Aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a persoanei condamnate. Admisibilitate

ABSTRACT

Provisions of art. 6 from the Romanian Criminal Code – regarding the enforcement of the most favourable criminal law after the definitive judging of the case – there are incidents in the hypothesis in which the most favourable criminal law has intervened after the parole of the condemned person, and previously it was ordered the rest of punishment, by a new definitive court decision of conviction, by which the court has not pronounced itself regarding the enforcement of the most favourable criminal law after the definitive judging of the case.

Key words: admissibility, enforcement of the most favourable criminal law after the definitive judging of the case, parole. 

Decizia Î.C.C.J. Completul

Î.C.C.J.

Actul normativ vizat Dispoziții vizate Obiectul cauzei
Dec. Î.C.C.J. nr. 13/2017 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală Codul penal Art. 6 Dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a persoanei condamnate

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 21 iunie 2017, a fost publicată Dec. Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Dec. Î.C.C.J.) nr. 13/2017 privind dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a persoanei condamnate.*

Obiectul chestiunii de drept:

,,Dacă instituția aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situația în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal.”

Dispoziții legale incidente:

– Art. 6 din Codul penal, având denumirea marginală ,,Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei”, cu următorul conținut:

,,(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

(4) Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

(7) Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alin. (1)-(6).” 

Dec. Î.C.C.J. nr. 13/2017 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 13/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de C. Ap. Galați, S. pen. și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 4.874/233/2016, și a stabilit că:

,,Dispozițiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanța nu s-a pronunțat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.

 

Argumentele Î.C.C.J.:

Aplicarea legii penale mai favorabile, cu valoare de principiu, este consacrată prin art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Ilustrarea acestui principiu constituțional se regăsește și în dispozițiile art. 6 din noul Cod penal (în continuare C.pen.), în conformitate cu care, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Referindu-se la scopul reglementării art. 6 C.pen., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a indicat prin considerentele Deciziei nr. 1/2014[1] că: acesta ,,(…) este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare; așadar, principiul legalității pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă; mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă; acest mecanism implică eliminarea plusului de pedeapsă care avea temei legal în Codul penal anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit de temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi (…)”.

Incidența dispozițiilor art. 6 C.pen. nu poate fi exclusă ori de câte ori pedeapsa aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă și există un plus de pedeapsă, deoarece nimeni nu poate fi supus executării unei pedepse sau unei părți din sancțiune care excedează maximului special prevăzut de legea nouă. Așa cum s-a arătat în doctrină[2], un plus de pedeapsă, pentru care nu mai există lege, este tot așa de inexistent în fața regulii nula poena sine lege ca și o pedeapsă întreagă, pentru care nu mai există lege.

Caracterul imperativ al dispozițiilor art. 6 C.pen., derivat din menirea acestui text legal de a asigura caracterul legal al pedepsei, este consacrat de legiuitor prin reglementarea unor dispoziții de natură temporară, respectiv art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[3], cu modificările ulterioare, care cuprinde dispoziții speciale de procedură privind soluționarea cererilor, contestațiilor și sesizărilor, introduse în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a noului Cod penal, având ca obiect aplicarea art. 6 din acest cod. Pentru aceeași rațiune a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale[4].

În virtutea aceluiași caracter obligatoriu al dispozițiilor art. 6 C.pen., legiuitorul a prevăzut în art. 595 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)[5] că instanța are obligația să ia măsuri pentru ducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 6 C.pen. când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută sau urmează a se executa.

De asemenea, este de observat că art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen.[6] reglementează contestația la executare pentru ipoteza în care se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, iar noua reglementare nu mai face referire la ivirea incidentului în cursul executării pedepsei, așa cum prevedea art. 461 din Codul de procedură penală anterior (din 1969)[7]. Legiuitorul, considerând că o astfel de procedură se referă la executarea pedepsei, și nu la fondul cauzei, a reglementat-o în cadrul fazei de executare a hotărârii penale definitive, și nu în capitolul privitor la căile de atac extraordinare. Astfel, s-a ales calea cea mai ușoară de intervenție pentru asigurarea legalității pedepsei, dându-se posibilitatea condamnatului să acționeze imediat în favoarea sa, după caz, la instanța de executare sau la instanța corespunzătoare instanței de executare în a cărei circumscripție se află locul de deținere.

