Alexandru Florea

Procuror la

Parchetul de pe lângă

Judecătoria Aiud

In the short present paper, the author proposes an introduction in matter, comparing the principle dispositions referring to expertise in the criminal law, provided by the New Criminal Procedure Code, and respectively the regulation of this matter in the Criminal Procedure Code 1969, with certain critical reflections, deviated from the short attempted comparative analysis.

The tests taken into consideration are art. 172-183 New Criminal Procedure Code, reported to the similar 1969 Criminal Procedure Code texts.

I. Precizări introductive.

Precizăm de la început că prezentul articol are ca premisă ideea de a constitui o simplă bază de discuții cu privire la elementele de noutate privitoare la problematica expertizei în cadrul procesului penal, cuprinse în Noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010) – sub aspectul dispozițiilor comune asupra problematicii, prevăzute de art. 172-183. Avem în vedere și o scurtă prezentare comparativă cu reglementarea vechiului Cod de procedură penală, pe aspecte punctuale.

Ca precizare introductivă, remarcăm faptul că problematica expertizei în procesul penal este tratată începând cu Capitolul VII intitulat „Expertiza și constatarea” din Titlul IV al Părții generale a Noului Cod de procedură penală (NCPP) – „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii”.

La o primă examinare rezultă că legiuitorul Noului Cod de procedură penală a ales a aborda la un loc expertizele și constatările, spre deosebire de legiuitorul de la 1969, care la Secțiunea IX din Capitolul II al Părții generale din Vechiul Codul de procedură penală, Titlul III a ales să trateze constatările tehnico-științifice și cele medico-legale, iar la Secțiunea X din același capitol a înțeles să trateze expertizele.

Reglementarea dispunerii constatării apare în NCPP la art. 172, începând cu alin. (9) și până la alin. (12), reluând în esență cerința caracterului urgent al împrejurărilor care se cer a fi constatate (dispariția unor mijloace de probă sau starea de urgență), completate de art. 181¹ NCPP, care tratează obiectul constatării și raportul de constatare într-un mod lapidar și insuficient, un regres față de reglementarea anterioară.

Un element de noutate este referirea expresă la certificatul medico-legal – despre care se statuează la art. 172 alin. (11) NCPP că are valoare de raport de constatare. Din acest punct de vedere s-ar pune problema dacă legiuitorul a înțeles ca în toate cazurile certificatele medico-legale să fie examinate prin prisma cerințelor general necesare pentru întocmirea unui raport de constatare (urgență, pericol de dispariție a probelor etc.), precum și problema valorii probante a certificatului medico-legal prezentat de partea civilă/persoana vătămată care îl anexează plângerii sale – deci fără a fi dispus de organul judiciar -, așa cum prevede art. 172 alin. (9) NCPP.

Considerăm că se impune cât mai urgent completarea dispozițiilor legale prin introducerea unui nou alineat, (9¹), cu următorul cuprins: „Certificatul medico-legal are aceeași valoare probantă, specifică unui raport de constatare, și dacă este eliberat de medicul legist potrivit dispozițiilor legii speciale care reglementează această activitate, la cererea persoanei care solicită a fi examinată medico-legal, chiar mai înainte de începerea urmăririi penale”, în caz contrar putând fi considerat ca neavând valoarea probantă specifică probei științifice reprezentată de constatarea medico-legală.

II. Dispunerea expertizei

Art. 172 alin. (1) – (8) NCPP prevede condițiile în care se dispune expertiza. Spre deosebire de reglementarea anterioară – art. 116 C.p.p. 1969, actualul Cod de procedură penală prevede expres că cererea de expertiză se formulează în scris cu indicarea clară a obiectivelor și a împrejurărilor ce se cer evaluate de expert. Din păcate, nu există sancțiuni procesuale pentru nerespectarea formei pe care cererea de expertiză trebuia să o îndeplinească, astfel că în opinia noastră, organul judiciar va trebui să aprecieze o astfel de cerere de la caz la caz, inclusiv prin prisma rolului activ – prevăzut de Noul Cod de procedură penală ca parte a principiului fundamental al aflării adevărului sub semnul căruia se cuvine a se desfășura orice proces penal.

