Mihaela-Georgeta ILIESCU^*

ABSTRACT

The article presents the issue of knowing whether the crime of fraudulently crossing the state border of Romania, provided by art. 245 of Law no. 15 of June 21, 1968 – The Criminal Code in the form in force from January 1, 1969 to December 22, 1989, in the sense of art. 1 paragraph (1), (3) and (4) of the Law no. 221/2009 regarding the convictions of a political nature and administrative measures assimilated to them, pronounced between March 6, 1945 and December 22, 1989.

The matter is important for the people who fraudulently crossed the state border of Romania, who were caught, tried, convicted and served prison sentences, since the proclamation of the political character of the crime/attempt opens the path for them to establish the patrimonial rights provided for by art. 1 of the Decree-law no. 118/1990 of March 30, 1990 regarding the granting of rights to persons persecuted for political reasons by the dictatorship established on March 6, 1945, as well as to those deported abroad or imprisoned.

It is known that art. 1 paragraph (2) of the Law no. 221/2009 provides that the crime of fraudulently crossing the state border of Romania, provided by art. 267 of the Criminal Code 1936, an aspect that exceeds the analysis.

The answer given by us to the question is a negative one, most of the time; the concrete actions of fraudulently crossing the state border of Romania from January 1, 1969 to December 22, 1989, as well as the attempts, had the character of a common law crime.

Historical criteria from 1968-1989 and international relations were taken into account, as well as numerous criteria of law. In the context of examining the legal issue, we used the criteria established by the Supreme Court of Justice – Panel of 9 judges, by its Decision no. 14 of January 13, 2003, according to which the entitled person must prove the conduct of the criminal investigation by the special bodies of the Security, the trial of the case by the military courts and the execution of the sentence in a penitentiary for political prisoners.

These criteria for determining the legal political nature of committing the crime of fraudulently crossing the state border of Romania are applicable, on a case-by-case basis, during 1969-1989, with each entitled person having to prove that he initiated, organized, effectively carried out public actions against the communist regime between January 1, 1969 and December 22, 1989.

Keywords: the crime of fraudulently crossing the state border of Romania, art. 245 of the Criminal Code in 1968, persons persecuted for political reasons, public actions of opposition to the communist regime, political nature of law, Decree-Law no. 118/1990, Decision no. 14/2003 of the Supreme Court of Justice, Law no. 221/2009.

O speță recentă, examinată la nivelul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ne prilejuiește prezenta temă juridico-istorică, deschisă în continuare dezbaterilor.

Problema de drept vizează chestiunea de a ști dacă poate fi calificată ca având caracter politic în toate situațiile infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat a fostei Republici Socialiste România, în modalitatea de reglementare dată prin Legea nr. 15/1968 privind Codul penal[1], în perioada 1 ianuarie 1969 – 22 decembrie 1989, art. 245, în sensul prevederilor art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora[2], pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ale art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214 din 29 decembrie 1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România[3], aprobată prin Legea nr. 569 din 19 octombrie 2001, precum și în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituția României, republicată.

La origine, tema a pornit de la petiția formulată de către o asociație având ca misiune restabilirea adevărului istoric cu privire la evenimentele din perioada 1945-1989 și până în prezent, precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale membrilor săi, care a solicitat procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție efectuarea unor demersuri judiciare eficiente – promovarea unui recurs în interesul legii – în scopul completării conținutului art. 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și cu infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat a României, prevăzută prin Codul penal 1968 în forma în vigoare până la 22 decembrie 1989, în sensul că legiferarea infracțiunii, regimul sancționatoriu și modalitatea de executare a pedepsei au dat un caracter politic de drept acestei infracțiuni.

Petenta și-a argumentat solicitarea, motivând că inclusiv în perioada 1969-1989, unii cetățeni au dorit să ajungă în state din vestul Europei, iar la acțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat, au fost prinși și arestați de către organele de miliție/securitate și ulterior condamnați la ani grei de închisoare, pe când alții și-au pierdut chiar viața, fiind împușcați în momentul în care forțau granița de sud-vest a României spre fosta Republică Socialistă Federativă a Iugoslaviei.

S-a solicitat ca obiectul recursului în interesul legii să-l constituie aplicarea dispozițiilor lit. d) a art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, prin completarea prevederilor art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Codul civil, potrivit cărora „dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Convenția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte, în caz de neconcordanțe între Codul Civil și pactele și tratatele internaționale se aplică cu prioritate reglementările internaționale”,subsecvent, pronunțarea, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a unei decizii în interesul legii având acest conținut.

Libertățile fundamentale ale omului avute în vedere sunt libertatea de circulație a persoanei și dreptul la libera stabilire a domiciliului, reglementate și garantate prin Constituția României, republicată, în art. 25 alin. (1) și (2).

Solicitarea de completare a conținutului art. 1 din Legea nr. 221/2009 cu întregul art. 245 din Codul penal 1968 a fost examinată de către Serviciul judiciar civil și prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3[4] și 4[5], precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)”; prin urmare, dacă am considera ca fiind existent în toate situațiile caracterul politic de drept al infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat a României, în forma în vigoare a art. 245 din Codul penal 1969 din perioada 1 ianuarie 1969 – 22 decembrie 1989, atunci ar deveni aplicabil, după caz, fie Decretul-lege nr. 118/1990 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945[6], fie Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 din 29 decembrie 1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive[7], ceea ce ar atrage incidența, în mod absolut, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 221/2009 pentru fostele persoane prinse, judecate și condamnate pentru săvârșirea infracțiunii.

Dezvoltând:

Din lecturarea „expunerii de motive” la proiectul Legii nr. 221/2009 nu rezultă argumentele pentru care legiuitorul nu a considerat infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat a României, în modalitatea de reglementare și de aplicare din perioada existenței Codului penal aflat în vigoare în perioada 1 ianuarie 1969 – 22 decembrie 1989, ca fiind „politică de drept”.

Inclusiv Consiliul Legislativ al României a avizat proiectul Legii nr. 221/2009, iar observațiile făcute nu au vizat conținutul prevederilor normative.

Rezultatul examinării solicitării formulate de către asociația în cauză a fost de respingere, cu motivarea că reglementarea legală în vigoare, reprezentată de dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009 și de prevederile art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, este clară și suficientă, fiind atribuția instanțelor judecătorești să aprecieze caracterul (ne)politic al condamnării suferite de către persoana solicitantă și care formulează acțiune civilă întemeiată pe prevederile Decretului-lege nr. 18/1990, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat.

Actele normative incidente au conținutul următor:

1. Legea nr. 221/2009, prin textul art. 1 alin. (1), prevede: „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

(2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:

a) art. 185-187, 190, 191, 193¹, 194, 194¹-194⁴, 196¹, 197, 207-209, 209¹-209⁴, 210-218, 218¹, 219-222, 224, 225, 227, 227¹, 228, 228¹, 229, 230, 231¹, 258-261, 267, 268⁷, 268⁸, 268¹², 268¹⁴, 268²⁹, 268³⁰, art. 284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 și 578⁶ din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare[8]. […]

(4) Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4”.

2. Art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, astfel cum a fost modificată și aprobată prin Legea nr. 568/2001, prevăd că: „prin prezenta ordonanță de urgență se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 – 14 decembrie 1989.

(2) Se recunoaște calitatea de luptător anticomunist și persoanelor din rezistența armată care au participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – august 1964”.

Art. 2 alin. (1) prevede:„constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

[…] c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale”.

3. Art. 1 alin. (1)-(6) din Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945[9]și republicat cu titlul„Decret-lege privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”[10], cu modificările și completările ulterioare:

„(1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;

b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;

c) a fost internată în spitale de psihiatrie;

d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;

e) a fost strămutată într-o altă localitate;

f) a participat în acțiuni de împotrivire cu arma în mână și de răsturnare prin forță a regimului comunist până la data de 31 decembrie 1964.

(2) De aceleași drepturi beneficiază și persoana care:

a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;

b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului.

(3) Fiecare an de detenție sau internare pentru situațiile prevăzute la alin. (1) și (2) se consideră ca vechime în muncă un an și șase luni.

(4) Perioadele prevăzute la alin. (1) lit. d) și e) constituie vechime în muncă, dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcții pentru care aveau pregătirea profesională.

(5) Se consideră vechime în muncă și perioada în care o persoană aflată într-una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) nu s-a putut încadra ca urmare a unei invalidități de gradul I sau II survenite în timpul în care s-a aflat în acea situație sau, ulterior, dacă dovedește că aceasta s-a produs din cauza ori în legătură cu persecuția la care a fost supusă.

(6) Perioadele prevăzute în prezentul articol constituie și vechime neîntreruptă în muncă și în aceeași unitate și intră în calculul acestor vechimi”.

Prin urmare, în sistemul Legii nr. 221/2009, fostul condamnat are îndreptățirea virtuală de a cere recunoașterea caracterului politic al condamnării sale, în temeiul dispozițiilor art. 4, dacă dovedește, în fața instanței de judecată, că a militat activ împotriva orânduirii politice comuniste din fosta Republică Socialistă România, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999.

Textele legale incidente sus-arătate se interpretează sistemic, iar persoanelor solicitante le este deschisă calea în justiție, precum și deplina posibilitate procesuală de a-și dovedi pretenția de a le fi recunoscut caracterul politic al condamnării suferite pentru săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei sau a tentativei, după caz, aspecte la care vom reveni infra.

