Articolul 5 paragrafele 1 și 5 din Convenție. Încălcare. Arestare în vederea executării unei pedepse privative de libertate care a fost executată în străinătate. Punere în libertate după admiterea contestației la executare. Respingerea acțiunii civile pentru repararea prejudiciului cauzat de privarea nelegală de libertate prin aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Abstract

Deprivation of the applicant’s liberty in order to serve some sentences that were executed in Italy, prior to his return to Romania, was contrary to the provisions of art. 5 paragraph 1 of the Convention, the incarceration of the applicant not being justified by the existence of warrants for the execution of the sentence. In addition, the Romanian judicial authorities notified with a challenge to the execution did not diligently verify the execution of the sentence abroad.

The provisions of art. 5 paragraph 5 of the Convention were violated, as the conditions under which the applicant could obtain reparation for the damage caused by the illegal deprivation of liberty were not foreseeable.

Keywords: individual liberty, violation, deprivation of liberty, imprisonment, execution, challenge to execution, illegality, finding, prejudice, compensation, moral damages.

La originea cauzei[1] se află o plângere prin care reclamantul a invocat încălcarea prevederilor art. 5 paragrafele 1 și 5 și art. 13 din Convenție. Reclamantul a invocat detenția nelegală în perioada 31 ianuarie-1 martie 2016 și lipsa unui recurs efectiv pentru a obține repararea prejudiciului suferit.

În fapt

Reclamantul a fost condamnat, prin după hotărâri judecătorești definitive pronunțate de Judecătoria Reghin la 2 iunie 2011 și, respectiv, la 23 februarie 2012, la două pedepse cu închisoarea pentru infracțiuni referitoare la regimul circulației pe drumurile publice. Reclamantul se afla în Italia atunci când judecătoria a emis două mandate europene de arestare în vederea executării pedepselor. În vederea executării acestor mandate, la data de 15 iulie 2012, reclamantul a fost arestat în Italia. Printr-o decizie din 23 octombrie 2012, Curtea de Apel din Napoli a refuzat predarea reclamantului către autoritățile române, întrucât reclamantul avea reședința în Italia, și a dispus executarea pedepselor în Italia, conform legii italiene. Ea a contopit pedepsele aplicate reclamantului și a dispus executarea pedepsei rezultante. Reclamantul a executat pedeapsa în Italia în perioada 24 ianuarie 2013-25 iunie 2015, dată la care a fost liberat condiționat. În data de 31 ianuarie 2016, atunci când s-a întors în România, reclamantul a fost reținut la frontieră de autoritățile române și plasat în detenție, în vederea executării pedepselor pronunțate împotriva sa de către Judecătoria Reghin. În aceeași zi, Penitenciarul Arad a informat instanța cu privire la încarcerarea reclamantului. Judecătoria a susținut că această informare a fost primită la data de 8 februarie 2016. La data de 15 februarie 2016, judecătoria a informat Ministerul de Justiție italian cu privire la încarcerarea reclamantului și a solicitat informații cu privire la executarea pedepsei în Italia. În aceeași zi, Ministerul de Justiție din Italia a răspuns că reclamantul a executat pedepsele în Italia. În data de 22 februarie 2016, aceeași informație a fost transmisă judecătoriei de către Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel din Napoli.

Între timp, la 18 februarie 2016, reclamantul a formulat, la Judecătoria Arad, o contestație la executare, în care a arătat că pedeapsa a fost executată în Italia și a susținut caracterul nelegal al încarcerării sale de către autoritățile române. Reclamantul a solicitat anularea mandatelor de executare a pedepsei și punerea sa în libertate.

La 22 februarie 2016, Judecătoria Reghin a transmis Judecătoriei Arad informațiile pe care le-a comunicat autorităților italiene.

Printr-o hotărâre din 25 februarie 2016, Judecătoria Arad a recunoscut hotărârea Curții de Apel din Napoli pronunțată la data de 23 octombrie 2012, a constatat că reclamantul a executat pedeapsa în Italia și a anulat mandatul de executare emis împotriva acestuia de judecătorie, dispunând punerea sa în libertate de îndată.

Hotărârea nu a fost contestată, astfel încât a rămas definitivă la 1 martie 2016. La această dată, reclamantul a fost pus în libertate[2].

