Cornelia-Camelia ȘOICA-DUMA*

Prim procuror – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Brad

ABSTRACT

The author presents some interesting aspects connected to the institution of evaluation of the evidences from the perspective of the New Romanian Procedure Code and of the foreign systems of law.

Key words: evaluation of the evidences, reasonable doubt, the principle of free evaluation of the evidences, the principle of private opinion of the judge.

1. Proba este definită în art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) ca fiind un element de fapt cu ajutorul căruia se constată existența sau inexistența infracțiunii, se identifică persoana care a comis-o, se stabilesc împrejurările necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Proba este considerată unul din elementele principale ale procedurii penale, deoarece, dacă proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză, se impune o soluție de achitare a inculpatului[1].

Condamnarea se dispune, potrivit art. 396 alin. (2) C.pr.pen., dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Constituie obiect al probei, potrivit art. 98 C.pr.pen., starea de fapt care trebuie dovedită în procesul penal.

Pentru a fi admisă în procesul penal, proba trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul cauzei; să fie concludentă, relevantă în raport cu obiectul probațiunii, adică să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal; să fie utilă, adică necesară cauzei; să fie permisă de lege, adică administrarea acesteia să nu fie contrară legii.

Conform art. 99 alin. (1) C.pr.pen., sarcina administrării probei în acțiunea penală aparține, în principal, procurorului, ca titular al acțiunii penale, iar în acțiunea civilă, părții civile sau, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.

Se constată că, în actuala reglementare, procurorul are sarcina de a administra probe pentru a convinge judecătorul cauzei, „dincolo de orice îndoială rezonabilă” – art. 103 alin. (2) C.pr.pen. –, asupra acuzației și, în subsidiar, pentru aflarea adevărului judiciar – art. 100 alin. (2) C.pr.pen.

2. Aprecierea probelor, în legislația română, este reglementată expres în art. 103 C.pr.pen.[2]

Aprecierea probelor intervine în activitatea finală de administrare a probelor, determinând măsura în care acestea formează organelor judiciare convingerea certă că faptele și împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate. În anumite limite, aprecierea probelor poate interveni chiar anterior, la momentul verificării admisibilității probelor și fiabilității lor. Avem în vedere dispozițiile art. 100 alin. (3) C.pr.pen., în sensul că admiterea sau respingerea cererii privitoare la administrarea unor probe se face motivat, cât și ale art. 100 alin. (4) C.pr.pen., potrivit cărora organele judiciare pot respinge o cerere referitoare la administrarea unei probe și atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză.

Odată administrate probele, organele judiciare trebuie să le aprecieze pentru stabilirea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Probele sunt guvernate de principiul liberei aprecieri, prevăzut în art. 103 alin. (1) C.pr.pen., unde se arată, printre altele, că „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege”, ceea ce înseamnă că nu se acordă valoare probantă preferențială probelor, toate având valoare probantă egală.

Prin urmare, valoarea probantă concretă a fiecărei probe nu este dată a priori, ci rezultă a posteriori, după evaluarea și aprecierea acestora[3].

Potrivit art. 103 alin. (1) C.pr.pen., aprecierea probelor se face de către organele judiciare „în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”, inclusiv a celor administrate în calea de atac, întrucât, cu ocazia analizării materialului probator administrat, se poate ajunge la o concluzie diferită decât cea la care a ajuns prima instanță.

Pentru a limita libertatea absolută a instanței de apreciere a probelor,  s-au adoptat „standarde de apreciere a probelor”[4], printre care cel al „preponderenței probelor”, folosit, de regulă, în procesele civile, și „standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil”, adoptat în materie penală, care presupune, pentru o soluție de condamnare, probe care să creeze judecătorului, care admite existența unui dubiu, convingerea că acesta nu depășește limitele rezonabile și că acuzația a fost dovedită.

Conceptul de dubiu rezonabil nu poate fi definit cu exactitate, întrucât acesta ține de forul interior al judecătorului care trebuie să se bazeze pe argumente raționale, logice, acceptate de majoritatea persoanelor care le parcurg[5].

Limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor au fost aduse și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.)[6], care a statuat că instanțele nu pot dispune condamnarea exclusiv pe declarațiile persoanelor audiate în cursul urmăririi penale, fără a avea posibilitatea adresării de întrebări directe sau prin intermediul apărării, cu unele excepții, cum ar fi cazul victimelor minore ale unor infracțiuni, când este necesară înregistrarea video a audierii în faza de urmărire penală, fapt ce conferă inculpatului posibilitatea de a observa modul în care reacționează în timpul audierii și de a consulta realitatea transcrierii.

