ABSTRACT

The case concerns violations of the positive obligations implied by art. 8 of the Convention. The Court accepts that member states enjoy a wide margin of action in terms of establishing the necessary measures to ensure compliance with the Convention, its role being subsidiary, that of examining, in the light of the Convention, the decisions that the national authorities have taken in exercising their discretion to protect individuals against attacks on personal integrity.

In the case, the Court established that the national protection system circumscribed by the internal policies of the aggressor’s employer and the criminal legislation experienced major application deficiencies in the case of the applicant, constituting an ineffective response that both the aggressor’s employer and the judicial authorities gave regarding the reported acts of sexual harassment at work.

Although the criminal investigation was carried out promptly, the judicial authorities that ruled in the case of the applicant did not provide reasons capable of explaining the way in which they interpreted and applied the law to the facts in question.

The applicant’s statements were not analyzed and the judicial authorities did not have an active role to establish the psychological consequences that the acts of sexual harassment had on the victim.

By reproducing in extenso, in the justification of the classification order, the perpetrator’s statements, which contained derogatory statements and insinuations towards the victim, and by confronting the victim with one of the witnesses, without the prosecutor analyzing the necessity of the evidence and the impact of its administration on the victim, a situation of secondary victimization, contrary to the international documents to which Romania is a party.

Keywords: the right to private life, personal integrity, violation, positive obligations, sexual harassment at work, prosecutor, courts, evidence, motivation, secondary victimization.

Situația de fapt

Reclamanta a fost angajata societății D, care presta servicii de curățenie. În anul 2014, a fost trimisă să lucreze la Gara de Est din Timișoara, care aparținea unei companii de stat, C.F.R. Călători, unde a rămas până la data de 25 octombrie 2017.

La data de 3 noiembrie 2017, reclamanta, asistată de avocat, a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș o plângere penală împotriva lui C.P., șeful gării, pe care l-a acuzat de săvârșirea, în decurs de doi ani, a infracțiunii de hărțuire sexuală prev. de art. 223 din Codul penal. În plângere, reclamanta a propus audierea unor martori și a depus înregistrări făcute de ea însăși ale unor discuții de natură sexuală pe care le-a avut cu C.P.

La data de 27 noiembrie 2017, parchetul a început urmărirea penală, iar la data de 5 decembrie 2017, procurorul a audiat-o pe reclamantă. Aceasta a declarat că C.P. a încercat să o constrângă să întrețină cu el raporturi sexuale și că niciodată nu au fost de față alte persoane. După ce l-a refuzat în mod repetat, C.P. a devenit agresiv verbal, hărțuind-o și acuzând-o că nu își îndeplinește în mod corespunzător atribuțiile de serviciu. În luna septembrie 2017, după ce C.P. a refuzat să îi dea produsele de curățenie de care avea nevoie pentru a-și îndeplini sarcinile de serviciu, reclamanta a contactat-o pe R.M., managerul societății D., căreia i-a relatat comportamentul lui C.P. din ultimii 2 ani. După câteva zile, reclamanta, însoțită de R.M. și F.C., angajat al companiei de căi ferate responsabil cu derularea contractului încheiat cu societatea D., s-au întâlnit cu U.C., șeful compartimentului de siguranță a călătorilor din cadrul direcției regionale Timișoara a C.F.R., pentru a discuta comportamentul inadecvat al lui C.P. față de reclamantă. La această întâlnire, s-a prezentat o înregistrare audio a unui episod de hărțuire sexuală la adresa reclamantei. După 5 zile, U.C. le-a chemat pe reclamantă și pe F.C. în biroul său, unde era prezent și C.P. Cu această ocazie, U.C. a confruntat-o pe reclamantă cu C.P. Potrivit susținerilor reclamantei, acesta a recunoscut faptele, cerându-și scuze. După acea dată, reclamanta nu a mai lucrat la Gara de Est din Timișoara. La 1 octombrie 2017, reclamanta a fost obligată de F.C. să își ia concediul de odihnă și, la întoarcerea din concediu, la 25 octombrie, a trebuit să aleagă între a lucra în Gara de Nord Timișoara sau a demisiona. Reclamanta a ales a doua variantă. În continuare, reclamanta a explicat că nu l-a reclamat mai devreme pe C.P., deoarece se temea: adesea, acesta îi spunea că nu o va crede nimeni, pentru că ea este o femeie de serviciu și el este un șef pe care toată lumea îl cunoaște.

