Ana-Maria PÎRVU*

Procuror stagiar – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Slobozia

ABSTRACT

In the article, the author presents a hypothetical situation regarding the application of the more favorable criminal law, according to the provisions of art. 5 of the new Criminal Code, in the case of concurrent offences, some of which are stipulated in this code, and some in special laws, finally expressing their opinion on the issues addressed.

Keywords: application of more favorable criminal law, concurrent offences.

Ipoteză. În analiza aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din noul Cod penal (în continuare C.pen.)[1], în situația unui concurs de infracțiuni, dintre care unele sunt prevăzute în acest cod, iar altele în legi speciale, pentru a ajunge la o concluzie, vom porni de la următoarea ipoteză:

Așadar, să presupunem că, într-o cauză penală, un inculpat este trimis în judecată (după intrarea în vigoare a noului Cod penal) pentru săvârșirea a patru fapte, trei dintre ele fiind incriminate în dispozițiile acestui cod, iar una dintre ele în dispozițiile Legii nr. 46/2008 – Codul silvic (în continuare Legea nr. 46/2008)[2], republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai exact, infracțiunea de tăiere, fără drept, de arbori din fondul forestier natural și din vegetația forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate.

Toate infracțiunile au fost săvârșite anterior intrării în vigoare a noului Cod penal.

Cu privire la infracțiunea de tăiere, fără drept, de arbori din fondul forestier natural și din vegetația forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, se impun următoarele precizări:

– la momentul la care inculpatul a săvârșit infracțiunea, adică sub imperiul vechiului Cod penal (din 1969), aceasta era prevăzută în art. 108 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008, fiind pedepsită cu închisoarea de la 4 la 16 ani;

– prin dispozițiile art. 202 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind noul Cod penal[3], cu modificările și completările ulterioare, care au intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, art. 108 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 a fost modificat, în sensul că au fost reduse limitele de pedeapsă de la 4-16 ani la 2-7 ani;

– în urma republicării Legii nr. 46/2008, art. 108 alin. (1) lit. d) a devenit art. 107 alin. (1) lit. d).

Analiză. Având în vedere Decizia nr. 265/2014[4] prin care Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 C.pen. și a stabilit că acestea sunt constituționale numai în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, se ridică problema cum vor stabili organele judiciare care este legea penală mai favorabilă în această situație concretă.

Din punctul nostru de vedere, soluția se desprinde limpede din considerentele avute în vedere de către Curtea Constituțională a României în decizia menționată mai sus.

Astfel, în justificarea soluției conform căreia aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 C.pen., trebuie să fie globală, Curtea Constituțională a României a reținut, în esență, că noul Cod penal consacră o viziune diferită față de vechiul Cod penal, că rațiunea avută în vedere de către legiuitor a fost aceea de a impune un tratament sancționator mai blând pentru inculpații care se află la prima confruntare cu legea penală, rațiune ce nu trebuie și nu poate fi ignorată prin combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, în caz contrar, voința legiuitorului care a avut în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate într-un nou cod ar fi anulată. Acest argument, decisiv din punctul nostru de vedere, impune ca soluție, în ipoteza prezentată, o aplicare a legii penale mai favorabile în mod global, urmând a fi aplicată fie legea penală veche, aceasta însemnând vechiul Cod penal și dispozițiile Legii nr. 46/2008 (astfel cum erau anterior modificării prin art. 202 din Legea nr. 187/2012), fie legea nouă, aceasta însemnând noul Cod penal și dispozițiile Legii nr. 46/2008 (ulterior modificării prin art. 202 din Legea nr. 187/2012).

În ipoteza prezentată de către noi, se observă că, deși una dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului este prevăzută într-o lege specială, aceasta a suferit modificări – reducerea limitelor de pedeapsă – prin chiar legea de punere în aplicare a legii privind noul Cod penal, modificare operată tocmai pentru a sublinia și a pune în acord legislația specială cu noua filozofie penală prin care au fost diminuate limitele de pedeapsă, ideea fiind aceea de a impune un tratament sancționator mai blând pentru inculpații care se află la prima confruntare cu legea penală și care comit o singură faptă penală, iar nu o pluralitate de infracțiuni.

Intenția legiuitorului rezultă și din Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009[5], potrivit căreia: „Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni.”