C.E.D.O. a limitat acest principiu și în cazul audierii martorilor anonimi, respectiv a persoanelor cărora le este protejată identitatea, sau a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor acestora, reținând că probele, astfel obținute, trebuie analizate cu maximă atenție, iar soluția de condamnare nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă, pe mărturia anonimă. Această interpretare trebuie dată și dispozițiilor art. 103 alin. (3) C.pr.pen., în care se arată că „hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicare a pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați”. Se are în vedere păstrarea unui echilibru suficient între acuzare și apărare[7].

În strânsă legătură cu principiul liberei aprecieri a probelor, a fost introdus și principiul liberei sau intimei convingeri a judecătorului în adoptarea hotărârii – art. 103 alin. (2) C.pr.pen. –, în baza căruia acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză.

În practica judiciară s-a reținut că, întrucât nu există o ordine de preferință între declarațiile inculpaților, ale persoanelor vătămate și ale martorilor din faza urmăririi penale și a cercetării judecătorești, instanța de judecată este îndreptățită, când constată eventualele contradicții între acestea, să aprecieze fiecare declarație în contextul celorlalte probe administrate, să le coroboreze și să rețină, motivat, declarația care relevă adevărul.

Au fost întâlnite cazuri în care instanțele, pe parcursul celor două faze procesuale, constatând existența unor contradicții evidente între declarațiile date de persoana vătămată și de martori cu privire la întreținerea relațiilor sexuale de către inculpat și persoana vătămată minoră, au aplicat principiul in dubio pro reo, consacrat de art. 4 alin. (2) C.pr.pen., potrivit căruia, după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului, și au dispus achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen.[8]

În situația în care există declarații succesive, retractări sau modificări ale declarațiilor anterioare, nu este cazul înlăturării acestora, întrucât nu se dă eficiență probelor administrate în mod egal și se încalcă principiul aflării adevărului[9].

Din practica Parchetului de pe lângă Judecătoria Brad poate fi exemplificată soluția de achitare definitivă a inculpatului V.O., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., pentru infracțiunea de furt calificat, ca urmare a faptului că instanța de control judiciar a acordat credibilitate declarațiilor inculpaților date în apel, prin care aceștia au retractat declarațiile date la urmărire penală și la instanța de fond, în care indicau drept autori ai infracțiunii pe inculpații V.O și M.O.C.[10].

Frecvent, în practica judiciară se întâlnesc situații în care persoanele vătămate și martorii revin asupra propriilor declarații din faza de urmărire penală, fără un motiv argumentat temeinic.

De exemplu: dosarul nr. 2508/195/2014 al Judecătoriei Brad, având ca obiect infracțiuni de camătă, șantaj și altele, în care un număr mare de persoane vătămate au revenit, în faza cercetării judecătorești, asupra declarațiilor date la urmărirea penală, fapt ce poate avea consecințe directe asupra laturilor penale și civile ale cauzei.

Un alt caz este cel al persoanei vătămate P.G.A. care, la instanța de judecată, a negat starea de fapt sesizată, declarată și probată în cursul urmăririi penale, în dosarul nr. 74/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brad, în scopul avantajării situației juridice a inculpatului F.D., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, precum și al inducerii în eroare a organelor judiciare, dosar în care s-a pronunțat, până la urmă, o soluție definitivă de condamnare a acestui inculpat[11].

Pentru a exista un control al instanțelor ierarhic superioare asupra hotărârilor pronunțate și chiar un control al opiniei publice, normele de procedură penală instituie obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești în art. 103 alin. (2) C.pr.pen. – ,,(…) instanța hotărăște motivat (…)” –, precum și în art. 420 alin. (9) C.pr.pen. – „în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor”.

Probele trebuie apreciate în mod rezonabil, cu imparțialitate și onestitate, pe baza examinării faptelor rezultate din probațiunea administrată și mai puțin pe criterii de ordin subiectiv, cum sunt impresiile, sentimentele judecătorului, factorii de ordin psihic, care pot crea suspiciuni de „arbitrariu și injustiție”[12].

S-a considerat că, în procesul de apreciere a probelor, este indispensabil apelul la conștiință, „ca sentiment al moralității propriilor acțiuni, dar și ca suport al intimei convingeri”[13].

Existența intimei convingeri a judecătorului a fost considerată cea mai sigură cale de descoperire a adevărului.

Convingerea intimă a judecătorului, rezultată din valorile la care acesta se raportează, se detașează de convingerea juridică, limitată la regulile procedurale care trebuie respectate.