Mai este de remarcat că rațiunea dispozițiilor art. 6 C.pen. nu este aceea de a repune în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a înlătura de la executare partea din sancțiune care depășește maximul special prevăzut de legea nouă, cu scopul de a asigura respectarea principiului legalității pedepsei în raport cu dispoziția legală în vigoare. (În același sens s-a statuat prin considerentele Deciziei nr. 62/2015 a Curții Constituționale a României[8].)

Și în doctrină[9] s-a subliniat că: <<în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei, criteriile pentru determinarea caracterului ,,mai favorabil” sunt multiple: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante și de agravare, tentativă și recidivă etc.; atunci însă când legea nouă intervine după judecarea definitivă a cauzei, pentru determinarea caracterului ,,mai favorabil” se are în vedere numai cuantumul sau conținutul pedepsei (mitior poena)>>.

În cadrul mecanismului de aplicare a legii penale mai favorabile pedepselor definitive nu are loc o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ci o individualizare legală. Aceasta, pentru că în privința legii vechi individualizarea a epuizat toate criteriile (legale și judiciare), pe când în privința legii noi se va face numai o individualizare legală[10].

În consecință, singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziția judecătorului chemat să aprecieze dacă se impune înfrângerea autorității de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la cuantumul pedepsei aplicate definitiv este acela al celei mai grele situații la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi.

Analizând dispozițiile art. 6 C.pen. în raport cu principiul autorității de lucru judecat, prin Decizia nr. 8/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție[11] s-a stabilit că: ,,(…) art. 6 C.pen. realizează echilibrul dintre principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive; dispoziția menționată justifică limitarea autorității de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivității principiului legalității pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunțării sale, cât și în cel al executării); prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă”.

Verificând dacă, potrivit art. 6 C.pen., se impune modificarea unei sancțiuni definitiv aplicate, comparația se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate și maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului prevăzut de legea nouă, în toate situațiile numai la maximul nou, niciodată la o limită inferioară acestui maxim, pentru a se asigura conformitatea cu legea penală nouă mai favorabilă.

Asigurarea caracterului legal al pedepsei, prin înlăturarea plusului de pedeapsă care devine lipsit de temei legal, în mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile cu privire la pedepse definitiv stabilite, se justifică în cazul în care legea penală mai favorabilă intervine în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și executarea completă a pedepsei închisorii, iar persoana se află în executarea pedepsei închisorii.

Persoana liberată condiționat se situează în acest interval, liberarea condiționată fiind un mijloc de individualizare a pedepsei ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deținere mai înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiția ca până la împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârșească infracțiuni. Persoana liberată condiționat se află, virtual, în executarea pedepsei închisorii, executând pedeapsa accesorie conform art. 65 alin. (3) C.pen.[12].

Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) C.pen. și față de persoana liberată condiționat cu privire la care instanța dispune revocarea liberării condiționate și executarea restului de pedeapsă, aceasta fiind situată în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și executarea completă a pedepsei închisorii.

Având în vedere argumentele anterior expuse, în virtutea aplicării cu caracter obligatoriu a dispozițiilor art. 6 C.pen., se consideră că momentul intervenirii legii penale mai favorabile, ca moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, se raportează la hotărârea definitivă inițială de condamnare, iar nu la noua hotărârea definitivă de condamnare prin care nu s-a analizat incidența dispozițiilor art. 6 din codul sus-menționat.

Așadar, în măsura în care nu s-a verificat aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 C.pen. prin noua hotărâre definitivă de condamnare, faptul că această hotărâre este ulterioară momentului intervenirii legii penale mai favorabile nu exclude aplicarea dispozițiilor art. 6 din codul sus-menționat, care au rolul de a asigura legalitatea pedepsei, inclusiv a pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă inițială de condamnare când aceasta excedează maximului prevăzut de legea nouă mai favorabilă.

Totodată, în măsura în care prin noua hotărâre definitivă de condamnare nu s-a examinat incidența dispozițiilor art. 6 C.pen., verificarea aplicabilității dispozițiilor menționate nu înfrânge autoritatea de lucru judecat a acesteia, restrângerea principiului autorității de lucru judecat fiind limitată la înlăturarea părții din pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare care depășește maximul special prevăzut de legea nouă, în considerarea principiului legalității pedepsei.