Procurorul a audiat-o pe reclamantă, a audiat martorii propuși de aceasta, i-a audiat pe C.P. și pe soția acestuia, a procedat la confruntarea reclamantei cu unii dintre martorii audiați și a obținut transcrieri ale înregistrărilor conversațiilor private dintre reclamantă și C.P.

La 8 noiembrie 2019, reclamanta a cerut confruntarea sa cu C.P., însă cererea a fost formulată după ce procurorul a soluționat cauza, astfel încât nu a fost luată în considerare.

Printr-o ordonanță din 22 octombrie 2019, comunicată reclamantei și avocatului acesteia la 15 și 19 noiembrie 2019, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., procurorul a dispus clasarea cauzei, reținând că, în cauză, faptele nu întruneau condițiile de tipicitate ale infracțiunii reclamate. În plus, nu s-a produs urmarea prevăzută de lege, constând în intimidarea sau umilirea victimei. Ordonanța procurorului conținea o expunere completă a declarațiilor reclamantei și ale martorilor, care au fost reproduse în citat, și o analiză juridică.

La 13 decembrie 2019, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș a menținut ordonanța de clasare, reținând că faptele în discuție nu au fost comise cu vinovăția cerută de lege, astfel încât a fost corectă aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. Ordonanța prim-procurorului nu conținea o descriere sau reevaluare a probelor administrate în cauză.

Împotriva ordonanțelor procurorilor, reclamanta a formulat plângere la instanță, aceasta fiind respinsă printr-o hotărâre definitivă pronunțată la 11 iunie 2020. Instanța a reținut că C.P. i-a solicitat reclamantei favoruri sexuale, dar a considerat că reclamanta nu și-a simțit amenințată libertatea sexuală și nici nu a fost umilită, elemente cerute de lege pentru ca faptele reclamate să constituie infracțiune. Instanța și-a întemeiat hotărârea pe următoarele argumente: (i) în înregistrări, reclamanta nu pare stânjenită de discuțiile sale cu pretinsul agresor; (ii) acesta din urmă a declarat în cursul cercetărilor că a avut în trecut relații sexuale cu reclamanta și (iii) potrivit declarațiilor martorilor, după întâlnirile cu C.P., reclamanta părea uneori supărată, alteori părea mai degrabă veselă[2].

În drept

În plângerea adresată Curții, reclamanta s-a plâns de modalitatea în care autoritățile naționale implicate, în special procurorii și instanțele, au reacționat în cauza sa și au examinat situația umilitoare și stânjenitoare în care a pus-o C.P., lipsind-o de o soluționare corectă a plângerilor sale și producând consecințe negative asupra vieții sale private, relațiilor sale cu colegii de muncă și stării sale de sănătate. Ea și-a întemeiat plângerea pe dispozițiile art. 6 § 1 din Convenție[3].

Curtea a precizat că este pe deplin suverană să încadreze în drept faptele din cauză (a se vedea Radomilja și alții împotriva Croației [MC], nr. 37685/10 și 22768/12, §§ 114 și 126, 20 martie 2018), motiv pentru care a examinat plângerea din punct de vedere al art. 8 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Špadijer împotriva Muntenegrului, nr. 31549/18, §§ 66 și 68‑69, 9 noiembrie 2021)[4].