O soluție în sensul că legea penală mai favorabilă urmează a fi aplicată în mod global cu privire la fiecare lege în parte (în sensul că se va aplica legea penală mai favorabilă cu privire la infracțiunile prevăzute în Codul penal și, separat, legea penală mai favorabilă cu privire la infracțiunile prevăzute în legea specială) nu poate fi primită și, din punctul nostru de  vedere, este de natură să înfrângă considerentele pe care s-a bazat Curtea Constituțională a României în decizia invocată.

În sprijinul acestei din urmă soluții ar putea fi invocate cele statuate în paragr. 47 al Deciziei nr. 265/2014 de către Curtea Constituțională a României, și anume: <<Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noțiunea de lege penală ca fiind orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziții sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparțin legii și au forța acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute și în legile speciale care reglementează alte relații sociale, dar stabilesc, totodată, și fapte care constituie infracțiuni. Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabilește că ,,Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”, motiv pentru care, în absența unei incriminări, nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înțelesul noțiunii de lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracțiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal și alte legi speciale care, deși nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relații sociale, cuprind și dispoziții cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziții le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecții potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigențele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din Codul penal (sublinierea noastră – A.-M. Pîrvu).>>

Totuși, considerăm că cele reținute de către Curtea Constituțională a României în paragr. 47 (sus-menționat) nu pot fi interpretate ca justificând cea din urmă soluție decât în urma unei lecturi superficiale și fără a fi coroborată cu restul considerentelor. Nu putem ignora că dorința instanței constituționale de a clarifica înțelesul noțiunii de lege penală (art. 173 C.pen.) s-a datorat argumentelor invocate în cauză pentru aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome. Cei care susțineau soluția sus-menționată au invocat dispozițiile art. 173 C.pen., afirmând că: prevederea penală poate fi orice dispoziție cu caracter penal dintr-o normă penală generală ce reglementează o instituție a dreptului penal; dispozițiile cu caracter penal se pot regăsi fie în aceeași lege penală (de exemplu, Codul penal), fie pot fi cuprinse în diferite legi penale speciale; noțiunea de lege penală nu privește în mod automat un întreg act normativ care aduce modificări ale limitelor de pedeapsă pentru o anumită infracțiune, cât și modificări ale altor instituții. Prin urmare, au concluzionat că unitatea privește dispoziția penală, iar nu întreaga lege în cuprinsul căreia se găsește acea dispoziție penală.

Ca răspuns la argumentele de mai sus, în paragr. 47, Curtea Constituțională a României a înțeles să interpreteze art. 173 C.pen. prin raportare la rațiunea acestui text legal, în sensul că acesta are ca scop să facă ,,legătura materială dintre Codul penal și alte legi speciale care, deși nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relații sociale, cuprind și dispoziții cu caracter penal”, precizând expres în același paragraf că ,,dincolo de interpretarea acestui text (art. 173 C.pen., adăugirea noastră – A.-M. Pîrvu), este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigențele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din Codul penal”, iar ,,Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute și în legile speciale care reglementează alte relații sociale, dar stabilesc, totodată, și fapte care constituie infracțiuni”.

Opinie. Relevăm că în ipoteza unui concurs de infracțiuni dintre care unele prevăzute în noul Codul penal, iar altele în legi speciale, toate fiind săvârșite sub imperiul vechiului Cod penal, legea penală mai favorabilă, în temeiul art. 5 C.pen., urmează a fi stabilită în mod global, având în vedere legea penală în ansamblul ei, prin raportare la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal: fie legea penală veche, aceasta însemnând vechiul Cod penal și dispozițiile penale cuprinse în legile speciale (astfel cum erau anterior modificării prin art. 202 din Legea nr. 187/2012), fie noul Cod penal și dispozițiile penale cuprinse în legile speciale (astfel cum acestea au fost modificate).

Chiar dacă infracțiunea este prevăzută într-o lege specială, aceasta se completează cu dispozițiile din partea generală a Codului penal, astfel că nu poate fi disociată de acest cod, existând o legătură materială între Codul penal și dispozițiile cu caracter penal din legile speciale, nefiind afectat caracterul unitar al legii penale.

* e-mail: pirvu_ana_maria@mpublic.ro.

[1] ,,Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.”

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.

[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2019, cu modificările și completările ulterioare.