III. Numirea expertului.

Nu există prevederi fundamental diferite în Noul Cod de procedură penală sub acest aspect, vechile prevederi din art. 118 C.p.p. 1969 fiind reluate la art. 173 NCPP. Singura împrejurare nouă, care ține mai mult de tehnica de redactare și topografia textului, se concretizează în aceea că numirea expertului face obiectul unui articol de lege separat, focalizat asupra acestei împrejurări, pe când în vechea reglementare (art. 118 C.p.p. 1969) respectivele prevederi erau redactate sub denumirea „Procedura expertizei”.

La fel ca în vechea reglementare, și Noul Cod de procedură penală prevede posibilitatea ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de parte, respectiv specialiști ai altor instituții atunci când institutul sau laboratorul de specialitate căruia i s-a încredințat efectuarea expertizei consideră aceasta necesar (asupra acestei problematici, a se vedea infra pct. IV). Remarcăm de asemenea că legiuitorul a renunțat la reglementarea într-un articol distinct a „experților oficiali” – cu referire la cei care fac parte din institute și laboratoare –, ceea ce putea, sub vechea reglementare, induce ideea că alți experți, care nu fac parte din laboratoare sau institute specializate, pornesc din start cu un „handicap” profesional, neintrând sub umbrela „oficialității” prevăzută de art. 119 C.p.p. 1969.

IV. Incompatibilitatea expertului – art. 174 NCPP.

Considerăm că în mod corect legiuitorul din 2010 a procedat la introducerea reglementării incompatibilității expertului în capitolul afectat expertizei, la art. 174 NCPP, desigur, cu trimitere la textul art. 64 NCPP, care reglementează cazurile de incompatibilitate ale judecătorului. Cu toate acestea, anumite nuanțări s-ar fi impus, ținând cont de specificul activității fiecăruia dintre participanții la proces – judecător versus expert. Considerăm totuși că în condițiile date organul judiciar chemat să aprecieze asupra incompatibilității expertului va avea în vedere particularitățile poziției procesuale a expertului (spre exemplu nu se va crampona de cazul incompatibilității judecătorului de drepturi și libertăți cu judecătorul fondului, care nu se aplică în situația expertului).

În materia care face obiectul prezentei secțiuni, art. 64 NCPP prevede:

„Incompatibilitatea judecătorului

(1) Judecătorul este incompatibil dacă:

a) a fost reprezentant sau avocat al unei părți ori al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză;

b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;

c) a fost expert sau martor, în cauză;

d) este tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal;

e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată;

f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.

(2) Nu pot face parte din același complet de judecată judecătorii care sunt soți, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.

(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea ori casarea hotărârii.

(4) Judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa, în aceeași cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.

(5) Judecătorul care a participat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.

(6) Judecătorul care s-a pronunțat cu privire la o măsură supusă contestației nu poate participa la soluționarea contestației.”

Suntem de părere că expertului îi sunt aplicabile toate cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 alin. (1) NCPP, precum și cel de la art. 64 alin. (2) NCPP, coroborând textul art. 174 NCPP, ce trimite la art. 64 NCPP, în tot, fără a distinge, cu textul art. 177 alin. (3) NCPP, care impune expertului obligația imparțialității. Aceasta din urmă ar putea fi afectată în cazul încălcării dispozițiilor art. 64 alin. (2) NCPP de către expert.

Cazurile de incompatibilitate prevăzute de alin. (3) – (6) ale art. 64 NCPP au însă un echivalent adecvat poziției procesuale a expertului: acesta nu poate fi numit expert de mai multe ori în aceeași cauză, potrivit art. 174 alin. (2) NCPP. Această împrejurare reprezintă un element de noutate absolută, deoarece vechea reglementare – art. 54 alin. (3) C.p.p. 1969 – prevedea expres că nu este motiv de recuzare participarea ca expert de mai multe ori în aceeași cauză.

