiciare, aceasta este una specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.
Astfel, raportat la răspunderea statului în caz de eroare judiciară, în doctrină și în legislație, se identifică următoarele cazuri de răspundere a statului în caz de erori judiciare:
– răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate, ori al restrângerii de libertate în mod ilegal care este reglementată de prevederile art. 538-539 din C. proc. pen., fiind o ipoteză specială de răspundere;
– răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, care este de asemenea o răspundere civilă special;
– răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, deoarece chiar dacă Legea nr. 303/2004 face referire la răspunderea statului pentru erori judiciare și sancționează producerea de erori judiciare provocate exclusiv prin faptele magistraților, ea nu acoperă toată aria de fapte care ar putea provoca erori judiciare, cum ar fi, de exemplu, faptele altor participanți la procesul penal sau chiar al altor autorități cu care colaborează instanțele; în cazul în care eroare judiciară se datorează faptelor unor asemenea persoane sau autorități, răspunderea statului va deriva direct din textul constituțional.
Așadar, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, distinctă de cea prevăzută de Legea nr. 554/2004, aceasta se va aplica în totalitate, excluzându-se orice altă posibilitate a persoanei, care are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate din erori judiciare săvârșite în procesele penale, de a solicita, în orice mod și sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură.
Or, acțiunea dedusă judecății nu este specifică și proprie contenciosului administrativ, deoarece nu pune în discuție chestiunea unui act administrativ tipic sau asimilat emis în scopul declarat de legiuitor, acela al organizării executării sau executării în concret a legii, neavând nici ca efect nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, ci urmărește cenzurarea unor acte cu caracter juridicțional emanând de la procuror, în considerarea prerogativelor subiectelor de drept instituite de lege, susceptibile de a fi supuse controlului judecătoresc exclusiv prin intermediul căilor de atac expres și limitativ reglementate de C. proc. pen.
Raportat la situația de fapt definitiv reținută de instanța de apel, în virtutea prerogativei exclusive a acesteia, potrivit probatoriului administrat și argumentelor expuse de reclamanți în motivele de apel, ținând cont că instanței de recurs îi revine doar rolul de a verifica dacă dispozițiile legale de drept material au fost corect identificate și aplicate în cauză, se observă că prin rezoluția nr. 665/A/11.03.2021 a Direcției de inspecție pentru procurori, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, s-a dispus clasarea sesizării formulate de petentul A., cu privire la modalitatea de instrumentare a dosarelor cu nr. x/2015 și nr. y/2018 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei.
În cuprinsul acestei rezoluții, după ce s-a expus în mod amplu parcursul celor două dosare penale, se menționează că “nu s-au identificat elemente care să releve comiterea de către procurorul reclamat a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004“.
Mai mult, în cauză, nu poate fi vorba de incidența dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care recurenții nu s-au prevalat în justificarea demersului judiciar de existența unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului penal de natură să determine o eroare judiciară, și nici de incidența prevederilor art. 991 din Legea nr. 303/2004 în considerarea situației de fapt judicios reținute de către instanța de apel, necontestată de către recurenți.
Toate aceste argumente conduc la concluzia că pentru repararea prejudiciilor afirmate în legătură cu pretinse erori judiciare, cel interesat trebuie să urmeze mecanismul instituit de art. 96 și urm. din Legea nr. 303/2004 și nu a procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 554/2004, cum pretind în mod eronat recurenții.
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că recurenții au invocat o pretinsă motivare “trunchiată” a deciziei atacate sub aspectul neanalizării tuturor susținerilor expuse în cadrul motivelor de apel, inclusiv a temeiurilor de drept, astfel cum acestea au fost invocate în cuprinsul cererii introductive depuse la data de 14 ianuarie 2022, consecința fiind reținerea eronată a solicitării constatării unei erori judiciare și nu cea a refuzului nejustificat de a soluționa o cerere în termen legal, lăsarea în nelucrare până la prescrierea faptelor, argumente ce sunt în concordanță cu dispozițiile art. 52 din Constituție, astfel că maniera în care s-a produs motivarea hotărârii reclamă și o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte reține că motivarea hotărârii judecătorești este supusă atât exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cu care în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile/criticile părților, cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aspecte ce țin de însăși esența hotărârii, înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar.
Înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, motivarea nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit căruia motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță.
Or, verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că instanța de apel a luat în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către reclamanți, motivarea deciziei pronunțate în apel cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost menținută sentința primei instanțe, cu referiri exprese la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate și la dispozițiile de drept material aplicabile, după cum s-a relevat în cele ce preced a căror reluare ar fi de prisos.
Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.
Deși este recunoscut legal, constituțional și convențional un drept de acces la justiție, totuși acesta nu este unul absolut, ci se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (a se vedea cauza Weissman și alții c. României, hotărârea din 24 mai 2006, par. 34), putând varia în timp și spațiu în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor (a se vedea cauza Bellet c. Franței, hotărârea din 20 noiembrie 1995, par. 31, cauza Garcia Manibardo c. Spaniei, hotărârea din 15 februarie 2000, par. 36). Efectivitatea dreptului de acces la un tribunal presupune ca individul să se bucure de o posibilitate clară și concretă de a contesta orice act constituind o ingerință în drepturile sale (cauza F.F. c. Franței, hotărârea din 30 octombrie 1998, par. 46).
Or, în măsura în care apreciau că există o ingerință în drepturile sale, părțile reclamante aveau la dispoziție alte mecanisme pentru remediere, astfel cum s-a arătat mai sus, iar nu acțiunea în contencios administrativ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 266 din 04 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.
(Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă, decizia nr. 1196 din 19 iunie 2023[1])
[1] Disponibilă la adresa https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=205708#highlight=##(accesată la 27 noiembrie 2023).