La data de 27 iunie 2017, în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală, invocând hotărârea din 25 februarie 2016, reclamantul a sesizat Tribunalul Mureș cu o acțiune civilă prin care a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin detenția nelegală în perioada 31 ianuarie-1 martie 2016. În timp ce această cerere se afla pe rolul instanței, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu un recurs în interesul legii, în considerarea divergenței jurisprudenței naționale cu privire la dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală care stabileau că nelegalitatea detenției putea fi constatată printr-o hotărâre definitivă a instanței învestită cu soluționarea cauzei. La data de 18 septembrie 2017, Înalta Curte a pronunțat o decizie în interesul legii prin care a stabilit că doar instanța penală este competentă să se pronunțe asupra legalității arestării preventive. Posibilitatea obținerii unei reparații într-un proces civil, pe temeiul art. 539 din Codul de procedură penală, era condiționată de stabilirea expresă și motivată, printr-o hotărâre a instanței penale, a nelegalității măsurii preventive; nelegalitatea măsurii preventive trebuia constatată explicit de instanța penală și nu putea fi dedusă implicit din hotărârile judecătorești pronunțate față de persoana în cauză. Printr-o hotărâre din 28 noiembrie 2017, Tribunalul Mureș a respins cererea reclamantului, întrucât Judecătoria Arad nu s-a pronunțat expres, prin hotărârea din 25 februarie 2016, asupra legalității detenției reclamantului. În esență, tribunalul a constatat că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 539 din Codul de procedură penală, nefiind stabilit caracterul ilegal al privării de libertate a reclamantului. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. Printre altele, el a susținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, jurisprudența referitoare la dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală nu impuneau fără echivoc, pentru nașterea dreptului la reparație, o constatare, printr-o hotărâre a instanței penale, a nelegalității privării de libertate. El a susținut că hotărârea Judecătoriei Arad din 25 februarie 2016 prin care s-a dispus punerea sa în libertate a presupus, în mod necesar, recunoașterea nelegalității încarcerării sale. Apelul declarat de reclamant a fost respins printr-o hotărâre definitivă pronunțată de Tribunalul Mureș la 29 iunie 2020. Instanța de apel a considerat că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 539 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte prin hotărârea din 18 septembrie 2017[3].

Cu privire la fondul cauzei

În ceea ce privește încălcarea art. 5 paragr. 1 din Convenție

Constatând că această plângere nu este în mod vădit nefondată, nefiind incident niciunul dintre motivele prevăzute de art. 35 din Convenție, Curtea a declarat-o admisibilă[4].

Principiile generale privind art. 5 paragr. 1 din Convenție sunt enunțate în cauzele Denis și Irvine împotriva Belgiei ([MC], nr. 62819/17 și 63921/17, § 125 și 129, 1 iunie 2021), și Creangă împotriva României ([MC], nr. 29226/03, § 84, 23 februarie 2012)[5].

Guvernul a arătat că reclamantul a fost încarcerat în perioada 31 ianuarie-1 martie 2016 în temeiul unor mandate de executare a pedepselor emise de instanța de judecată, mandate care nu au fost anulate. Curtea observă că, la data la care reclamantul a fost arestat de către autoritățile române, acesta executase deja în străinătate pedepsele la care a fost condamnat de judecătorie, astfel cum a constatat și Judecătoria Arad prin hotărârea prin care a soluționat contestația la executare formulată de reclamant și s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia. Prin urmare, detenția reclamantului nu mai putea fi justificată de necesitatea executării mandatelor invocate de Guvern[6].

De asemenea, fără a nega complexitatea procedurilor care vizează verificarea dacă o persoană a executat pedeapsa în străinătate, Curtea apreciază că timpul necesar îndeplinirii acestor formalități nu poate justifica prelungirea excesivă a unei detenții care s-ar putea dovedi ilegală. În speță, Curtea constată o lipsă de diligență din partea autorităților române în acest sens: le-a luat mai mult de o săptămână pentru a solicita informațiile relevante de la administrația italiană, și abia după ce persoana în cauză a formulat contestație la executare, aceasta a fost eliberată[7].

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții să concluzioneze în sensul că privarea de libertate a reclamantului nu poate fi considerată legală în sensul art. 5 paragr. 1 din Convenție. În consecință, a existat o încălcare a acestor dispoziții[8].

În ceea ce privește încălcarea art. 5 paragr. 5 din Convenție

Constatând că această plângere nu este în mod vădit nefondată, nefiind incident niciunul dintre motivele prevăzute de art. 35 din Convenție, Curtea a declarat-o admisibilă[9].