Considerăm justă poziția legiuitorului Noului Cod de procedură penală, deoarece expertul chemat să efectueze o nouă expertiză în aceeași cauză va tinde în mod firesc „să își apere” punctul de vedere consacrat prin expertiza anterioară. Nu același lucru se poate spune despre expertul chemat să dea lămuriri scrise, să efectueze un supliment de expertiză sau chiar să dea declarații în fața organului judiciar – acesta este chemat, în toate cele trei modalități anterior expuse – să lămurească anumite aspecte conținute în raportul de expertiză, nu să întocmească una nouă.

Legiuitorul a prevăzut (de data aceasta) și o sancțiune în cazul în care organul judiciar desemnează ca expert o persoană incompatibilă: judecătorul nu poate să își întemeieze hotărârea pe concluziile expertizei întocmite de o persoană incompatibilă – potrivit art. 174 alin. (1) teza a II-a NCPP.

Cu toate acestea, la art. 174 alin. (2) NCPP, legiuitorul a ales (nefericit) formularea: „Nu poate fi desemnată ca expert persoana care a avut această calitate în aceeași cauză…”. Credem că mai corectă era exprimarea „este de asemenea incompatibil expertul care anterior a avut aceeași calitate în aceeași cauză”, ceea ce ar fi condus mai concret la ideea că aceeași sancțiune – judecătorul nu poate să își întemeieze hotărârea pe concluziile expertizei întocmite de o persoană incompatibilă – se aplică și în cazul expertului aflat în situația descrisă. Or, actuala formulare permite interpretări, putându-se argumenta – nu fără temei – că în cazul în care același expert este numit de mai multe ori în această calitate în aceeași cauză, instanța poate să își întemeieze hotărârea pe concluziile acestuia, deoarece legiuitorul nu a înțeles să denumească drept incompatibilă persoana desemnată ca expert cu încălcarea art. 64 alin. (2) NCPP, iar sancțiunile procesuale nu pot fi extinse pe calea interpretării analoage.

Cu toate acestea, considerăm că tocmai faptul că legiuitorul a edictat textul citat în paragraful anterior la alin. (2) al art. 174 NCPP, care are titlul „Incompatibilitatea expertului”, exprimă intenția acestuia ca în cazul în care expertul este numit din nou în această calitate, în aceeași cauză, judecătorul să nu poată „a-și întemeia hotărârea pe concluziile sale”, situația fiind asimilată implicit unui caz de incompatibilitate specific poziției procesuale a expertului.

Considerăm, față de modul de redactare a textului, care nu distinge după obiectul expertizei, că același expert nu poate fi numit în aceeași cauză, indiferent de obiectul material al expertizei. Aceasta deoarece textul nu distinge în funcție de asemenea criterii, fiind expres în sensul interdicției numirii aceluiași expert în aceeași cauză. Credem că este necesar ca legiuitorul să precizeze expres ipoteza interdicției aceluiași expert de a face aceeași expertiză, în cauza în care s-a dispus, în condițiile legii, refacerea acesteia. Nu este exclus ca în cursul aceleiași cauze să fie necesară efectuarea mai multor expertize, asupra mai multor bunuri, diferite, necunoscute la data dispunerii primei expertize (spre exemplu expertiza numismatică, ce se impune a fi efectuată asupra unui alt lot de monede, descoperit ulterior efectuării primei expertize), caz în care opinăm că s-ar putea numi același expert, pentru efectuarea unei alte expertize, asupra altor obiecte.

De la regula interdicției instituite de art. 174 alin. (2) NCPP există însă excepția „expertului care participă ca expert recomandat de parte sau de procuror” (în situația în care expertiza se dispune de instanță, iar procurorul cere acest lucru), potrivit art. 173 NCPP. Astfel, expertul care a avut această calitate poate fi numit expert recomandat de parte sau de procuror, în aceeași cauză, în cazul efectuării unei noi expertize, care, potrivit art. 173 NCPP corob. cu art. 181 NCPP, trebuie să fie obligatoriu efectuată de un alt expert.