Răspunsul la întrebarea din titlul articolului cuprinde aspecte istorice și juridice, de succesiune a actelor normative interne, de succesiune a tratatelor internaționale la care România a devenit parte, în perioada 1945-1989, după cum urmează:

I. Perioada 1945-1964/1965. Drept penal material

În acea epocă, a fost în vigoare Codul penal 1936, cu modificările aduse de noul regim de democrație populară și republicat în Buletinul Oficial nr. 48 din 2 februarie 1948.

Incriminarea faptei de trecere frauduloasă a frontierei de stat a României s-a făcut în Titlul III – „Crime și delicte contra administrației publice”.

Originea incriminării acestei fapte, ca infracțiune, s-a aflat în art. 8 din Legea pașapoartelor din 21 martie 1921.

În forma inițială, din perioada regimului de stat monarhic, textul art. 267 purta denumirea de „delictul de trecere frauduloasă a frontierei” și incrimina fapta „aceluia care intră sau iese din țară, prin alte locuri decât cele destinate trecerii călătorilor, sau chiar prin acestea, dar în ascuns, comite delictul de trecere frauduloasă a frontierei și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2 la 6 luni și amendă de la 2.000 la 5.000 lei. Aceeași pedeapsă se aplică și aceluia care a înlesnit trecerea frontierei în condițiunile de mai sus”.

Acest articol a fost modificat de către regimul de „democrație populară”, prin Decretele nr. 134/1948 și nr. 238/1948, textul în vigoare devenind: „Acela care intră sau iese din țară prin alte locuri decât acele destinate trecerii călătorilor, sau chiar prin acestea, dar în ascuns, comite delictul de trecere frauduloasă a frontierei și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 3 la 10 ani. Aceeași pedeapsă se aplică și aceluia care a înlesnit trecerea frontierei în condițiile de mai sus” – am folosit o ediție a Codului penal din anul 1955.

De asemenea, în perioada de timp analizată, exista posibilitatea aplicării și a pedepsei complementare a confiscării totale a averii infractorului pentru săvârșirea acestei infracțiuni, prin art. 25 pct. 6 Cod penal, introdus prin Decretul nr. 212/1948 din 25 august 1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române[11] [a fost abrogat prin Decretul nr. 192/1950; cu toate acestea, alin. (6) a rămas în vigoare în forma arătată[12]].

Infracțiunea prevăzută de art. 267 din Codul penal 1936 este calificată ca fiind „infracțiune politică de drept”, prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel încât chestiunea aceasta de drept excedă examinării.

Trebuie menționat aici că infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat era calificată, în Codul penal aplicabil în perioada 1948-1964, ca având caracter politic și avea un regim sancționator deosebit de sever.

Jurisprudență: Pentru această perioadă de timp, există jurisprudență relevantă, constând în decizia nr. 14 din 13 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție – Completul de 9 judecători[13],prin care a fost admis recursul în anulare ca fondat și s-a statuat, în concordanță cu teza din recursul în anulare, că „Potrivit politicii penale a statului instaurat după 6 martie 1945 și corespunzător modificării conținutului valorilor ocrotite, coroborat cu îngrădirile aduse drepturilor și libertăților fundamentale și sub aspectul libertății de circulație, fapta de trecere frauduloasă a frontierei a fost apreciată ca infracțiune având caracter politic, așa încât instrumentarea acesteia se efectua de către organele securității statului, iar competența de judecată a fost atribuită instanțelor militare.

În fața instanței, trebuie probată efectuarea cercetării penale de către organele speciale ale securității, judecarea cauzei de către instanțele militare și executarea pedepsei într-un penitenciar pentru deținuți politici”.

Am preluat aceste trei criterii de determinare a caracterului politic al infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei și în analiza legislației penale intrate în vigoare după anul 1968: Codul penal[14] și Codul de procedură penală[15], alte acte normative, după cum voi arăta mai jos.

Organizarea Ministerului Afacerilor Interne și atribuțiile Direcției Securității Statului în efectuarea urmăririi penale a infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei, trecerea penitenciarelor civile și a închisorilor militare în subordinea Ministerului Afacerilor Interne au fost reglementate de următoarele acte normative edictate în perioada 1947-1989:

– Legea nr. 417 din 31 mai 1945 pentru trecerea penitenciarelor civile, a institutelor de prevenție de orice fel și a închisorilor militare, la Ministerul Afacerilor Interne^[16], potrivit căreia:

„Art. I – Penitenciarele civile, institutele de prevenție de orice fel și închisorile militare, trec la Ministerul Afacerilor Interne.

Direcțiunea penitenciarelor și a institutelor de prevenție, împreună cu administrațiile exterioare, depinzând de aceeași direcțiune, din Ministerul Justiție și Direcțiunea închisorilor din Ministerul de Război, se contopesc într-o singură direcțiune, la Ministerul Afacerilor Interne.

[…]

Art. II – Organizarea interioară a penitenciarelor civile, a institutelor de prevenție de orice fel și a închisorilor militare, se menține conform legilor și regulamentelor în vigoare.

[…] Pentru îndatoririle militare, personalul militar al închisorilor de orice fel rămâne supus acțiunii de priveghere și disciplină, prevăzute de legile și regulamentele militare în vigoare.

Art. III –Controlul executării pedepselor și a măsurilor de siguranță se vor face de Ministerul public, civil sau militar, potrivit dispozițiunilor din codul de procedură penală și codul justiției militare”.

– Decretul nr. 102 din 16 martie 1949 privind organizarea Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Populare Române;

– Decretul nr. 141 din 1 mai 1963 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne – relevante prezentei analize sunt art. 2 și 8:

„Art. 2 – Atribuții

a) asigură paza proprietății socialiste și personale, asigură securitatea personală a cetățenilor împotriva elementelor infractoare, precum și menținerea ordinei publice, ia măsuri, potrivit competinței sale, pentru prevenirea și lichidarea acțiunilor de încălcare a drepturilor și intereselor legale ale cetățenilor;

b) asigură prevenirea, descoperirea și lichidarea acțiunilor îndreptate împotriva securității statului, apărînd astfel cuceririle revoluționare ale poporului și munca sa pașnică creatoare;

c) asigură prevenirea și descoperirea infracțiunilor de drept comun;

d) asigură securitatea circulației în localități și pe drumuri publice, în scopul prevenirii accidentelor și a pagubelor ce pot fi aduse de acestea, proprietății socialiste sau cetățenilor;

e) organizează ținerea evidenței populației și eliberarea documentelor care certifică identitatea;

f) organizează, îndrumează și controlează ținerea registrelor, întocmirea și înscrierea actelor de stare civilă;

g) asigură executarea pedepselor privative de libertate prin izolarea condamnaților și reeducarea lor prin prestarea unei munci utile societății și prin desfășurarea unei acțiuni educative în rîndul lor, în vederea formării unei atitudini cinstite față de muncă, a respectării legilor și a regulilor de conviețuire socialistă, în scopul prevenirii săvîrșirii de noi infracțiuni atît de către cei condamnați, cît și de alte persoane;

h) organizează reeducarea minorilor care au săvîrșit infracțiuni și a celor expuși să săvîrșească infracțiuni, prin încadrarea lor în diferite forme speciale de învățămînt teoretic și practic, în scopul de a-i reda societății ca elemente folositoare;

i) organizează, îndrumează și controlează activitatea de prevenire și stingere a incendiilor pentru a evita provocarea, de pagube economiei naționale și proprietății personale a cetățenilor, popularizează regulile și măsurile tehnice de prevenire a incendiilor, descoperă și ia măsuri de înlăturare a cauzelor care provoacă incendii;

j) organizează activitatea de apărare locală antiaeriană, pentru apărarea populației în caz de război;

k) organizează, îndrumează și exercită controlul asupra evidenței, păstrării, completării și folosirii materialelor documentare ce fac parte din Fondul Arhivistic de Stat;

1) organizează, îndrumează și controlează unitățile din sfera sa de activitate, stabilește normele generale și elaborează regulamentele de funcționare a acestora;

m) planifică și coordonează activitatea economică și financiară a unităților din subordinea sa, pentru îndeplinirea de către acestea a sarcinilor de plan;

n) angajează personalul ministerului și numește organele de conducere ale întreprinderilor și organizațiilor economice subordonate, conform normelor legale;

o) îndeplinește orice atribuții date prin legi sau alte dispoziții legale.

Art. 8. – Decretul nr. 102 din 16 martie 1949 pentru organizarea Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Populare Române, modificat prin Decretul nr. 100 din 20 aprilie 1950 și prin Decretul nr. 132 din 23 mai 1950, Decretul nr. 50 din 30 martie 1951 pentru reorganizarea Direcției Generale a Securității Poporului, Decretul nr. 38 din 10 martie 1951 pentru organizarea Direcției Generale a Penitenciarelor, Decretul nr. 130 din 13 martie 1953 pentru funcționarea Miliției, precum și orice alte dispoziții contrare prezentului decret, se abrogă”.

► Prin acte normative ulterioare, Ministerul de Interne/Ministerul Afacerilor Interne a cunoscut reorganizări succesive: Decretul nr. 141/1963; Decretul nr. 170/1965; Decretul nr. 710/1967; Decretul nr. 294/1968; Decretul nr. 308/1971; Decretul nr. 130/1972; Decretul nr. 362/1973; Decretul nr. 121 din 3 aprilie 1978 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne[17].

