Î.C.C.J.

Prin Dec. nr. 13/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de C. Ap. Galați, S. pen. și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 4.874/233/2016, și a stabilit că:

,,Dispozițiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanța nu s-a pronunțat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.”

Aplicarea legii penale mai favorabile, cu valoare de principiu, este consacrată prin art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Ilustrarea acestui principiu constituțional se regăsește și în dispozițiile art. 6 din noul Cod penal (în continuare C.pen.), în conformitate cu care, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Referindu-se la scopul reglementării art. 6 C.pen., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a indicat prin considerentele Deciziei nr. 1/2014[1] că: acesta ,,(…) este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare; așadar, principiul legalității pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă; mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă; acest mecanism implică eliminarea plusului de pedeapsă care avea temei legal în Codul penal anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit de temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi (…)”.

Incidența dispozițiilor art. 6 C.pen. nu poate fi exclusă ori de câte ori pedeapsa aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă și există un plus de pedeapsă, deoarece nimeni nu poate fi supus executării unei pedepse sau unei părți din sancțiune care excedează maximului special prevăzut de legea nouă. Așa cum s-a arătat în doctrină[2], un plus de pedeapsă, pentru care nu mai există lege, este tot așa de inexistent în fața regulii nula poena sine lege ca și o pedeapsă întreagă, pentru care nu mai există lege.

Caracterul imperativ al dispozițiilor art. 6 C.pen., derivat din menirea acestui text legal de a asigura caracterul legal al pedepsei, este consacrat de legiuitor prin reglementarea unor dispoziții de natură temporară, respectiv art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[3], cu modificările ulterioare, care cuprinde dispoziții speciale de procedură privind soluționarea cererilor, contestațiilor și sesizărilor, introduse în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a noului Cod penal, având ca obiect aplicarea art. 6 din acest cod. Pentru aceeași rațiune a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale[4].

În virtutea aceluiași caracter obligatoriu al dispozițiilor art. 6 C.pen., legiuitorul a prevăzut în art. 595 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)[5] că instanța are obligația să ia măsuri pentru ducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 6 C.pen. când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută sau urmează a se executa.

De asemenea, este de observat că art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen.[6] reglementează contestația la executare pentru ipoteza în care se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, iar noua reglementare nu mai face referire la ivirea incidentului în cursul executării pedepsei, așa cum prevedea art. 461 din Codul de procedură penală anterior (din 1969)[7]. Legiuitorul, considerând că o astfel de procedură se referă la executarea pedepsei, și nu la fondul cauzei, a reglementat-o în cadrul fazei de executare a hotărârii penale definitive, și nu în capitolul privitor la căile de atac extraordinare. Astfel, s-a ales calea cea mai ușoară de intervenție pentru asigurarea legalității pedepsei, dându-se posibilitatea condamnatului să acționeze imediat în favoarea sa, după caz, la instanța de executare sau la instanța corespunzătoare instanței de executare în a cărei circumscripție se află locul de deținere.

Mai este de remarcat că rațiunea dispozițiilor art. 6 C.pen. nu este aceea de a repune în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a înlătura de la executare partea din sancțiune care depășește maximul special prevăzut de legea nouă, cu scopul de a asigura respectarea principiului legalității pedepsei în raport cu dispoziția legală în vigoare. (În același sens s-a statuat prin considerentele Deciziei nr. 62/2015 a Curții Constituționale a României[8].)

Și în doctrină[9] s-a subliniat că: <<în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei, criteriile pentru determinarea caracterului ,,mai favorabil” sunt multiple: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante și de agravare, tentativă și recidivă etc.; atunci însă când legea nouă intervine după judecarea definitivă a cauzei, pentru determinarea caracterului ,,mai favorabil” se are în vedere numai cuantumul sau conținutul pedepsei (mitior poena)>>.