Principiile generale privind art. 5 paragr. 5 din Convenție au fost rezumate în cauzele Stanev împotriva Bulgariei ([MC], nr. 36760/06, § 182, CEDH 2012) și N.C. împotriva Italiei ([MC], nr. 24952/94, § 49, CEDH 2002-X)[10].

Având în vedere că, în precedent, a constatat încălcarea art. 5 paragr. 1 din Convenție, Curtea constată că este aplicabil și paragr. 5 al acestui articol. Prin urmare, este necesar să stabilească dacă persoana interesată a beneficiat, în dreptul intern, de dreptul la despăgubiri care poate fi exercitat efectiv[11].

Curtea observă că la data formulării contestației la executare și a cererii pentru repararea prejudiciului, jurisprudența internă nu impunea, pentru nașterea dreptului la reparație, ca nelegalitatea detenției să fie constatată în mod expres de către o instanță penală [a se vedea Adrian Dragomir împotriva României (decizie), nr. 59064/11, §§ 11-14 și 28, 3 iunie 2014, în care Curtea a considerat, în lumina exemplelor de jurisprudență prezentate de Guvern, că acțiunea în repararea prejudiciului constituia un recurs efectiv în cazul unei detenții nelegale, chiar dacă nelegalitatea nu a fost formal constatată]. Abia ulterior, în timp ce acțiunea reclamantului în despăgubire era pendinte, Înalta Curte a stabilit că orice despăgubire era supusă constatării exprese, din partea unei instanțe penale, a nelegalității privării de libertate[12].

În consecință, nu erau previzibile condițiile pe care reclamantul trebuia să le îndeplinească în speță pentru a introduce în mod valabil o acțiune pentru despăgubiri. Acțiunea reclamantului a fost respinsă, chiar dacă, în lumina jurisprudenței interne existente, în mod rezonabil, el s-ar fi putut aștepta ca cererea formulată să fie admisă[13].

Astfel, Curtea consideră că reclamantul nu a avut posibilitatea efectivă de a-și valorifica dreptul la reparație pentru o privare de libertate contrară prevederilor art. 5 paragr. 1 din Convenție. În consecință, a existat și o încălcare a prevederilor art. 5 paragr. 5 din Convenție[14].

Cu privire la celelalte cereri ale reclamantului

În ceea ce privește plângerea reclamantului sub aspectul încălcării art. 13 din Convenție, Curtea consideră că aceasta intră în sfera de aplicare a art. 5 paragr. 4 din Convenție și, în considerarea faptelor cauzei, argumentelor părților și celor constatate anterior, că nu este necesar să examineze admisibilitatea și fondul acesteia[15].

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

Reclamantul pretinde suma de 35.000 euro, prejudiciu pretins cauzat prin încălcarea art. 5 paragr. 1 și 5 și art. 13 din Convenție, fără a oferi detalii suplimentare sub acest aspect. Guvernul consideră că simpla constatare a încălcării reprezintă o reparație suficientă și că, în orice caz, suma solicitată de reclamant depășește sumele acordate de Curte în jurisprudența în materie. Din modul în care reclamantul a formulat cererea, Curtea observă că acesta nu a solicitat repararea unui prejudiciu material și nici restituirea eventualelor costuri și cheltuieli. În consecință, Curtea acordă reclamantului suma de 3.900 euro, pentru prejudiciul moral, la care se adaugă orice sume datorate cu titlu de impozit asupra acestei sume[16].

Notă: Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Oprea împotriva României relevă mai multe disfuncționalități ale sistemului judiciar din România în legătură cu îndeplinirea obligațiilor pozitive ce revin autorităților pe tărâmul art. 5 din Convenție.

O primă disfuncționalitate se subsumează menținerii pendinte, în România, a unui mandat de executare a pedepsei închisorii, în condițiile în care executarea a fost preluată de către un alt stat, solicitat pentru predare în temeiul unui mandat european de arestare.

Hotărârea Curții nu menționează și nu putem specula asupra faptului dacă, imediat după pronunțarea deciziei din 23 octombrie 2012 prin care Curtea de Apel din Napoli a refuzat predarea reclamantului către autoritățile române, autoritățile italiene preluând executarea, acestea din urmă au informat sau nu autoritățile române, potrivit art. 22 din Decizia-cadru nr. 584/2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare în statele membre[17], asupra motivului de neexecutare facultativă prevăzut de art. 4 alin. (6) din Decizia-cadru[18].