Analiza pe fond

(a) Principiile generale

Curtea, făcând trimitere la jurisprudența sa (cauza Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României [MC], nr. 41720/13, §§ 125-28, 25 iunie 2019, a se vedea, de asemenea, Söderman împotriva Suediei [MC], nr. 5786/08, § 78, ECHR 2013 și Špadijer, precit., § 85), a arătat că, în lumina art. 8 din Convenție, un aspect esențial este protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților și că acest articol instituie o serie de obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private, care pot implica adoptarea măsurilor aplicabile inclusiv în sfera relațiilor dintre persoanele particulare[5].

În conceptul de viață privată sunt incluse integritatea fizică și psihică a persoanei și, în temeiul art. 8 din Convenție, statele au obligația de a proteja integritatea fizică și psihică a unei persoane față de acțiunile altei persoane. În fine, autoritățile naționale trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru legal prin care să ofere protecție împotriva actelor de violență între particulari, inclusiv față de hărțuirea la locul de muncă (a se vedea Špadijer, precit., § 87 și jurisprudența loc. cit.)[6].

Protecția împotriva agresiunilor asupra integrității fizice a unei persoane ar trebui asigurată prin mecanisme de drept penal eficiente (a se vedea Remetin împotriva Croației (nr. 2), nr. 7446/12, § 70 in fine, 24 iulie 2014). Atunci când atingerea adusă integrității fizice provine de la un particular, pentru a garanta drepturile pe care le prevede, Convenția nu impune, în mod necesar, urmărirea penală a agresorului, asistată de autoritățile statale (a se vedea, Sandra Janković împotriva Croației, nr. 38478/05, § 50, 5 martie 2009). În aceste situații, în conformitate cu prevederile Convenției, este suficient ca dreptul național să-i dea reclamantului posibilitatea să formuleze o acuzație împotriva atacatorului, fie că este vorba despre o plângere aflată exclusiv la dispoziția persoanei vătămate, fie că aceasta este dublată, în subsidiar de o acuzație formulată de procuror (a se vedea M.S. împotriva Croației, nr. 36337/10, § 75, 25 aprilie 2013). Însă, indiferent dacă, potrivit legislației naționale, urmărirea faptei de hărțuire este lăsată la latitudinea persoanei vătămate sau este dată în competența autorităților naționale, Curtea examinează mecanismul de drept penal incident și modul în care acesta a fost aplicat în fiecare cauză (a se vedea Remetin, precit., §§ 95-96 și jurisprudența loc. cit.)[7].

În privința actelor de o gravitate mai redusă comise între particulari și care pot aduce atingere integrității morale a persoanei, nu este întotdeauna necesar ca acest cadru legal adecvat să se regăsească la nivel de dispoziții de drept penal prin care să incrimineze anumite acte, putând consta și în remediile de drept civil apte să ofere o protecție eficientă (a se vedea Špadijer, precit., § 89 și jurisprudența loc. cit., A, B și C împotriva Letoniei, nr. 30808/11, § 151, 31 martie 2016)[8].

În privința obligațiilor pozitive pe care le implică art. 8 din Convenție, statele contractante se bucură de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea măsurilor ce trebuie luate pentru a asigura respectarea Convenției, ținând cont de nevoile și resursele comunității și ale particularilor. Sarcina Curții nu este aceea de a se substitui autorităților naționale competente și de a stabili metodele cele mai potrivite de protecție a indivizilor împotriva atacurilor la adresa integrității personale, ci, mai degrabă, de a examina, în lumina Convenției, deciziile pe care autoritățile naționale le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere (a se vedea R.B. împotriva Ungariei, nr. 64602/12, §§ 81-82, 12 aprilie 2016)[9].

Curtea a stabilit deja că procedurile judiciare penale ar trebui să fie organizate în așa manieră încât să nu pună în pericol, în mod nejustificat, libertatea sau securitatea martorilor și, în special, victimele chemate să depună mărturie, interesele acestora făcând parte din sfera de aplicare a dispozițiilor art. 8 din Convenție (a se vedea, pentru mai multe detalii, în contextul victimelor abuzurilor sexuale comise împotriva minorilor, Y. împotriva Sloveniei, nr. 41107/10, § 103 și jurisprudența loc. cit.)[10].