Remarcăm că deși legiuitorul reia conceptul de expert recomandat de parte, ba chiar îl extinde la ideea expertului recomandat de procuror, nu prevede atribuțiile și drepturile exprese ale acestuia, respectiv modalitatea concretă de participare la efectuarea expertizei.

Potrivit art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, „Experții autorizați, numiți de organele judiciare, la cererea părților, participă personal la efectuarea expertizelor prin observații cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, verificarea și completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum și prin obiecții la raportul de expertiză, adresate organului judiciar” (sbl. ns. F.A.), iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol „Experții autorizați, numiți de organele judiciare, la cererea părților și recomandați de acestea au dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei”.

Aceste prevederi vizează însă doar cazul experților criminaliști, fiind de dorit suplinirea caracterul lacunar și insuficient al acestora printr-o reglementare coerentă de principiu a expertului privat, în cuprinsul Codului de procedură penală. Prin noile reglementări nu s-a rezolvat nici mai vechea dispută asupra posibilității ca „expertul privat” să utilizeze efectiv aparatura și instrumentele laboratoarelor de stat, în lipsa unui astfel de drept, sau în lipsa unei alternative la aceasta, „participarea” expertului recomandat de parte având un caracter formal, nefiind efectivă. Cu alte cuvinte, prin prisma reglementării lacunare legiuitorul consacră, în opinia noastră, un caracter mai degrabă formal al acestei instituții – „expertul privat” – în dreptul procesual penal românesc.

V. Drepturile și obligațiile expertului – art. 175 NCPP.

În esență, expertul are aceleași drepturi ca în reglementarea anterioară (art. 121 C.p.p. 1969), pe care nu le mai reluăm, cu precizarea că legiuitorul din 2010 a prevăzut expres dreptul la onorariu al expertului în chiar Codul de procedură penală. La același articol, însă, au fost prevăzute și obligații ale expertului – de a se prezenta în fața organului judiciar de câte ori este chemat, respectiv de a efectua raportul de expertiză în termenul fixat de organul judiciar, care pentru motive temeinice poate fi prelungit cu nu mai mult de 6 luni.

De asemenea, se prevede expres dreptul expertului de a cere lămuriri părților sau organului judiciar, cu încuviințarea acestuia din urmă, în condițiile în care, în cuprinsul art. 121 alin. (3) C.p.p. 1969, părțile erau cele care „puteau da” expertului lămuririle necesare, tot cu încuviințarea organului judiciar.

În plus, expertul este asimilat martorului sub aspectul cazurilor în care are dreptul să refuze efectuarea expertizei, respectiv pentru aceleași motive pentru care martorul poate să refuze depunerea mărturiei, anume:

a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului, precum și

b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului – așa cum rezultă din dispozițiile art. 117 alin. (1) NCPP – sunt scutiți de obligația depunerii mărturiei.

Tot asimilat martorului apare expertul și din perspectiva dreptului de a beneficia de măsurile de protecție, în condițiile art. 125 NCPP, referitoare la situația martorului amenințat, aspect de noutate absolută în Noul Cod de procedură penală.

De remarcat însă că expertului i se cere expres să exprime observații și constatări sub semnul imparțialității – art. 177 alin. (3) NCPP -, aspect care îl apropie pe acesta de magistrat și de organul de cercetare penală.

În sfârșit, alin. (8) al art. 175 NCPP prevede expres sancțiunea amenzii judiciare pentru expertul care nu respectă termenul fixat pentru efectuarea expertizei, dar și posibilitatea antrenării răspunderii sale civile delictuale, inclusiv în solidar, opinăm noi, cu instituția din care face parte.