 

Notă aprobativă:

Într-adevăr, chiar dacă a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare după momentul intrării în vigoare a legii penale noi mai favorabile, dispozițiile art. 6 C.pen. sunt incidente, instanța urmând să reducă pedeapsa (închisorii sau a amenzii) la maximul nou. Evident, se va proceda apoi la recalcularea restului de pedeapsă și dispunerea adăugirii acestuia la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior liberării condiționate, în cazul în care condamnatul se află în stare de recidivă postcondamnatorie[13]; se va avea în vedere restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară la data liberării condiționate, și nu la data săvârșirii noii infracțiuni[14].


* Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați, e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014.

[2] V. Dongoroz, Drept penal. Tratat (Reeditarea ediției din 1939), Editura Societății Tempus & Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 111.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.

Articolul 23 din legea sus-menționată prevede:

,,(1) Cererile, contestațiile și sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 și 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluționează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură penală.

(2) Cererile, contestațiile și sesizările privind persoanele aflate în executarea pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate se soluționează de urgență și cu precădere de către instanța corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de reeducare. Dispozițiile prezentului alineat se aplică și cererilor, contestațiilor și sesizărilor privind persoanele aflate în amânarea sau întreruperea executării pedepselor sau a măsurilor educative.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), dacă, potrivit Codului de procedură penală, competența ar reveni mai multor instanțe de grad diferit, competența de a soluționa cauza cu privire la toate incidentele la executare privind aceeași persoană revine instanței superioare în grad.

(4) Instanța sesizată cu privire la situațiile prevăzute la alin. (2) va examina și rezolva, din oficiu, referitor la aceeași persoană, orice aspecte necesare soluționării cauzei.

(5) Comisiile constituite în baza Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale sesizează instanța competentă în situațiile în care cel puțin unul dintre membrii lor apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 4 sau ale art. 6 din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.

(6) În cazurile în care apreciază că executarea pedepsei urmează să înceteze în cursul lunii februarie 2014, comisiile sesizează instanța competentă potrivit prezentului articol cu cel puțin 15 zile înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.

(7) Cererile, contestațiile și sesizările privind persoane aflate în stare de libertate se soluționează de către instanța de executare.

(8) În toate cazurile prevăzute la alin. (1), procedura se desfășoară fără participarea procurorului, a condamnatului, căruia i se comunică termenul de soluționare și posibilitatea de a formula concluzii scrise, și fără participarea avocatului condamnatului. Dispozitivul hotărârii se comunică procurorului și condamnatului în ziua pronunțării.

(9) Hotărârea poate fi atacată cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.

(10) Contestația se soluționează de un complet format dintr-un judecător, cu participarea procurorului și cu citarea condamnatului, în ședință publică.

(11) Hotărârea prin care se constată aplicabilitatea art. 4 sau a art. 6 din Codul penal și se dispune punerea în libertate a condamnatului este executorie. Contestația nu suspendă executarea și se soluționează în termen de 3 zile.

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013.

[5] ,,Art. 595. Intervenirea unei legi penale noi

(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal.

(2) Aplicarea dispozițiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanța de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenție.

[6] Art. 598. Contestația la executare

(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

[…]

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

[…]

[7] Art. 461. Contestația la executare

(1) Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

[…]

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

[…]

[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 7 aprilie 2015.

[9] S. Kahane, Aplicarea legii penale în raport cu timpul (Limitele aplicării legii penale), în ,,Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală”, de V. Dongoroz ș.a., vol. I, Editura Academiei, București, 1969, p. 92.

[10] C. Barbu, Aplicarea legii penale în spațiu și timp, Editura Științifică, București, 1972, p. 243.

[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 27 iunie 2014.

[12] ,,Art. 65. Conținutul și modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi

[…]

(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

[…]

[13] Articolul 43 alin. (1) C.pen. prevede:

,,(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

[14] Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 131, 133.

Aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a persoanei condamnate. Admisibilitate was last modified: octombrie 25th, 2017 by Costache Adrian

Căutare