(b) Aplicarea acestor principii faptelor din prezenta cauză

Cauza privește aplicarea sistemului instituit în vederea protecției împotriva hărțuirii sexuale la locul de muncă (a contrario, A., B. și C. împotriva Letoniei,precit. §153, în care plângerea viza exclusiv lipsa unui răspuns de drept penal cu privire la faptele de hărțuire sexuală). Faptele din prezenta cauză fac parte din categoria actelor cu privire la care Curtea a statuat deja că nu este necesar ca un sistem adecvat de protecție să prevadă, în toate situațiile, dispoziții de drept penal care să incrimineze anumite fapte specifice[11].

Curtea a observat că, în prealabil, reclamanta l-a informat pe managerul societății la care era angajată și că acesta a adus cazul de hărțuire sexuală în atenția companiei de căi ferate, angajator al agresorului, că aceasta era o companie deținută de stat, care, în viziunea Curții, este o autoritate publică, astfel încât actele acestei companii pot angaja răspunderea statului, potrivit Convenției (a se vedea Libert împotriva Franței, nr. 588/13, §§ 38-39, 22 februarie 2018). Din datele furnizate Curții, se pare că acea companie nu a făcut nimic pentru a oferi un răspuns cu privire la acuzația de hărțuire sexuală comisă de unul dintre angajații săi, deși, la nivelul acesteia, existau politici interne care interziceau orice comportament ce încalcă demnitatea umană și încurajau raportarea unor asemenea comportamente conducerii. U.C., angajatul companiei care a fost informat, a audiat părțile implicate, însă a refuzat să examineze cazul reclamantei și a îndrumat-o să se adreseze poliției. În plus, fără vreo informare prealabilă, reclamanta a fost supusă unei confruntări cu C.P. în biroul lui U.C. Curtea nu a avut la dispoziție nicio informație din care să rezulte că acesta din urmă ar fi îndrumat-o pe reclamantă către o persoană din companie care ar fi avut competența să analizeze reclamațiile acesteia sau că el însuși ar fi adus aceste chestiuni în atenția personalului competent din cadrul companiei de căi ferate. În acest context, Curtea a concluzionat că, în fapt, se pare că nu a avut loc o anchetă internă și a afirmat că îi este imposibil să evalueze dacă, la nivelul angajatorului, a fost pus în aplicare vreun mecanism pentru gestionarea cazului de hărțuire sexuală la locul de muncă, aspect care, în sine, poate contraveni exigențelor art. 8 din Convenție[12].

În această privință, Curtea a reiterat că Directiva 2006/54/CE interzice, în termeni expliciți, hărțuirea sexuală și obligă statele să ia măsuri preventive împotriva acesteia. În plus, a observat că Parlamentul European, prin rezoluția din 26 octombrie 2017, recunoaște că hărțuirea la locul de muncă este o chestiune care privește sănătatea și securitatea, ce ar trebui să fie analizată cu atenție și prevenită. Parlamentul European a solicitat măsuri suplimentare de prevenire efectivă și interzicere a hărțuirii sexuale, nu doar la locul de muncă, ci și în alte contexte[13].

Elementul central al plângerii a constat în răspunsul ineficient pe care parchetele și instanțele l-au dat cu privire la reclamațiile de hărțuire sexuală la locul de muncă, astfel încât Curtea a analizat modalitatea în care autoritățile interne au pus în aplicare mecanismele naționale de protecție, la care reclamanta a apelat[14].