În doctrină[19] s-a arătat că, în aceste situații, operează o recunoaștere pe cale incidentală a hotărârii de condamnare și, ca o consecință a acestei recunoașteri, ar trebui retrase atât mandatul european de arestare, cât și mandatul național de executare a pedepsei care a stat la baza acestuia, pentru că temeiurile care justificau emiterea lor au dispărut, executarea pedepsei urmând să se realizeze în baza recunoașterii pe cale incidentală a hotărârii. S-a arătat[20] că, în caz contrar, s-ar ajunge la soluții inechitabile pentru persoana care a executat pedeapsa în străinătate, de vreme ce ar putea fi reținută în baza mandatului național de executare a pedepsei, ceea ce ar conduce la o lipsire de libertate în mod nelegal. S-a precizat[21] și că retragerea mandatului european va putea fi solicitată de instanța care l-a emis și va fi comunicată Ministerului Justiției și autorității judiciare de executare.

Într-adevăr, potrivit art. 95 alin. (1) teza I din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată[22], modificată și completată, mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea acestuia, în aceste ipoteze încadrându-se și situațiile de preluare a executării de către un alt stat[23].

În literatura de specialitate[24] s-a arătat că retragerea mandatului european de arestare ar putea opera și printr-o simplă adresă, însă, în practica instanțelor, s-a optat, de cele mai multe ori, pentru procedura contestației la executare. De lege ferenda, s-a menționat că procedura de retragere a mandatului european de arestare ar trebui reglementată în Legea nr. 302/2004, retragerea mandatului european de arestare putând fi pronunțată printr-o încheiere dată în camera de consiliu, atacabilă cu contestație de către procuror[25].

Așadar, după preluarea executării de către un stat solicitat pentru executarea mandatului european de arestare, instanța română ar fi trebuit să retragă atât mandatul european de arestare, cât și mandatul național de executare, nemaiexistând temei pentru menținerea acestora pendinte. Consecințele menținerii activității acestor mandate asupra libertății individuale a persoanei sunt deosebit de importante, astfel cum se observă în cauza Oprea, anterior prezentată.

A doua disfuncționalitate privește lipsa despăgubirii reclamantului pentru privarea de libertate în mod nelegal, în vederea executării unor pedepse considerate executate în străinătate, prin aplicarea, de către instanțele civile învestite cu soluționarea acțiunii în despăgubire, a deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii[26], prin care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a statuat astfel: ,,caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate”.

În paragraful 41 al acestei decizii în interesul legii, instanța supremă a reținut că: ,,Analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanța penală pe calea contestației la executare, reglementată în dispozițiile art. 597- 599 din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: “a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.” Legat de cazurile în care se poate formula contestație la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv “când se ivește (…) vreo împiedicare la executare”, este foarte cuprinzător, permițând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenției”.

Deși aceste considerente ale deciziei în interesul legii, combinat cu motivul admiterii contestației la executare formulate de reclamant, ar fi putut justifica acordarea despăgubirilor în temeiul dispozițiilor art. 539 C.proc.pen. (atât în redactarea de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cât și de la data soluționării acțiunii civile prin hotărâre definitivă), pentru lipsirea sa nelegală de libertate, în vederea executării pedepsei, instanțele civile au respins acțiunea reclamantului, refuzând acordarea despăgubirilor.

În viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, acest aspect a rezidat într-o încălcare a dispozițiilor art. 5 paragr. 5 din Convenție, determinat de lipsa de previzibilitate a condițiilor prevăzute de norma internă, în baza cărora reclamantul putea obține despăgubiri pentru privarea sa nelegală de libertate în vederea executării unor pedepse, care au fost deja executate în străinătate.

În fine, se observă că dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală[27], în redactarea actuală, primită ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative[28], în vederea transpunerii Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 pronunțată de Curtea Constituțională[29], nu mai includ posibilitatea acordării despăgubirilor pentru privarea nelegală de libertate în vederea executării pedepsei și că, spre deosebire de redactarea anterioară a aceluiași text[30], care se adresa privării de libertate în procesul penal, executarea pedepsei integrându-se organic și tradițional procesului penal, noua reglementare recunoaște dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin privarea de libertate exclusiv prin măsuri preventive privative de libertate, fiind exclus dreptul la despăgubire în ipoteze precum cele din situația observată în cauza analizată.