În cadrul mecanismului de aplicare a legii penale mai favorabile pedepselor definitive nu are loc o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ci o individualizare legală. Aceasta, pentru că în privința legii vechi individualizarea a epuizat toate criteriile (legale și judiciare), pe când în privința legii noi se va face numai o individualizare legală[10].

În consecință, singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziția judecătorului chemat să aprecieze dacă se impune înfrângerea autorității de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la cuantumul pedepsei aplicate definitiv este acela al celei mai grele situații la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi.

Analizând dispozițiile art. 6 C.pen. în raport cu principiul autorității de lucru judecat, prin Decizia nr. 8/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție[11] s-a stabilit că: ,,(…) art. 6 C.pen. realizează echilibrul dintre principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive; dispoziția menționată justifică limitarea autorității de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivității principiului legalității pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunțării sale, cât și în cel al executării); prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă”.

Verificând dacă, potrivit art. 6 C.pen., se impune modificarea unei sancțiuni definitiv aplicate, comparația se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate și maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului prevăzut de legea nouă, în toate situațiile numai la maximul nou, niciodată la o limită inferioară acestui maxim, pentru a se asigura conformitatea cu legea penală nouă mai favorabilă.

Asigurarea caracterului legal al pedepsei, prin înlăturarea plusului de pedeapsă care devine lipsit de temei legal, în mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile cu privire la pedepse definitiv stabilite, se justifică în cazul în care legea penală mai favorabilă intervine în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și executarea completă a pedepsei închisorii, iar persoana se află în executarea pedepsei închisorii.

Persoana liberată condiționat se situează în acest interval, liberarea condiționată fiind un mijloc de individualizare a pedepsei ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deținere mai înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiția ca până la împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârșească infracțiuni. Persoana liberată condiționat se află, virtual, în executarea pedepsei închisorii, executând pedeapsa accesorie conform art. 65 alin. (3) C.pen.[12].

Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) C.pen. și față de persoana liberată condiționat cu privire la care instanța dispune revocarea liberării condiționate și executarea restului de pedeapsă, aceasta fiind situată în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și executarea completă a pedepsei închisorii.

Având în vedere argumentele anterior expuse, în virtutea aplicării cu caracter obligatoriu a dispozițiilor art. 6 C.pen., se consideră că momentul intervenirii legii penale mai favorabile, ca moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, se raportează la hotărârea definitivă inițială de condamnare, iar nu la noua hotărârea definitivă de condamnare prin care nu s-a analizat incidența dispozițiilor art. 6 din codul sus-menționat.

Așadar, în măsura în care nu s-a verificat aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 C.pen. prin noua hotărâre definitivă de condamnare, faptul că această hotărâre este ulterioară momentului intervenirii legii penale mai favorabile nu exclude aplicarea dispozițiilor art. 6 din codul sus-menționat, care au rolul de a asigura legalitatea pedepsei, inclusiv a pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă inițială de condamnare când aceasta excedează maximului prevăzut de legea nouă mai favorabilă.

Totodată, în măsura în care prin noua hotărâre definitivă de condamnare nu s-a examinat incidența dispozițiilor art. 6 C.pen., verificarea aplicabilității dispozițiilor menționate nu înfrânge autoritatea de lucru judecat a acesteia, restrângerea principiului autorității de lucru judecat fiind limitată la înlăturarea părții din pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare care depășește maximul special prevăzut de legea nouă, în considerarea principiului legalității pedepsei.

Într-adevăr, chiar dacă a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare după momentul intrării în vigoare a legii penale noi mai favorabile, dispozițiile art. 6 C.pen. sunt incidente, instanța urmând să reducă pedeapsa (închisorii sau a amenzii) la maximul nou. Evident, se va proceda apoi la recalcularea restului de pedeapsă și dispunerea adăugirii acestuia la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior liberării condiționate, în cazul în care condamnatul se află în stare de recidivă postcondamnatorie[13]; se va avea în vedere restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară la data liberării condiționate, și nu la data săvârșirii noii infracțiuni[14].