► Decretul nr. 221 din 30 august 1948 privind înființarea și organizarea Direcțiunii Generale a Securității Poporului^[18] a prevăzut că:

„Art. 1 – În cadrul Ministerului Afacerilor Interne, se înființează Direcțiunea Generală a Securității Poporului.

Art. 2 – Direcțiunea Generală a Securității Poporului are ca îndatoriri:

Apărarea cuceririlor democratice și asigurarea securității Republicii Populare Române contra uneltirilor dușmanilor din interior și exterior”[19].

Securitatea – „Departamentul Securității Statului” a cunoscut numeroase reorganizări, dimensiunea instituției, atribuțiile și competențele sale fiind permanent adaptate la obiectivele politice ale regimului pe care îl apăra[20].

Ca urmare, intervalul 1948-1989 poate fi împărțit, în opinia autorilor Florian Banu și Liviu Țăranu, din punctul de vedere al evoluției Securității, ca instituție, în patru decade:

– 1948-1958 – anii de „ucenicie” ai Securității, în care instituția s-a confruntat în mod violent cu „dușmanul de clasă”;

– 1958-1968 – intervalul de timp este marcat de retragerea trupelor sovietice din România, respectiv de înființarea Consiliului Securității Statului, la data de 3 aprilie 1968;

– 1968-1978 – intervalul temporal a cuprins o anumită cercetare și condamnare a practicilor abuzive din anii ’50; au existat acțiuni concrete de modernizare a instituției și de aducere la un alt standard, sub aspectul pregătirii resurselor umane, al logisticii, modului de lucru și respectării cadrului legislativ. Autorii au apreciat că în acea perioadă s-au înregistrat ultimele confruntări dintre partidul comunist și instituția securității statului pentru obținerea preeminenței, rezultatul fiind victoria partidului comunist; în scurt timp, instituția a intrat în faza finală de existență, apreciindu-se că defectarea lui Ioan Mihai Pacepa a fost decisivă în declinul Securității;

– 1978-1989 – autorii o denumesc „perioada osificării și politizării structurilor de securitate”, cu revenirea asupra supravegherii „corectitudinii politice” a populației, dar cu o ideologizare excesivă a activității ei.

Art. 5 pct. I lit. a)-m) din Decretul Consiliului de Stat nr. 121/1978 a prevăzut atribuțiile „Departamentului Securității Statului și organelor din subordine”, una dintre acestea fiind că a răspuns„de modul în care „s-a aplicat” politica partidului și statului în domeniul apărării securității statului”.

După anul 1978, nu au mai fost legiferate acte normative de reglementare a funcționării „Departamentului Securității Statului”.

II. În perioada 1964 – 31 decembrie 1968, a fost în vigoare același Cod penal.

Este indicată aici prezentarea noului context politic și social-economic al perioadei 1964-1968:

Fiind deja consolidat, regimul de democrație populară a emis Decretul nr. 310 din 16 iunie 1964, prin care un număr de 3.467 de deținuți politici au fost grațiați de executarea restului pedepselor la care au fost condamnați, măsură care a condus la o relaxare a politicii generale a guvernului, precum și a tensiunilor din societatea românească.

Au fost desființate coloniile de muncă, în care își executau pedepsele deținuții politici, precum și cei condamnați pentru infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei (conform Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952)[21].

La data de 22 martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost ales în calitate de secretar general al Partidului Muncitoresc Român, ulterior, Partidul Comunist Român.

Este îndeobște cunoscut că fostul conducător al Partidului Comunist Român, și din 1974 și președintele Republicii Socialiste România, a dorit să se prezinte, deopotrivă pe plan intern și extern, ca un lider comunist progresist, independent în deciziile sale politice și economice față de deciziile adoptate de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și de către Guvernul U.R.S.S., și care a promovat o politică externă activă, cu scopul integrării României în organizațiile internaționale existente. Indic aici doar Organizația Națiunilor Unite și Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, ale cărei lucrări au început în anul 1973 și s-au finalizat în anul 1975. Ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a se prezenta ca atare, precum și acțiunile sale concrete în acest sens au durat până la căderea regimului politic, odată cu revoluția populară din data de 22 decembrie 1989[22].

III. Perioada 1 ianuarie 1969 – 6 aprilie 1973: în această perioadă a fost adoptat un nou Cod penal, prin Legea nr. 15 din 21 iunie 1968[23], intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1969.

Fapta de trecere frauduloasă a frontierei de stat a fost incriminată, prin Titlul V – Capitolul 6 – „Infracțiuni contra autorității”, în art. 245, în forma următoare: „intrarea sau ieșirea din țară prin trecere frauduloasă a frontierei se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Tentativa la ieșirea frauduloasă din țară se pedepsește.

Se consideră tentativă și procurarea de mijloace ori instrumente sau luarea de măsuri, dacă rezultă în mod neîndoios că făptuitorul urmărește să treacă fraudulos frontiera”.

IV. Perioada 6 aprilie 1973 – 22 decembrie 1989 – prin Legea nr. 6/1973[24] au fost aduse importante modificări Codului penal:

IV.1. A fost introdus art. 18¹, potrivit căruia: „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 92”.

Acest text constituia, în perioada supusă examinării, încă un temei legal de achitare a inculpatului trimis în judecată.

În acest mod, Codul penal plasa în sfera administrativului fapte penale.

IV.2. A fost introdusă modalitatea de executare a pedepselor cu închisoare prin muncă corecțională, prin Secțiunea III¹ – Munca corecțională, art. 86¹-86⁷.

Sunt relevante analizei art. 86¹ și 86²:

Art. 86¹ – „În cazul în care instanța apreciază că sînt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins, fără privațiune de libertate, prin prestarea unei munci, poate dispune obligarea la muncă corecțională a condamnatului, pe durata pedepsei aplicate, dacă sînt întrunite și următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38.

Obligarea la muncă corecțională poate fi dispusă și în caz de concurs de infracțiuni, dacă pedeapsa aplicată pentru concursul de infracțiuni este de cel mult 2 ani închisoare și sînt întrunite celelalte condiții prevăzute în alineatul precedent”.

Art. 86² – a prevăzut cazurile de neaplicare: „Obligarea la muncă corecțională nu poate fi dispusă în cazul săvîrșirii infracțiunilor contra securității statului, infracțiunilor contra capacității de apărare a Republicii Socialiste România, infracțiunilor contra păcii și omenirii, infracțiunii de omor, infracțiunilor contra siguranței circulației pe căile ferate, infracțiunilor la regimul stabilit pentru anumite activități economice, infracțiunilor de fals, precum și în cazul săvîrșirii infracțiunii prevăzute în art. […] 245, […]. Obligarea la muncă corecțională nu se aplică minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani, precum și militarilor în termen”.

V. Analizei aceleiași perioade îi aparține și modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 7/1973[25], astfel:

În partea specială a codului, Titlul I – „Urmărirea penală” – Capitolul 2 – „Competența organelor de cercetare ale securității”, a fost înscris art. 206, modificat prin Legea nr. 7/1973, potrivit căruia: „cercetarea penală se efectuează de către organele de cercetare a securității, indiferent de calitatea făptuitorului, în următoarele infracțiuni prevăzute de Codul penal: art. 155-173, 251-253 și 298, precum și în infracțiunile arătate în art. 28 pct. 1 lit. g)”.

Art. 209 alin. (3) din același cod, sub titlul „Cauzele de competența procurorului”, aprevăzut că: „urmărirea penală se efectuează, în mod obligator, de către procuror, în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 174- 177, 179, 189-191, 212, 225 alin. (3), 226, 236, 254, 255, 257, 265, 266, 268, 273-276, 282-285, 299-302, și 317 Cod penal, în cazul infracțiunilor arătate în art. 26 pct. 2 lit. b), art. 27 pct. 1 lit. b) și d), art. 28 pct. 1 lit. c) și art. 29 pct. 1 lit. b) din acest cod, precum și în cazul infracțiunilor împotriva protecției muncii”.

Interpretarea coroborată a celor două articole duce la concluzia că cercetarea penală a infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei era dată în competența miliției – departamentul juridic.

Analizei perioadei îi aparține și Decretul nr. 367 din 18 octombrie 1971 privind regimul armelor, munițiilor și materiilor explozive.

Este interesantă îmbinarea acțiunilor de politică externă ale fostei Republici Socialiste România cu politica penală și cu modificările aduse legislației de către regimul politic comunist, condus de către președintele fostei R.S.R., după cum urmează:

1. Schimbarea legislativă majoră a fost reprezentată de Legea nr. 6/1973 de modificare a Codului penal, în mod special prin introducerea noului temei de achitare –art. 18¹ –și introducerea muncii corecționale, ca modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea, modificarea legislativă esențială permițând fostei republici socialiste să se prezinte comunității internaționale ca fiind un stat cu o politică penală „fără caracter represiv”.

Această nouă împrejurare legislativă a permis României să adere la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966 și la Pactul internațional cu privire la drepturile sociale și economice din aceeași dată; ambele pacte au fost ratificate de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (2), „orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa de origine”.

De menționat că fosta Republică Socialistă România a fost primită ca membră în Organizația Națiunilor Unite la data de 14 decembrie 1955, deși organizația a fost înființată la data de 26 august 1945.