3. Aprecierea probelor este reglementată diferit în legislațiile străine, însă în toate sistemele juridice este recunoscut principiul intimei convingeri.

Astfel, sistemul romano-germanic consacră principiul libertății probei, potrivit căruia judecătorul este liber în a aprecia proba și a pronunța o hotărâre de condamnare a inculpatului, atunci când este convins de vinovăția acestuia.

Codurile de procedură penală belgian și elvețian pun problema existenței unei convingeri intime a judecătorului în privința vinovăției inculpatului.

În Spania, Țările de Jos și Portugalia, judecătorul decide „după regulile experienței”.

Intima convingere nu înseamnă însă arbitrariu. Este necesar ca probele să fie dezbătute în ședință, iar judecătorul să motiveze raționamentul pentru care a reținut sau nu o anumită probă.

S-a arătat[14], în legătură cu sintagma „intima convingere”, că termenul „intim” indică ceva personal sau individual, iar „convingere”, o opinie fermă, certă, care se impune în mod evident.

În sistemul de drept francez, ca o excepție la principiul intimei convingeri, procesele-verbale de constatare a anumitor infracțiuni au forță probantă particulară, până la proba contrară ori până la înscrierea în fals, fapt ce implică o soluție de condamnare, indiferent de convingerea judecătorului.

În Belgia a fost recunoscută valoarea probantă a proceselor-verbale în materie rutieră, până la proba contrară[15].

În practica noastră suntem ținuți să probăm aspectele consemnate în procesele-verbale de constatare a infracțiunilor flagrante la regimul circulației rutiere.

În Olanda și Japonia, judecătorul nu poate pronunța hotărâri de condamnare pe baza unei singure mărturii, fiind uzitat sistemul coroborării probelor, dezvoltat în common law, în care juriștii compară sarcina de a prezenta proba cu sarcina de a convinge prin intermediul probei: primul concept corespunde „sarcinii probei”, iar al doilea concept reprezintă gradul sau cuantumul probei pretinse de lege celui care o cere.

Concluzii. În ceea ce ne privește, considerăm că legislația ar trebui să prevadă criterii de stabilire a verosimilității unei probe în cadrul procesului penal, în cauze având ca obiect infracțiuni grave[16], în scopul evitării erorilor judiciare.

NOTA REDACȚIEI. Prin Decizia nr. 171/2001[17], Curtea Constituțională a României a statuat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 63 alin. (2) din Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969), conform cărora ,,aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor (…)”, renunțându-se astfel la principiul intimei convingeri a organului judiciar penal. În urma acestei decizii, art. 63 alin. (2) C.pr.pen. din 1969 a fost modificat, având următoarea formă: ,,aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului”. Legiuitorul noului Cod de procedură penală nu a preluat acest text legal, putându-se concluziona că a permis din nou funcționarea principiului liberei sau intimei convingeri a organelor judiciare, prin modul în care s-a exprimat în art. 103 (,,liberei aprecieri a organelor judiciare” sau ,,instanța are convingerea”).

* e-mail: pj_brad@mpublic.ro

[1] Gh. Mateuț, Drept procesual penal, Editura All Beck, București, 1992, p. 192.

[2] ,,Art. 103. Aprecierea probelor

(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2) În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

(3) Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.”

[3] S. Kahane, Dispoziții generale (Probele și mijloacele de probă), în ,,Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală”, de V. Dongoroz (coord.) ș.a., vol. I, Editura Academiei, București, 1975, p. 172.

[4] N. Volonciu, A.S. Uzlău, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 231.

[5] Idem, p. 237.

[6] Idem, p. 233.

[7] Idem, p. 234.

[8] C. Ap. Alba Iulia, Dec. pen. nr. 971/A/2016, pronunțată în dosarul nr. 650/195/2013.

[9] N. Volonciu, A.S. Uzlău, op. cit., p. 233.

[10] C. Ap. Alba Iulia, Dec. pen. nr. 512/2016, pronunțată în dosarul nr. 439/195/2015.

[11] C. Ap. Alba Iulia, Dec. pen. nr. 1128/2016, pronunțată în dosarul nr. 270/195/2015.

[12] Gh. Mateuț, op. cit., p. 40.

[13] Idem, p. 43.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 44.

[16] De pildă, C. Ap. Alba Iulia, Dec. pen. nr. 626/2016, pronunțată în dosarul nr. 6694/97/2014, prin care inculpatul R.V. a fost achitat pentru infracțiunea de omor calificat.

[17] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001.