Sub acest aspect, Curtea a observat că în dreptul intern al statului pârât este incriminată fapta de hărțuire sexuală la locul de muncă și că, în plus, dreptul la respectarea reputației și a demnității este protejat de art. 72 din Codul civil, cel vătămat putând formula o cerere de chemare în judecată prin care să solicite daune în temeiul art. 1349 din Codul civil. Atunci când ancheta este efectuată cu diligență, urmărirea penală a faptei constituie un remediu efectiv în privința încălcărilor reclamate la adresa vieții private, încălcări sancționate penal în legislația națională (a se vedea, mutatis mutandis, Asociația ACCEPT și alții împotriva României, nr. 19237/16, § 81, 1 iunie 2021)[15].

În speță, poliția și procurorul au considerat că se impunea investigarea faptelor (a se vedea, A. B. și C. împotriva Letoniei, precit, § 161 teza finală). Reclamanta a susținut că a fost umilită și, în plus, a fost supusă unui contact fizic nedorit; părțile au avut o poziție diferită asupra chestiunii existenței consimțământului victimei, însă verificarea acestui aspect nu are niciun impact asupra gravității actului în sine, ci este luat în considerare atunci când este analizat caracterul efectiv al anchetei (a se vedea, mutatis mutandis, M.C. împotriva Bulgariei,nr. 39272/98, §§ 179‑82). Curtea a observat că, potrivit legislației naționale, hărțuirea sexuală este cea mai gravă formă de hărțuire, fiind prevăzută de lege cu o pedeapsă mai mare decât celelalte forme de hărțuire prevăzute de Codul penal, și a concluzionat că reclamanta nu avea niciun motiv să se îndoiască de faptul că ancheta penală în cauza sa va fi efectivă și aptă să îi ofere o reparație (a se vedea, mutatis mutandis, Asociația ACCEPT și alții, precit., § 81). Având în vedere că autoritățile naționale au stabilit că reclamanta nu a fost umilită de C.P., Curtea a considerat că acesteia nu i se poate imputa faptul că nu a încercat să apeleze la alte remedii, precum o acțiune în fața instanțelor civile, aflată la dispoziția sa, dar ale cărei șanse de succes erau foarte reduse. De altfel, Guvernul nu a susținut că reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acțiune civilă separată împotriva lui C.P. și nici nu a oferit exemple de practică judiciară relevantă a instanțelor naționale, care i-ar fi permis Curții să ajungă la o concluzie contrară[16].

În consecință, Curtea a examinat dacă, în procedurile penale desfășurate cu privire la faptele de hărțuire sexuală comise asupra reclamantei, Statul i-a protejat suficient dreptul la viață privată și, în special, integritatea personală, precizând că această evaluare nu depinde de împrejurarea dacă investigațiile în discuție au avut un rezultat favorabil reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, Špadijer, precit., § 91)[17].

Curtea a observat că plângerea penală formulată de reclamantă împotriva lui C.P., sub aspectul infracțiunii de hărțuire sexuală în cadrul unor relații de muncă, a fost cercetată cu promptitudine și că atât procurorii, cât și instanța de judecată au confirmat faptul că C.P. a comis faptele reclamate de persoana vătămată, însă au considerat că actele în discuție nu întruneau cerințele prevăzute de legea penală pentru a constitui infracțiunea de hărțuire sexuală, în motivarea actelor date în cauză arătând fie că făptuitorul nu se face vinovat de infracțiunile reclamate, fie că reclamanta nu a fost umilită prin actele acestuia, condiție cerută de legislația națională pentru ca faptele să constituie infracțiunea de hărțuire sexuală[18].