2. România a participat activ la lucrările Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, care au început la data de 3 iulie 1973 și au durat până în iulie 1975.

Actul final al Conferinței de la Helsinki a fost semnat de către statele participante la data de 1 august 1975.

Actul final a fost ratificat de către România prin Decretul Consiliului de Stat[26].

După cum bine se știe, normele și principiile fundamentale incluse în așa-numitul „Decalog de la Helsinki” sunt: egalitatea suverană a statelor; interzicerea utilizării forței și a amenințării cu forța; inviolabilitatea frontierelor; respectul integrității teritoriale a statelor; soluționarea pașnică a conflictelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; egalitatea și dreptul popoarelor la auto-determinare; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor în baza dreptului internațional – toate au guvernat, de-a lungul timpului, relațiile dintre Statele participante și au exercitat o influență decisivă asupra comportamentului guvernelor, atât la nivel național, cât și internațional[27].

Agenda Conferinței de la Helsinki a cuprins trei mari teme: securitatea în Europa, cooperarea în domeniile economiei, științei și tehnicii și mediului înconjurător și chestiunea drepturilor omului.Ultima temă dezbătută în cadrul Conferinței a însemnat o lovitură dată statelor comuniste din Estul Europei, deși acestea nu au sesizat pericolul pe moment[28].

Cea de-a treia temă presupunea respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere, or, aceste aspecte nu erau întocmai promovate de regimurile comuniste care, prin poliția politică, înăbușeau orice formă de manifestare dusă împotriva conducerii.

Cu privire la impactul Actului final de la Helsinki asupra fostelor state din Europa de Est, „Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” a arătat următoarele: „Important este faptul că, după Helsinki, toate abuzurile regimurilor comuniste au putut fi tratate ca fiind violări flagrante ale drepturilor omului, pe care autoritățile comuniste se angajaseră să le respecte prin acest acord internațional. […] Luate în serios atât de disidenții din Est, cât și de guvernele din Vest, drepturile omului și cetățeanului au devenit după Helsinki o chestiune centrală în relațiile diplomatice. Acest document internațional ar fi putut rămâne literă moartă, așa cum fusese acordul de la Ialta, dacă statele occidentale, la rândul lor, nu ar fi luat în serios problema drepturilor omului, începând treptat să le ceară guvernelor comuniste să se conformeze angajamentelor luate. […] Împrumuturile externe reprezentau un mijloc de presiune pe care Occidentul l-a putut folosi în cazul țărilor datornice pentru a cere respectarea promisiunilor făcute la Helsinki. […] Aceasta nu înseamnă că nu au mai existat deținuți politici după 1975, ci doar că ei nu mai puteau să dispară fără urmă din momentul în care Vestul afla de existența lor, ca pe vremea Marii Terori staliniste”[29].

Actul final de la Helsinki a conținut și un capitol despre contactele umane dintre oamenii rezidenți „în Est și în Vest”, fiind înscris inclusiv principiul „reunificării familiilor” domiciliate de ambele părți ale „cortinei de fier”.

3. Ratificarea Actului final de la Helsinki de către România a avut urmări imediate și importante pe plan intern.

Un exemplu este că prin decrete de amnistiere a unor infracțiuni și de grațiere a restului de pedepse, emise în anii 1976 și 1977, au fost eliberați un număr mare de deținuți, dintre care cca. 28.000 de tineri condamnați pentru diferite categorii de infracțiuni, așa cum arată istoricul Dennis Deletant, în cartea sa „Ceaușescu și Securitatea”[30].

4. Analiza istorico-juridică include, în mod necesar, „Hotărârea Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român”, desfășurată în perioada 28-29 iunie 1977, care a decis implementarea unei politici penale relaxate.

Astfel, punctul 5 al Hotărârii Plenarei l-a constituit „hotărârea cu privire la creșterea rolului unităților socialiste, al organizațiilor obștești, al maselor populare în respectarea legalității, sancționarea și reeducarea prin muncă a persoanelor care comit abateri și încălcări de la normele de conviețuire socială și legile țării”[31]. S-a arătat că „măsurile adoptate […] conferă o funcție tot mai importantă colectivității în respectarea și întărirea legalității socialiste, în nobila activitate de formare a omului nou […]”, pe scurt, Partidul Comunist Român, aflat la conducerea țării, a decis promovarea unei politici penale mai relaxate.

Argumentele le-a dat Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa de fost secretar general al fostului partid, în cuvântarea de încheiere a lucrărilor plenarei[32]: „noi am cuprins în programul partidului teza că, pe măsura dezvoltării societății socialiste, trebuie să mergem spre diminuarea laturilor represive ale statului în perspectiva trecerii unor funcții ale acestuia pe seama maselor populare și a întăririi rolului organizator al partidului în viața economică și socială. În acest cadru se înscriu măsurile de îmbunătățire, de schimbare radicală, mai bine spus, a sistemului actual de executare a pedepselor și de judecare a diferitelor abateri de la normele de conduită socială și de la legile țării.

Avem în vedere ca în închisori să nu mai fie trimiși decât cei vinovați de fapte deosebit de grave, iar minorii și tinerii până la 21 de ani de fapt să nu mai intre în închisoare, cu excepția celor de 18-21 de ani ce comit crime. Minorii și tinerii ce săvârșesc diferite încălcări sau abateri ale legii vor trece în îngrijirea colectivelor de muncă din întreprinderi, cooperative, sate, a organizațiilor obștești, în primul rând a organizațiilor U.T.C. […] Dar și pentru cetățenii de peste 21 de ani prevedem ca cea mai mare parte a sancțiunilor să fie executate tot în procesul muncii, sub controlul și îngrijirea colectivelor; numai pentru fapte deosebit de grave, oamenii vor fi trimiși în închisoare.

Desigur, aceasta este o măsură radicală, dar consider– și Comitetul Politic Executiv a ajuns la această concluzie – că ea corespunde etapei de dezvoltare în care a ajuns societatea noastră, inclusiv ca rezultat al muncii politico-educative de ridicare a conștiinței celor ce muncesc. Nu mai putem admite ca zeci de mii deoameni să fie judecați și să treacă anual prin închisori pentru orice vină. Am stabilit, de altfel, să dăm un decret deamnistie generală pentru o mare parte a acelora care au fost condamnați și au executat pedeapsa, rămânând cu cazier, pentru a șterge această pată a trecutului”.

Mesajul era clar: „omul nou” a apărut și el nu avea nevoie de o politică penală represivă.

5. Hotărârile Plenarei C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977 s-au concretizat inclusiv prin edictarea Decretului Consiliului de Stat al fostei Republici Socialiste România nr. 218/1977 din 12 iulie 1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală[33], act normativ care a fost în vigoare în perioada 17 iulie 1977 – 30 septembrie 1992.

În expunerea de motive, se arată că decretul a fost emis în aplicarea hotărârilor acestei plenare „cu privire la creșterea rolului unităților socialiste […] în respectarea legalității, sancționarea și reeducarea prin muncă a persoanelor care comit abateri și încălcări de la normele de conviețuire socială și legile țării […] până la adoptarea noii legislații penale” și prin acest decret s-a prevăzut extinderea posibilității de aplicare a executării pedepsei prin muncă, fără privare de libertate, în cazurile în care pedeapsa aplicată nu a depășit 5 ani închisoare:

„Art. 1 – În cazul faptelor prevăzute de legea penală, pentru care pedeapsa aplicată nu depășește 5 ani închisoare, instanțele judecătorești, ținând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă și de conduita generală a făptuitorului, vor dispune, de regulă, ca executarea pedepsei să se facă prin muncă, fără privare de libertate în unitatea în care acesta este încadrat sau în altă unitate, în fabrici, pe șantiere, în unități agricole sau forestiere ori în alte unități economice.

Dispozițiile alineatului precedent nu se aplică în cazul infracțiunilor grave cum sînt: trădarea de patrie, spionajul, omorul, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, infracțiunile contra avutului obștesc care au avut consecințe deosebit de grave, precum și în cazul celorlalte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.

Art. 2 – În cazul săvîrșirii unei fapte prevăzute de legea penală de către un minor între 14-18 ani, se va dispune încredințarea acestuia colectivului în care muncește sau învață, stabilindu-se, totodată, reguli stricte de disciplină și comportare, a căror respectare va fi urmărită de colectivele de muncă sau învățătură și de familie.

Faptele se judecă în colectivele în care minorii muncesc sau învață, cu participarea reprezentanților colectivelor de muncă, ai organizațiilor de tineret și sindicale, ai școlii, în prezența părinților sau a altor persoane în îngrijirea cărora se află minorii.

Judecata se face de către comisia de judecată din unitatea în care minorul este încadrat ori din unitatea de învățămînt în care acesta învață, cu participarea unui judecător.

Minorii neîncadrați în muncă sau într-o formă de învățămînt, care săvârșesc fapte prevăzute de legea penală vor fi încadrați în muncă, sau, după caz, în școli, urmând să fie judecați în colectivele unităților respective.

Hotărîrea comisiei de judecata poate fi contestată în termen de 10 zile la judecătorie.

Art. 3 – În cazuri excepționale, când minorii între 14-18 ani săvârșesc fapte deosebit de grave, instanța de judecată dispune trimiterea lor în școli speciale de muncă și reeducare unde au obligația să muncească, să-și însușească o meserie și să-și termine pregătirea școlară. Măsura se dispune pe o durată de la 2 la 5 ani, ținându-se seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost săvârșită și de conduita generală a făptuitorului”.