Tot o sancțiune apare a fi înlocuirea expertului (art. 176 NCPP) care nu respectă termenul fixat pentru efectuarea expertizei. Înlocuirea se poate produce și atunci când „expertul este în imposibilitate de a finaliza expertiza” (formularea exclude culpa expertului), dar și atunci când s-a admis cererea de abținere a expertului ori cererea de recuzare a acestuia, în toate cazurile expertul înlocuit fiind obligat, sub sancțiunea amenzii judiciare, să predea toate actele și obiectele încredințate, dar și observațiile cu privire la activitățile îndeplinite până la momentul înlocuirii sale.

Remarcăm elementul de noutate în Noul Cod de procedură penală, reprezentat de instituția înlocuirii expertului, reglementată expres atât ca sancțiune cât și ca împrejurare care poate interveni independent de culpa expertului, în cazurile mai sus-menționate.

VI. Procedura expertizei. Raportul de expertiză – art. 177 – 178 NCPP.

În principal legiuitorul Noului Cod de procedură penală menține elementele prevăzute de vechea reglementare (art. 120, 122 C.p.p. 1969) cu privire la procedura expertizei și a conținutului raportului de expertiză, cu precizarea că în noua reglementare [art. 177 alin. (3) NCPP] se prevede expres obligația de imparțialitate a expertului (a se vedea supra pct. V, paragraf ultim).

Nu reluăm aici vechile reglementări, având în vedere că în prezentul scurt articol avem în vedere cu preponderență noutățile aduse de intervenirea Noului Cod de procedură penală în materia abordată.

VII. Audierea expertului, suplimentul de expertiză – art. 179-180 NCPP.

Specificăm de la început că și vechea reglementare [art. 124 alin. (1), (2), (3) C.p.p. 1969] prevedea expres posibilitatea audierii expertului, respectiv a întocmirii unui supliment de expertiză.

Noua reglementare introduce însă, ca element de noutate, subsidiaritatea suplimentului de expertiză, raportat la audierea expertului. Astfel, art. 179 alin. (1) NCPP prevede: „În cursul urmăririi penale sau al judecății, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanță, la cererea procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului”.

Art. 180 NCPP prevede:

„Suplimentul de expertiză

(1) Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului (sbl. ns. – F.A.), dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert (sbl. ns. F.A.).

(2) Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituției medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanța se adresează instituției respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză”.

Art. 124 C.p.p. 1969 prevedea:

„(1) Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către același expert, fie de către altul (sbl. ns. F.A.).

(2) De asemenea, când se socotește necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicații verbale asupra raportului de expertiză (sbl. ns. F.A.). În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea martorilor.

(3) Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute si serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza”.

Se observă că din Noul Cod de procedură penală a fost eliminată posibilitatea ca expertul să dea lămuriri scrise, la cererea organului judiciar, fiind necesară obligatoriu audierea sa în cazul nelămuririlor conținute de raportul de expertiză. Considerăm un regres al actualei reglementări lipsa posibilității obținerii de lămuriri scrise din partea expertului, iar în cazul în care acestea nu sunt îndestulătoare, să poată fi citat pentru a da declarații în cauză. Lămuririle scrise pot fi punctuale și scutesc organul judiciar și părțile de efectuarea unui nou act procedural (citarea), expertul putând să fie în imposibilitatea de a se prezenta personal, ceea ce duce la amânarea – inutilă, zicem noi – a judecății/efectuării urmăririi penale, față de posibilitatea ca până la noul termen fixat de organul judiciar, acesta să depună lămuriri scrise, care se pot dovedi suficiente, fără a mai fi necesară prezența expertului. De altfel, în cazul laboratoarelor de expertize criminalistice, volumul de muncă extrem de ridicat poate face realmente imposibilă prezentarea expertului la organul judiciar, actuala reglementare riscând blocarea activității laboratoarelor de criminalistică (spre exemplu, Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj deservește 7 județe și, implicit, toate organele judiciare de pe tot cuprinsul acestora).