Cu toate acestea, niciun element din deciziile naționale nu i-a permis Curții să stabilească modul în care autoritățile au ajuns la această concluzie, întrucât: Parchetul nu a făcut altceva decât să descrie în detaliu probele administrate, fără a oferi vreo explicație cu privire la modul în care elementele probatorii au fundamentat ordonanța de clasare din 22 octombrie 2019; procurorul nu a considerat că declarațiile reclamantei sunt probe pertinente, nefăcând nicio evaluare asupra coerenței și credibilității acestora; mai mult, nu pare că procurorii ar fi analizat declarațiile reclamantei. În această privință, Curtea a reiterat că, întocmai violenței domestice, faptele de hărțuire sexuală nu ies la iveală, ele continuă să fie sub-raportate și, adeseori, aceste fapte se petrec în cadrul relațiilor personale și în spatele ușilor închise, victimei fiindu-i dificil să le probeze (a se vedea, mutatis mutandis, Opuz împotriva Turciei, nr. 33401/02, § 132, și pct. E din Rezoluția Parlamentului European din 26 octombrie 2017 cu privire la combaterea hărțuirii sexuale și abuzului în UE [2017/2897 (RSP)]. Lipsurile ordonanței de clasare nu au fost remediate nici de procurorul-șef, nici de către instanțe, în deciziile ulterioare. Întocmai ordonanței din 22 octombrie 2019, deciziile care o mențin nu conțin motive de natură să explice modalitatea în care legea a fost interpretată și aplicată faptelor din cauză[19].

Totodată, Curtea a observat că principalul motiv care a permis atât clasarea cauzei de către procuror prin ordonanța din 22 octombrie 2019, cât și respingerea plângerii reclamantei de către instanța de judecată prin hotărârea din 11 iunie 2020, a fost absența umilirii reclamantei prin actele aflate în discuție. Însă autoritățile nu au dat explicații suplimentare în sprijinul soluțiilor pronunțate și nici nu au analizat în context probele care sugerau că, după întâlnirile cu C.P., reclamanta părea uneori tristă și, alteori, destul de veselă. Astfel, redarea susținerilor din aceste declarații nu a fost însoțită, în deciziile judiciare, de nicio evaluare a relațiilor de putere și subordonare dintre reclamantă și C.P. sau a amenințărilor despre care aceasta a pretins că i le-a adus agresorul, deși, pe parcursul procedurilor, aceste elementele au fost aduse în mod corespunzător în atenția autorităților (mutatis mutandis, Bărbulescu împotriva României, [MC], nr. 61496/08, § 117, 5 septembrie 2017)[20].

Autoritățile naționale nu au avut nicio încercare de a corela constatările lor cu dreptul intern, potrivit căruia respectarea demnității este o valoare preeminentă în legislația statului pârât, și nu au avut rol activ în a constata consecințele pe care acțiunile lui C.P. le-au avut asupra reclamantei. Sub acest aspect, ținând seama de relevanța pe care elementul de intimidare sau de umilire a victimei o are atunci când, potrivit dreptului intern, se stabilește existența infracțiunii de hărțuire sexuală, autoritățile naționale ar fi putut dispune o examinare psihologică a reclamantei în scopul de a obține o analiză specializată a reacțiilor sale după întâlnirile cu C.P. și de a stabili existența unor posibile consecințe de natură psihologică (a se vedea, mutatis mutandis, M.G.C. împotriva României, nr. 61495/11, §70, 15 martie 2016). Ele ar fi putut verifica și dacă existau anumite motive pentru ca reclamanta să formuleze acuzații false împotriva lui C.P., astfel cum au sugerat unii martori. Or, niciun aspect dintre cele menționate nu a fost realizat în nicio fază a procedurii (mutatis mutandis, I.C. împotriva României, nr. 36934/08, § 54, 24 mai 2016)[21].