Modalitatea de interpretare și aplicare a decretului a făcut obiectul unei „decizii de îndrumare a fostului Tribunal Suprem”, anume decizia nr. 1 din 14 mai 1983[34].

Citez selectiv: „1. Au fost situații în care instanțele s-au pronunțat diferit în legătură cu aprecierea posibilității de a dispune ca făptuitorii să execute pedeapsa închisorii prin muncă, fără privare de libertate. Astfel, unele instanțe au considerat că pedeapsa închisorii poate fi executată prin muncă, fără privare de libertate, de toți cei care nu sânt exceptați în mod expres de la aplicarea prevederilor decretului nr. 218/1977, creând posibilitate să beneficieze de o asemenea modalitate de executare și celor care nu sînt susceptibili de a se reeduca pe această cale. Alte instanțe, dimpotrivă, examinând cu atenție gravitatea faptei săvârșite, trăsăturile ce caracterizează pe făptuitor, au dispus ca pedeapsa închisorii să fie executată prin muncă numai de cei care prezintă garanția reală că se vor îndrepta vor putea fi redați societății într-un asemenea mod. Aceste din urmă instanțe procedează legal […]”.

Decretul Consiliului de Stat al fostei Republici Socialiste România nr. 218/1977 din 12 iulie 1977 a fost modificat prin Decretul nr. 64/1981, fiind prevăzute noi norme juridice favorabile infractorilor minori.

6. În anul 1985, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 381 din 5 decembrie 1985, a fost modificat Decretul Consiliului de Stat nr. 156 din 12 aprilie 1970 privind regimul pașapoartelor, într-o redactare aliniată cerințelor internaționale. Restricțiile, în raport cu standardele internaționale actuale, sunt prevăzute în art. 14 alin. (1) și în art. 16:

„Art. 14 – Persoanele fizice care doresc să călătorească în străinătate în interes personal vor depune cererile pentru obținerea pașaportului și a vizei la milițiile județene și, respectiv, la Miliția municipiului București.

Persoanele prevăzute în alineatul precedent care călătoresc în străinătate în scop turistic organizat vor depune cererile prin unitățile autorizate ale Ministerului Turismului și Biroul de turism pentru tineret al Uniunii Tineretului Comunist. […]

Art. 16 – Cetățenii români care au calitatea de persoana încadrată în munca sau membru al unei organizații socialiste și solicita aprobarea plecării în străinătate în interes personal vor depune cererea de eliberare a pașaportului și a vizei, însoțită de acordul conducătorului organizației din care fac parte. Conducătorul organizației socialiste răspunde pentru acordul dat”.

Art. 17 reglementa regimul eliberării pașaportului pentru persoanele care doreau să-și stabilească domiciliul în străinătate:„cetățenii români care solicită să-și stabilească domiciliul în străinătate și străinii cu domiciliul în Republica Socialistă România care doresc să călătorească în străinătate depun cererile pentru obținerea pașapoartelor și vizelor române la milițiile județene în circumscripția cărora domiciliază, iar cei domiciliați în București, la Miliția municipiului București”[35].

Este evidentă diferențierea făcută între depunerea actelor în scopul obținerii pașaportului la „Ministerul turismului” și la „milițiile județene”, precum și condiționarea eliberării pașaportului de existența „acordului conducătorului organizației socialiste”, în care era angajat solicitantul.

7. Paza frontierei de stat a fost reglementată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 678 din 7 octombrie 1969 privind regimul de pază al frontierei de stat a Republicii Socialiste România[36], modificat prin Decretul nr. 61 din 25 martie 1981[37].

Din lecturarea actelor normative se desprinde concluzia existenței nu a interdicțiilor, ci a necesității autorizării prealabile a multor acțiuni, astăzi considerate normale și nesupuse autorizării prealabile, cum ar fi: deplasarea în interes de serviciu în localitățile situate în zonele de frontieră, organizarea de concursuri nautice pe fluviul Dunărea, rămânerea persoanelor pe timpul nopții „pe o adâncime de 2000 metri de la linia de frontieră spre interior”, altele asemenea.

8. Consiliul de Stat al fostei R.S.R. a edictat numeroase decrete de amnistiere a unor infracțiuni și de grațiere a restului de pedepse, atât în perioada 1967-1975, cât și în perioada ulterioară ratificării, de către România, a Actului final de la Helsinki, după cum urmează:

Cu titlu de exemplu, indic Legea nr. 25/1967[38], prin care s-a prevăzut expressis verbis, în art. 1 lit. b), amnistierea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei.

Dar, Decretul nr. 543 din 24 decembrie 1970[39] a exclus expressis verbis infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de la grațiere, prin art. 4 alin. (2).

După momentul ratificării Actului final de la Helsinki, până în anul 1977 inclusiv, infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat era expres exceptată de la aplicare, însă, cu începere din anul 1981, aceasta este inclusă în regimul de amnistiere/grațiere a restului de pedepse, după cum urmează:

Indic, selectiv, decrete de amnistiere și grațiere:

– Decretul nr. 115/1977;

– Decretul nr. 147/1977;

– Decretul nr. 331/1977.

Alte decrete ale perioadei analizate au fost: nr. 349/1982; nr. 290/1984; nr. 185/1986; nr. 255/1987, având, în general, un conținut foarte asemănător, și anume:

„Art. 1 – Se amnistiază infracțiunile pentru care Codul penal sau legile speciale prevăd o pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani inclusiv sau amenda.

Art. 2 – Se grațiază în întregime pedepsele cu închisoare până la 5 ani inclusiv, precum și pedepsele cu amenda, aplicate de instanța de judecată.

De asemenea, se grațiază, în întregime, măsura trimiterii într-o școală specială de muncă și reeducare, aplicată minorilor”.

Cea mai mare amnistiere și grațiere a fost edictată prin Decretul nr. 11 din 26 ianuarie 1988, al cărui conținut a fost:

„Art. 1 – Se amnistiază toate infracțiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoare până la 10 ani inclusiv.

Art. 2 – Se reduc cu 1/2 pedepsele cu închisoare mai mari de 10 ani aplicate de instanța de judecată.

Art. 3 – Se comută în 20 ani închisoare pedepsele cu moartea aplicate de instanțele de judecată.

Art. 4 – Comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare, direcțiile pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale și conducerile unităților socialiste vor asigura încadrarea în munca a persoanelor care beneficiază de prevederile prezentului decret și vor urmări integrarea acestora în colectivele de muncă în care au fost repartizate”.

Toate decretele de amnistiere și grațiere au prevăzut un termen de încercare de trei ani.

Ca modalitate de interpretare și aplicare a Decretului nr. 11/1988, indic, selectiv, o speță: infracțiunea de tentativă de omor era sancționată cu pedeapsa închisorii de maximum 10 ani, prin urmare, fapta comisă și care se afla în cursul judecării la momentul publicării decretului intră în prevederile art. 1 din decret și soluția logică era de „încetare a procesului penal” – fostul Tribunal Suprem, secția penală, decizia nr. 997 din 26 mai 1988[40].

Drept material – analiza infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat a fostei Republici Socialiste România:

Potrivit literaturii juridice a perioadei, obiectul juridic generic al infracțiunilor grupate în Titlul V – „Infracțiuni contra autorității din Codul penal 1968” îl constituia relațiile sociale care asigură (promovează) respectul autorității de stat și, prin răsfrângere, autorității organizațiilor de stat sau obștești.

Obiectul juridic nemijlocit al infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei l-au format relațiile sociale privind autoritatea de stat și a organelor de stat care, prin controlul și supravegherea lor, au asigurat trecerea legală a frontierei de către persoanele care intră sau ies din țară.

Titularul ocrotirii penale – deci subiect pasiv principal al infracțiunii – a fost statul. Organul de stat însărcinat cu controlul efectiv al intrăriisau ieșirii din țară a persoanelor a fost subiect pasiv secundar, adică, potrivit art. 7 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 602 din 24 mai 1971 privind controlul la trecerea frontierei de stat române, punctele de control pentru trecerea frontierei de stat erau organizate de către Ministerul de Interne în colaborare cu o serie de alte ministere, iar șeful punctului de control era ofițer, numit de Ministerul de Interne (art. 10).

Subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii putea fi orice persoană (cetățean român sau străin, persoană fără cetățenie, domiciliați sau nu pe teritoriul țării), textul necondiționând existența infracțiunii de vreo calitate specială a subiectului.

Elementul material „frontieră” era considerat a fi linia de demarcație politico-geografică dintre teritoriul asupra căruia își exercită suveranitatea statul român și teritoriile statelor limitrofe (sau marea liberă). Noțiunea de „teritoriu” al statului s-a apreciat că includea atât zona terestră a statului, cât și zonele sale acvatice și aeriene; de unde și frontiera se poate înfățișa sub diverse aspecte: terestră, acvatică și aeriană.

Caracterul fraudulos al trecerii era definit ca fiind intrarea sau ieșirea din țară prin alte locuri decât cele destinate călătorilor sau chiar prin acestea, dar în ascuns; sau chiar fățiș, cu folosirea unor mijloace ilicite pentru inducerea în eroare a organului de control[41].