Pe lângă faptul că această reglementare ridică serioase dubii cu privire la conformitatea sa cu prevederile art. 16 din Constituție și art. 5 paragraful 5 din Convenție, privarea de libertate în vederea executării pedepsei fiind analizată ca o restrângere a libertății individuale al cărei caracter nelegal trebuie să confere un drept la despăgubire, ca și în cazul măsurilor preventive privative de libertate, nefiind vorba despre o deosebire de substanță, din perspectiva libertății individuale, ci doar de o deosebire temporală, dată de momentul procesual la care măsura privativă de libertate este dispusă (înainte sau după pronunțarea unei hotărâri definitive pe fondul acuzației penale), situațiile de genul celor analizate își pot găsi soluționarea prin aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară Legii nr. 201/2023, în măsura în care privarea de libertate în vederea executării pedepsei s-a produs anterior datei de 9 iulie 2023, când a intrat în vigoare Legea nr. 201/2023, având în vedere că privarea nelegală de libertate în vederea executării pedepsei constituie un delict civil care atrage răspunderea civilă obiectivă a Statului Român, iar potrivit art. 6 alin. (2) din Codul civil, ,,Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

În cazul privărilor de libertate în vederea executării pedepselor, privări dispuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023, dreptul la despăgubire, ca efect al faptului juridic civil ilicit săvârșit sub imperiul legii vechi, subzistă și are configurația prevăzută de art. 539 din Codul de procedură penală în redactarea anterioară datei de 9 iulie 2023. În cazul privărilor de libertate dispuse ulterior acestei date, în vederea executării pedepsei, același fapt juridic ilicit nu mai conferă dreptul la despăgubire, ceea ce ridică serioase probleme de conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție și art. 5 paragr. 5 din Convenție.

[1] Cauza Oprea împotriva României, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Secția a IV-a, cererea nr. 54408/20, disponibilă pe https://hudoc.echr.coe.int/?i=001-222785, accesat la 29 februarie 2024.

[2] Idem, paragr. 1-12.

[3] Ibidem, paragr. 13-17.

[4] Ibidem, paragr. 18.

[5] Ibidem, paragr. 19-20.

[6] Ibidem, paragr. 21.

[7] Ibidem, paragr. 22.

[8] Ibidem, paragr. 23.

[9] Ibidem, paragr. 24.

[10] Ibidem, paragr. 25.

[11] Ibidem, paragr. 26.

[12] Ibidem, paragr. 27.

[13] Ibidem, paragr. 28.

[14] Ibidem, paragr. 29.

[15] Ibidem, paragr. 30.

[16] Ibidem, paragr. 31-33.

[17] Potrivit art. 22 din Decizia-cadru nr. 584/2002: ,,Autoritatea judiciară de executare notifică de îndată autorității judiciare emitente decizia privind modul în care s-a dat curs mandatului european de arestare”.

[18] Potrivit art. 4 alin. (6) din Decizia-cadru nr. 584/2002 – ,,Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

[…]

(6) în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern;”;

[19] R. A. Antăloaei, Recunoașterea și executarea unei hotărâri penale pronunțate în România de către un stat membru al Uniunii Europene, Universul Juridic Premium nr. 5/2019, https://lege5.ro/App/Document/gmztanrvge4a/recunoasterea-si-executarea-unei-hotarari-penale-pronuntate-in-romania-de-catre-un-stat-membru-al-uniunii-europene?pid=285747122&expression=#N52, accesat la 7 martie 2024.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Legea nr. 302/2004 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 mai 2019.

[23] D. Dediu, Mandatul european de arestare, Editura Universul Juridic, București, 2022, https://lege5.ro/App/Document/geztgnjugm4da/mandatul-european-de-arestare?pid=518073593&expression=#p-518073593, accesat la 10 martie 2024.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017.

[27] Art. 539 din Codul de procedură penală – Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate:

,,(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana față de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă:

a) măsura a fost constatată ca nelegală;

b) pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) -d) clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite.

(2) Situațiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.

(3) În situația prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptățită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel”.

[28] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023.

[29] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021.

Prin această decizie a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare [conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală] sau achitare, este neconstituțională.

[30] Art. 539 din Codul de procedură penală anterior modificării aduse prin Legea nr. 201/2023, avea următoarea redactare:

,,(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei”.