În plus, Curtea a observat cu îngrijorare că ordonanța din 22 octombrie 2019, pronunțată de procuror, conținea o relatare detaliată a insinuărilor din declarațiile date de C.P. cu privire la viața privată a reclamantei și presupusele motive pentru acuzațiile formulate de aceasta. După cum a afirmat reclamanta, acestea erau doar o strategie de apărare pentru C.P. Deși ar fi fost necesar ca procurorul să se refere la anumite aspecte din aceste declarații, Curtea a considerat dificil de înțeles dacă reproducerea lor extensivă în ordonanța procurorului a servit examinării conținutului constitutiv al infracțiunii. Pe lângă faptul că ele sunt insensibile și ireverențioase la adresa reclamantei, prezența lor a stigmatizat-o, iar acest aspect a fost privit ca o încălcare a art. 8 din Convenție (mutatis mutandis, J.L. împotriva Italiei, nr. 5671/16, § 136, 27 mai 2021 și Sanchez Cardenas împotriva Norvegiei, nr. 12148/03, §§ 33‑39, 4 octombrie 2007). În același sens, s-a observat că, pe parcursul investigației penale, reclamanta a fost confruntată cu U.C. Procurorul nu a oferit nicio explicație cu privire la necesitatea confruntării și impactul acesteia asupra reclamantei. Sub acest aspect, Curtea a reiterat că necesitatea confruntării trebuie atent cântărită de autorități și că demnitatea victimei și sensibilitatea acesteia trebuie luate în considerare și protejate (a se vedea, mutatis mutandis, Y împotriva Sloveniei, precit., § 103)[22].

În acest context, Curtea a precizat că, pe plan internațional, agresiunea sexuală este ferm condamnată, statele fiind îndemnate să-i pedepsească efectiv pe agresori și să pună capăt impunităților. Documentele internaționale, în special Carta Socială Europeană și Convenția de la Istanbul, cer părților contractante să ia măsurile legislative necesare și alte măsuri pentru protejarea drepturilor și intereselor victimelor. Asemenea măsuri presupun, printre altele, protejarea împotriva victimizării secundare (mutatis mutandis, Y împotriva Slovaciei, precit, § 104), sarcină pe care autoritățile naționale nu au îndeplinit-o în prezenta cauză[23].

În fine, Curtea a observat că, deși faptele de hărțuire sexuală au fost aduse la cunoștința companiei de căi ferate, reclamanta a continuat să sufere consecințele faptelor, întrucât a fost obligată să demisioneze. Acest element care, fără îndoială, i-a adus un disconfort suplimentar și sentimente de neputință nu a avut nicio relevanță pentru maniera în care autoritățile naționale au analizat plângerea reclamantei[24]. Pentru aceste motive, fără a depăși sfera examinării sale și principiul subsidiarității, și fără a exprima vreo opinie în privința vinovăției lui C.P., Curtea a considerat că investigația din cauza reclamantei a avut deficiențe semnificative, ceea ce echivalează cu o încălcare a obligațiilor pozitive ce-i revin statului în temeiul art. 8 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, M.C. împotriva Bulgariei, precit, § 167 și Söderman, precit., §§ 90-91) și a stabilit că, în cauză, a existat o încălcare a acestor prevederi[25].

[1] Cauza C. împotriva României, cererea nr. 47358/2020, Hotărâre din 30 august 2022, Secția a IV-a, disponibilă la adresa https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-218933 – consultată la data de 4 septembrie 2022 (rezumată de procuror-șef secție Antonia-Eleonora Constantin).

[2] Ibidem, paragr. 2-28.

[3] Ibidem,paragr. 48.

[4] Ibidem,paragr. 49.

[5] Ibidem,paragr. 61.

[6] Ibidem, paragr. 62.

[7] Ibidem, paragr. 63.

[8] Ibidem, paragr. 64.

[9] Ibidem, paragr. 65.

[10] Ibidem, paragr. 66.

[11] Ibidem, paragr. 67 și jurisprudența citată paragr. 64.

[12] Ibidem, paragr. 68-71.

[13] Ibidem, paragr. 71.

[14] Ibidem, paragr. 72.

[15] Ibidem, paragr. 73.

[16] Ibidem, paragr. 74-76.

[17] Ibidem, paragr. 77.

[18] Ibidem, paragr. 78.

[19] Ibidem, paragr. 79.

[20] Ibidem, paragr. 80.

[21] Ibidem, paragr. 81-82.

[22] Ibidem, paragr. 83-84.

[23] Ibidem, paragr. 85.

[24] Ibidem, paragr. 86.

[25] Ibidem, paragr. 87-88.