Codul penal 1968 a incriminat și tentativa la comiterea acestei infracțiuni, prin alin. (2), iar, prin alin. (3) al articolului, a asimilat tentativei și acte premergătoare constând în procurarea mijloacelor de folosit, în scopul trecerii frauduloase.

Normele de procedură penală în vigoare, potrivit Codului de procedură penală 1968, au prevăzut:

► Efectuarea cercetării penale de către lucrători de cercetare penală din cadrul miliției, ceea ce rezultă din interpretarea logică a art. 206 și 209 din Codul de procedură penală, așa cum am arătat supra.

► Efectuarea urmăririi penale de către parchetele civile pentru făptuitorii infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei; corelativ, pentru soldații grăniceri care uzau de armă pentru a-i opri pe fugari pe linia frontierei, cercetarea penală era efectuată de către parchetele militare;

► Judecarea infracțiunilor era dată în competența instanțelor de judecată civile, neexistând norme juridice procesuale derogatorii de la dreptul comun;

► Modalitatea de executare a pedepsei cu închisoarea era aceea a unui regim normal, obișnuit, neexistând norme juridice procesuale derogatorii de la dreptul comun de executare a pedepselor cu închisoarea, edictat prin Legea nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor[42] (în vigoare și în prezent, cu modificări, republicată).

Începând cu anii ’80, practica judiciară s-a schimbat, în sensul Deciziei nr. 1 din 14 mai 1983 a fostului Tribunal Suprem,menționată supra, prin punerea accentului, în aprecierea concretă a faptei penale săvârșite, asupra „conduitei generale a făptuitorului”, a personalității sale, mai ales dacă se afla la prima infracțiune săvârșită și instanțele judecătorești decelau elementele care indicau posibilitatea reinserției sale sociale, prin executarea pedepsei fără privare de libertate – a „reeducării acestuia prin muncă” –, anume aplicarea Decretului nr. 218/1977 făcându-se în sensul ca toți infractorii primari să execute pedepsele fără privare de libertate, la locul de muncă, inclusiv cei găsiți vinovați de săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei; numai infractorii recidiviști executau pedepsele în regim de închisoare.

În consecință, reiese, de asemenea, din analizarea jurisprudenței perioadei[43], că infractorii primari care săvârșeau infracțiunea de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei erau sancționați în baza art. 18¹ din Codul penal 1968, cu una din sancțiunile administrative prevăzute la art. 92 Cod penal 1968.

Jurisprudență relevantă: Tribunalul Neamț, prin sentința civilă nr. 259/C din data de 26.02.2014[44], a respins acțiunea formulată de un fost condamnat pentru infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, obiectul cauzei fiind „stabilirea calității de beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990”, cu motivarea că a fost condamnat, înainte de 1989, prin hotărâre judecătorească penală definitivă, pentru săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontiere sud-vestice a României.

Citez din sentința civilă: „prin rechizitoriul nr. 359/1986, procuratura locală Piatra Neamț a dispus trimiterea sa în judecată penală, împreună cu alți trei coinculpați, reținând că, în noaptea de 3-4 august 1986, după o prealabilă înțelegere, a trecut ilegal frontiera în R.S.F. Iugoslavia, unde au fost prinși și au executat o perioadă de 20 de zile de detenție, fiind apoi predați autorităților române, anchetați și cercetați penal.

Din oficiu, instanța a solicitat relații de la C.N.S.A.S., privind existența sau nu a unui dosar de urmărire informativă pe numele reclamantului, fiind înaintat în copie integrală dosarul fond informativ privindu-l pe aceasta.

Pentru constatarea caracterului politic al condamnării, tribunalul a apreciat că era necesar ca reclamantul să probeze că a săvârșit fapte care au avut drept scop cele arătate la literele a)-e) ale art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, fapte care să fi atras asupra sa persecuții politice de o anumită intensitate, de natură a face inerentă o condamnare cu caracter politic, iar pentru a nu cădea victimă unor asemenea represiuni, reclamantul ar fi ales să părăsească granițele statului totalitarist. Din relațiile comunicate de C.N.S.A.S., nu a rezultat că reclamantul ar fi fost subiectul unei astfel de urmăriri din partea organelor de securitate anterior săvârșirii infracțiunii care a determinat condamnarea sa prin sentința penală nr. 1337/1986 a Judecătoriei Piatra Neamț.

Mai mult decât atât, supravegherea informativă căreia i-a fost supus reclamantul ulterior liberării din penitenciar, a avut drept scop a se identifica doar dacă cel condamnat are relații în străinătate și dacă a renunțat sau nu la intenția de a părăsi România. Or, dacă reclamantul ar fi fost victima unor persecuții politice, urmărirea informativă ar fi trebuit să vizeze faptele de opoziție și de exprimare a protestului împotriva regimului politic, care să se fi încadrat între cele enumerate la literele a)-e) ale art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999.

Cele susținute de reclamant în legătură cu eliberarea de către Înaltul Comisariat O.N.U. pentru Refugiați – Biroul Belgrad a certificatului provizoriu de călătorie nr. 007726 eliberat la data de 7.12.1988, în sensul că ar reprezenta o dovadă că părăsirea ilegală a României s-a făcut din motive politice, reprezintă o simplă afirmație nesusținută de restul probelor administrate în cauză.

Aprecierea de către respectiva organizație a motivației trecerii frontierei în sensul arătat de reclamant nu poate suplini dovezile pe care Legea nr. 221/2009 și practica în materie le-a instituit ca necesare pentru constatarea caracterului politic al unei astfel de fapte.

Chiar și Filiala Neamț a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, căreia la solicitarea reclamantului i s-a cerut un punct de vedere, a arătat în răspunsul depus la fila 49 dosar, că statutul Asociației recunoaște ca persecutate politic și persoanele condamnate pentru trecere frauduloasă a frontierei, dacă se probează motivația politică a acțiunii. Or, reclamantul nu a reușit să probeze în cauză o astfel de motivație”.

O altă hotărâre judecătorească prin care instanța de judecată a respins acțiunea întemeiată pe dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 este sentința civilă nr. 449 din 11 martie 2016 a Tribunalului Vâlcea[45], cu o motivare foarte asemănătoare celei a Tribunalului Neamț.

Încă o speță cu același obiect este Decizia nr. 7187/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție[46], dar reclamantul a lăsat ulterior cererea sa în nelucrare mai mult de un an, motiv pentru care instanța sesizată a constatat, din oficiu, intervenirea perimării acesteia.

Reglementarea relativ blândă a infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei și a tentativei a fost într-o anumită măsură contracarată de:

► paza hotarelor de către forțele militare de grăniceri și de

► edictarea și de aplicarea Decretului nr. 367 din 18 octombrie 1971 privind regimul armelor, munițiilor și materiilor explozive[47].

Cronologie:

În data de 1 ianuarie 1946, a luat ființă Comandamentul Trupelor de Grăniceri, care era împărțit în trei brigăzi, un centru de instrucție și un grup de nave. Brigada era compusă din două regimente, iar acestea erau formate din două batalioane. Instrucțiunea cu numărul 28860, din 8 martie 1947, prevedea că echipe speciale de poliție trebuiau să păzească și să controleze zonele de frontieră, pentru a stăvili numeroasele tentative de trecere a graniței[48].

Decretul din anul 1972 prevede ca supravegherea și paza granițelor statului să fie un atribut al întregului popor; pentru asigurarea pazei frontierei de stat, trupele de grăniceri cooperează cu celelalte comandamente ale Ministerului Apărării Naționale, cu organele Ministerului de Interne și cu comitetele executive ale consiliilor populare.

Date concrete și mărturii despre tentative eșuate de trecere frauduloasă a frontierei de către cetățeni români în perioada ultimă a regimului comunist, acțiuni urmate de împușcarea fugarilor, au fost publicate în ultimii ani. Indic selectiv lucrările:

■ Johann Steiner, Doina Magheți, „Mormintele tac – Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei”, primul volum apărut în 2007, al doilea volum apărut în 2017, la Editura Polirom, Iași;

■ Brândușa Armanca – documentarul TV despre „Frontieriștii” care și-au pierdut viața între anii 1983 și 1989, realizat în anul 1999 pentru TVR Timișoara;

■ interviul acordat ziarului „Evenimentul zilei” de către fostul procuror militar Romeo Bălan, care a activat în cadrul Procuraturii Militare Timișoara în anii 1988 și 1989, sub titlul „Frontieriștii. Uciși de gloanțele grănicerilor pentru că au vrut să evadeze din România comunistă”, din 2 octombrie 2019, ediția on-line a ziarului[49].

Revenind la Decretul nr. 367/1971, relevant prezentei analize este art. 36, potrivit căruia:

„Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă, pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau a misiunilor militare, numai dacă este absolut necesar și dacă folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrângere nu este posibila, în următoarele situații:

a) împotriva acelora care atacă prin surprindere pe cei aflați în serviciul de garda, escorta, paza sau securitate, precum și împotriva acelora care, prin actul săvârșit prin surprindere, pun în pericol grav obiectivul păzit;

b) împotriva persoanelor care pătrund sau ies, în mod ilegal, în sau din perimetrele ori zonele păzite, stabilite în consemn;

c) pentru imobilizarea sau reținerea infractorilor care ripostează sau încearcă sa riposteze cu arma sau cu orice alte obiecte care pot pune în pericol viața ori integritatea corporală;

d) pentru a împiedica fuga de sub escorta sau evadarea celor aflați în stare legală de reținere sau de deținere;

e) pentru imobilizarea infractorilor care, după comiterea unor acțiuni grave, încearcă sa fuga, iar rămânerea lor în stare de libertate ar crea un pericol deosebit de grav”.

Este îndeobște cunoscut că soldații grăniceri au folosit arma din dotare, inclusiv prin abuz, împotriva persoanelor care au trecut sau au încercat să treacă frontiera de stat a României, sectorul de sud-vest spre Iugoslavia, rezultând moartea acestor persoane, mărturii în acest sens regăsindu-se și în sursele bibliografice menționate mai sus.

La nivelul Parchetului Militar Timișoara, au fost deschise dosare penale avându-i ca inculpați pe soldații grăniceri care au uzat de armă în timpul patrulării zonei de frontieră – „fâșia verde” –, aceștia fiind cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de omor și uz de armă în mod abuziv – observații interesante în acest sens sunt incluse în sus-menționatul interviu acordat ziarului „Evenimentul zilei” de către fostul procuror militar Romeo Bălan.

Urmare a documentării realizate de către jurnalista Brândușa Armanca, a rezultat că „Tribunalul Militar Timișoara păstrează aproximativ 15.000 dosare ale fostei securități, printre acestea s-ar găsit și cele legate de trecerile ilegale ale frontierei”[50].

În același interviu acordat ziarului „Evenimentul zilei”, fostul procuror militar Romeo Bălan a menționat și fluctuațiile de politică ale fostei Republici Socialiste Federative a Iugoslaviei, în sensul că fie nu returna fostei R.S.R. pe cetățenii români găsiți pe teritoriul iugoslav, fie, în alți ani, îi returna. În această ultimă situație, se constituiau dosarele de cercetare penală a acestora.

Situația era diferită în cazul cetățenilor români de etnie germană, deoarece Republica Federală Germania și Iugoslavia aveau acorduri încă din anii 1977 și 1979, care prevedeau că statul iugoslav nu mai returna germanii din R.D.G. și nici etnicii germani din România care forțau granița statului iugoslav[51].

Corespunde realității și împrejurarea că disidenții politici din perioada 1965-1989 au fost încadrați de către justiția comunistă fie la infracțiunea de „propagandă împotriva orânduirii socialiste” – cu limite mari de pedeapsă, de la 5 la 15 ani închisoare și interzicerea unor drepturi –, fie la infracțiuni de drept comun, cu titlu de exemplu, pentru infracțiunea de deținere de valută fără drept.

Corespunde realității și împrejurarea că disidenții politici condamnați de către justiția comunistă erau internați în spitale de psihiatrie și în secțiile de psihiatrie ale spitalelor, aspecte menționate de rapoartele Organizației „Amnesty Internațional”, de exemplu, raportul pe anul 1978, p. 13-14[52].

O scurtă privire asupra legislației în materie a altor state din blocul comunist est-european ne arată că legislațiile fostei Republici Democrate Germane (R.D.G.), a Republicii Socialiste Cehoslovace, a Republicii Populare Ungare, a Republicii Populare Bulgaria au prevăzut că trecerea frontierelor de stat prin alte puncte decât cele autorizate ori în lipsa documentelor valabile de călători constituie infracțiune, sancționată cu pedeapsa închisorii, cu executare.

Astfel, o cercetare efectuată în arhivele „Ministerului pentru securitatea statului” din fosta R.D.G. (Stasi) a arătat că[53], în perioada 1963-1988, un număr de 14.746 de cetățeni redegiști au fost descoperiți, deținuți și returnați cu avionul fostei R.D.G., de către autoritățile altor state din Estul european comunist, deoarece au încercat să ajungă în Vestul „capitalist”; Cehoslovacia a returnat 8.495 de cetățeni redegiști, Ungaria – 3.769 de persoane, Bulgaria – 1.654 de persoane.

În România au eșuat cam 500 de asemenea încercări, dar, în perioada 1969-1986, au avut succes cel puțin 53 de cetățeni redegiști.

De asemenea, un număr total de 37 de cetățeni redegiști au fost împușcați, între anii 1962 și 1989, la granițele Cehoslovaciei, Bulgariei, României – 2 persoane.

Cetățenii redegiști au forțat granița româno-iugoslavă în perioada analizată și au fost prinși, fie în Banatul românesc, încercând să treacă „fâșia verde”, ori încercând traversarea fluviului Dunărea, pe când alții au forțat ieșirea din portul Constanța.

Același studiu a arătat că[54], în perioada 1968-1974, fugarii din fosta R.D.G. prinși în România au fost judecați de către justiția română, condamnați la pedeapsa închisorii, executată aici. Când ajungeau în R.D.G., erau condamnați încă o dată și închiși, estimativ, 80 de cetățeni redegiști – este evidentă încălcarea, de către justiția fostei R.D.G., a principiului de drept procesual penal non bis in idem.

Codul penal român în vigoare incriminează, de asemenea, infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, prin art. 262 alin. (1)în sensul că„intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.

Pentru formele agravate, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.

Tentativa se pedepsește.

Nu în ultimul rând, nu putem trage concluzia existenței caracterului politic „de drept” și în toate situațiile a persoanelor care au săvârșit ori au încercat săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat a fostei R.S.R. în modalitatea de reglementare din perioada anilor 1969-1989 și pe baza argumentului că normele juridice incidente,indicate la începutul expunerii, au caracter complementar, iar nu înconflict, deoarece, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, constituie infracțiuni „săvârșite din motive politice” infracțiunile care au avut drept scop „lit. d) – respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale”.

Textul legal cere din partea persoanei solicitante dovedirea, în cadrul acțiunii civile promovate, a unei conduite active de opunere față de regimul comunist român, în perioada 1945-1989, prin răspândirea publică de manifeste cu conținut anticomunist sau prin organizarea de proteste, ori prin publicarea unor scrieri materiale audio-video având acest conținut.

Spețe concrete în acest sens sunt prezentate în „Raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, 2006”[55], din care arăt:

■ în București, doi cetățeni români au răspândit, în 1978, printr-o fantă făcută în podeaua autoturismului lor, manifeste de solidaritate cu sindicatul înființat de scriitorul Paul Goma;

■ în orașul Miercurea-Ciuc, cu ajutorul bicicletelor, trei cetățeni au răspândit manifeste pe care scria „Jos Ceaușescu, jos cizmarul”;

■ un alt cetățean român, maistru constructor din Iași, a venit în București în februarie 1983, s-a suit pe o schelă de pe strada Lipscani și a aruncat mai multe manifeste și a vorbit oamenilor adunați despre mizeria la care s-a ajuns din cauza lui Ceaușescu.

Toți aceștia au fost judecați și condamnați la pedepse mari cu închisoare, cu executare.

■ Același „Raport final” menționează și creșterea numărului disidenților, după revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987, care „a zguduit serios regimul și a mobilizat societatea”;

■ La 16 februarie 1987, un grup relativ numeros de studenți ieșeni a manifestat împotriva frigului și a întreruperilor cu energie electrică și apă potabilă a căminelor studențești și au scandat „Vrem lumină să-nvățăm și apă să ne spălăm”.

Prin urmare, concluzia prezentei analize este că cele trei criterii de determinare a caracterului politic a infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei, criterii stabilite de Curtea Supremă prin decizia nr. 14/2003, nu sunt îndeplinite, sub imperiul legislației penale în vigoare în perioada 1 ianuarie 1969 – 22 decembrie 1989.

Examinarea actelor normative sus indicate, a jurisprudenței, nu conduce la concluzia că ar fi fost legiferate norme juridice speciale care să prevadă, expres ori virtual, caracterul politic al infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei, nici nu au fost edictate norme juridice de drept material și nici de drept procesual derogatorii de la dreptul comun, care să insinueze existența, din punct de vedere tehnico-juridic, a caracterului politic al infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei.

Existența Decretului nr. 367/1971 privind regimul armelor, munițiilor și al materiilor explozive nu este aptă, prin ea însăși, să conducă la concluzia existenței sau insinuării caracterului politic al infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat.

Cu titlu general, este bine cunoscut că, în perioada supusă analizei, 1969-1989, infracțiunile săvârșite în contra autorității statului erau sancționate cu anumită severitate, întrucât orânduirea comunistă acorda o importanță esențială statului, atât ca ficțiune juridică, cât și ca entitate înzestrată cu atribute de suveranitate, putere, teritoriu, conținând populație și resurse economice, având structura politică de „stat centralizat”, forma de guvernământ „republica” și regimul politic de „democrație socialistă”.

Prin urmare, vorbim de un regim juridic deosebit de apărare a statului comunist român în general, fără ca ansamblul legislației atunci în vigoare să conducă, în mod categoric, la concluzia atribuirii caracterului politic de drept în situația săvârșirii complete sau a tentativei de săvârșire a infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat, prevăzută de art. 245 Cod penal 1968.

---

* Procuror (în prezent, pensionat) – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară – Serviciul judiciar civil, e-mail: documentare@mpublic.ro.

[1] Publicată în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, ultima modificare fiind făcută prin Legea nr. 42 din 8 martie 2013.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, ultima modificare fiind făcută prin Legea nr. 173/2006.

[4] Potrivit căruia: „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:

a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;

b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;

c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;

d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului”.

[5] Potrivit căruia: „(1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

(2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

(4) Cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(5) Judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului.

(6) Hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel”.

[6] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 9 aprilie 1990; republicat ulterior.

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare.

[8] Alte infracțiuni considerate de drept a fi politice sunt enumerate în continuare de art. 1 din lege:

„c) Legea nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;

d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;

e) art. 4 și 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;

f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;

g) Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;

h) Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;

i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950;

j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968”.

[9] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 9 aprilie 1990.

[10] Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009.

[11] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 196 din 25 august 1948.

[12] Codul penal, text oficial cu modificările până la data de 20 mai 1955, lucrare întocmită de un colectiv din Ministerul Justiției și Procuratura R.P.R., Editura de Stat pentru Literatură Economică și Juridică, București, 1955.

[13] Disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=40#highlight=##.

[14] Publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968 și republicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 55-56 din 23 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 6/1973, publicată în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 49 din 6 aprilie 1973.

[15] Publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968 și republicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 58-59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 49 din 6 aprilie 1973.

[16] Publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 31 mai 1945.

[17] Publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 29 din 8 aprilie 1978.

[18] Publicat în Monitorul Oficial, nr. 200 din 30 august 1948.

[19] Articolele următoare prevedeau și anumite atribuții:

„Art. 3 – Organizarea, încadrarea, dotarea, atribuțiunile și funcționarea tuturor serviciilor centrale și exterioare a Direcțiunii Generale a Securității Poporului, se vor reglementa prin deciziunile și instrucțiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne.

Aceste deciziuni și instrucțiuni nu se publică. Ele devin executive prin înscrierea lor într-un registru special și comunicarea către cei interesați.

Art. 4 – Ofițerii de securitate sunt singurii competenți a instrumenta în infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului.

Art. 5 – Ofițerii de securitate sunt competenți a instrumenta în cadrul competenței lor materiale, pe întreg teritoriul țării.

Instrucțiuni interioare de serviciu vor determina repartiția teritorială a activității obișnuite”.

[20] Securitatea – 1948-1989, monografie, vol. I, coordonatori F. Banu și L. Țăranu, Capitolul IV – „Evoluția structurii organizatorice a Securității”, p. 68.

[21] Informația este preluată din F. Dobre (coord.), E. Neagoe-Pleșa, L. Pleșa, Securitatea: structuri-cadre: obiective și metode, vol. II (1967-1989), Editura Enciclopedică, București, 2006, p. 270, disponibilă pe site-ul http://www.cnsas.ro/documente/publicatii/Securitatea%20vol%202.pdf.

[22] Caracterizarea apare în Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, București, 2006, p. 375 și nota de subsol 57; Fraza originală din „Raport” este: „Aparenta politică externă independentă în cadrul blocului sovietic, aplaudată multă vreme de occident, l-a făcut pe Ceaușescu să fie, pentru multă vreme, cel mai important „disident” al României”.

[23] Publicată în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicată prin efectul Legii nr. 6/1973 în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 55-56 din 23 aprilie 1973.

[24] Legea a fost inițial publicată în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 49 din 6 aprilie 1973.

[25] De asemenea, publicată în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 49 din 6 aprilie 1973.

[26] Publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 92 din 13 august 1975.

[27] Extras din lucrarea „Dialoguri M.A.E. – Actul final de la Helsinki – de 40 de ani fundamentul securității europene”, publicată pe site-ul https://www.mae.ro/sites/default/files/file/pdf/2015.06.04_conferinta_act_final_helsinki.pdf.

[28] Aprecierea aparține autorilor din https://www.istorie-romaneasca.ro./nicolae-ceausescu-si-actul-final-de-la-helsinki-1975-chestiunea-drepturilor-omului.

[29] P. 359-360 și literatura acolo citată.

[30] Editura Humanitas, 1998, p. 100.

[31] Publicată în cotidianul Scînteia, anul XLVI, nr. 10853 din 30 iunie 1977, p. 1 și p. 4; ziarul este disponibil la Arhivele Naționale ale României sub nr. de inventar 76/1977.

[32] Cuvântarea a fost publicată în cotidianul Scînteia, antecitat, precum și în N. Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, Rapoarte, cuvântări, interviuri, articole, ianuarie-septembrie 1977, vol. 14, Editura Politică, București, 1977, disponibil pe site-ul http://www.cnsas.ro/surse_PdCR_PMR_PCR.html.

[33] Publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 71 din 17 iulie 1977.

[34] Publicată în „Revista română de drept”, nr. 9/1983, p. 32-40 și în „Culegere de decizii al Tribunalului Suprem pe anul 1983”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1984, p. 7-21.

[35] Și în continuarea textului: „Persoanele prevăzute în alineatul precedent care solicită să-și stabilească domiciliul în străinătate sînt obligate ca, înainte de a pleca din țara, să-și lichideze datoriile și pretențiile pe care le-ar avea față de statul român sau față de organizații socialiste din țara; ele vor depune, odată cu cererea, acte doveditoare eliberate de organele competente că nu mai au obligații față de stat, precum și o declarație autentificată din care să rezulte ca și-au lichidat datoriile și pretențiile pe care le aveau față de statul român ori față de organizațiile socialiste române”.

[36] Publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 106 din 7 octombrie 1969.

[37] Publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 17 din 25 martie 1981.

[38] Publicată în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 113 din 28 decembrie 1967.

[39] Publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 153 din 25 decembrie 1970.

[40] Publicată în „Revista română de drept” nr. 1/1989, p. 73.

[41] Codul Penal al Republicii Socialiste România, Partea specială, vol. II, coordonator T. Vasiliu, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977, p. 50-51; G. Antoniu, M. Popa, Ș. Daneș, Codul Penal pe înțelesul tuturor, Ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Politică, București, 1988, p. 245-246; O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal. Partea specială, Curs, Editura Didactică și Pedagogică, 1983, p. 182-183; Explicații teoretice și practice ale Codului Penal Român, Partea specială, vol. IV, coordonator V. Dongoroz, ediția a II-a, București, Editura Academiei Române și Editura All Beck, 2003, p. 56-60.

[42] Publicată în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 62 din 2 mai 1973.

[43] Am consultat „Revista română de drept” din perioada 1983-1989 și Culegerile de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1983-1988.

[44] Disponibilă la pe site-ul https://legeaz.net/spete-civil-2/legea-221-2009-259-2014.

[45] Disponibilă pe site-ul https://avocatstoean.ro/detinuti-politici/drepturi-prevazute-de-decretul-lege-1181990/.

[46] Disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=103304#highlight=##%20489/120.

[47] Publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 135 din 29 octombrie 1971.

[48] Pe 21 iunie 1947, Comandamentul Trupelor de Grăniceri a fost scos din subordinea Ministerului Apărării Naționale și trecut în cea a Ministerului de Interne. Misiunea sa a rămas aceeași: supravegherea și apărarea hotarelor țării, în zonele de frontieră; grănicerii aveau atribuții de poliție generală.

În 1948, a fost înființat Serviciul de Pașapoarte și Poliție de Frontieră, subordonat Ministerului de Interne, iar un an mai târziu, Trupele de Grăniceri aveau ca sarcină și controlul punctelor de trecere a frontierei. Din 24 februarie 1948, supravegherea de la granițele țării s-a înăsprit. Trupele de frontieră nu mai aveau acum de păzit și de controlat doar frontiera, ci și o fâșie lată de 25 de kilometri, de-a lungul graniței. Odată cu instaurarea comunismului, în 1944, și până la căderea acestuia, în 1989, trupele de frontieră au fost integrate în așa-numitul sistem de apărare a patriei. În 22 ianuarie 1949, se înființează Miliția și se desființează Poliția și Jandarmeria. Trupele de Securitate își încep activitatea în 16 martie 1949. Printr-o hotărâre a Consiliului Ministerial din 11 iulie 1956, Ministerul de Interne a fost reorganizat în Departamentul Securității și Departamentul Internelor. La Direcția Securității se aflau Trupele de Securitate, Trupele de Grăniceri și Trupele de Pază. În 20 februarie 1960, Trupele de Grăniceri au fost trecute la Ministerul Forțelor Armate, iar punctele de frontieră au rămas în structura Comandamentului Trupelor de Grăniceri.

În data de 26 mai 1964, Ministerul Afacerilor Interne a preluat din nou comanda asupra punctelor de control pentru trecerea frontierei de stat – pentru detalii, a se vedea J. Steiner, D. Magheți, Mormintele tac – Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei, vol. II, Editura Polirom, Iași, 2017, p. 17-18.

[49] Disponibil la adresa https://evz.ro/moarte-la-triplex-confinium-ucisi-de-gloantele-granicerilor-pentru-ca-au-vrut-sa-evadeze-din-romania-comunista.html.

[50] J. Steiner, D. Magheți, Mormintele tac …, vol. II, p. 21.

[51] Idem, p. 20.

[52] Ultimul raport menționat a fost citat în D. Deletant, Ceaușescu și Securitatea, Editura Humanitas, București, 1998, p. 104-105.

[53] Dr. Georg Herbstritt, studiu publicat în aprilie 2009 și prezentat pe larg de J. Steiner, D. Magheți, în Mormintele tac…, vol. II, 2017, p. 29-32.

[54] Idem, p. 31.

[55] P. 369-373.