Un alt element de noutate este reprezentat de regula impusă de art. 180 alin. (1) NCPP ca suplimentul de expertiză să fie efectuat de același expert și doar în cazul în care acest lucru nu este posibil, suplimentul să fie efectuat de alt expert, spre deosebire de reglementarea C.p.p. 1969, care lăsa acest aspect la aprecierea organului judiciar.

Prin urmare, dacă raportul de expertiză necesită lămuriri suplimentare, fiind incomplet, organul judiciar, din oficiu sau la cerere: a) va audia expertul; dacă acest lucru nu este îndestulător, b) va ordona supliment de expertiză.

Problema unui nou raport de expertiză este tratată de legiuitorul Noului Cod de procedură penală la art. 181, care prevede:

„Efectuarea unei noi expertize

(1) Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

(2) Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituție medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condițiile legii.”

Rezultă așadar că sunt 2 cazuri în care organul judiciar poate dispune o nouă expertiză:

– când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii;

– când între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții.

Din nou, însă, posibilitatea dispunerii unei noi expertize apare ca subsidiară: „…aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului”. Prin urmare, chiar dacă ne-am confrunta cu unul sau chiar cu ambele cazuri prevăzute de art. 181 alin. (1) NCPP simultan, întâi se impune audierea expertului, de-abia apoi putând fi dispusă o nouă expertiză. Opinăm că lămuririle scrise date de expert ar fi fost preferabile audierii sale, însă legiuitorul nu a mai prevăzut această posibilitate.

VIII Alte aspecte.

Noul Cod de procedură penală reia în formă identică textul art. 126 C.p.p. 1969 la art. 182 NCPP, care prevede posibilitatea obținerii de către organul judiciar a unor lămuriri de la institutul de emisiune, în cazul infracțiunilor de fals de monedă sau alte valori.

La art. 183 NCPP se prevede procedura obținerii de scripte de comparație, în cazul infracțiunilor de fals în înscrisuri, prevăzută în C.p.p. 1969 la art. 127. Noua reglementare prevede, ca element de noutate, posibilitatea organului judiciar de a ridica scriptele care se află la orice persoană [art. 182 alin. (3) NCPP], spre deosebire de vechea reglementare – art. 127 alin. (3) C.p.p. 1969 –, din cuprinsul căreia rezulta că scriptele vor fi prezentate de persoanele care nu sunt rude apropiate sau soți cu inculpatul. Opinăm că sub acest aspect reglementarea actuală este un progres, orice persoană care deține înscrisuri ce pot servi la aflarea adevărului fiind obligată să le prezinte atunci când i se pune în vedere acest lucru de către organul judiciar, potrivit legii.

De asemenea, se prevede expres la art. 183 alin. (6) NCPP că în cazul în care suspectul sau inculpatul refuză să dea mostre de scris, la dictarea organului judiciar, acest lucru nu poate fi interpretat în defavoarea inculpatului/suspectului, aspect care nu era menționat în cuprinsul art. 127 alin. (6) C.p.p. 1969. Și această reglementare o considerăm un progres, fiind asimilată dreptului oricărui inculpat de a nu se autoincrimina, consacrat prin constanta jurisprudență CEDO în acest sens.

IX. Concluzii

Articolul de față nu se dorește nici pe departe un studiu exhaustiv al problematicii expertizei, reglementată principial în Noul Cod de procedură penală, ci doar o bază de discuții cu atragerea atenției asupra elementelor de noutate principale aduse în materie de Noul Cod. În cuprinsul acestuia sunt reglementate și alte tipuri speciale de expertiză (medico-legală, la art. 184 – 189, 191 NCPP), a căror reglementare specifică nu își găsește locul în prezentul scurt articol, ele fiind cazuri particulare ale dispozițiilor de principiu în materia expertizei.

Apreciem că în lumina dispozițiilor imperative conținute la art. 102 alin. (2), (3) NCPP, referitoare la excluderea probelor obținute ilegal, organul judiciar trebuie să manifeste o grijă sporită în observarea prevederilor legale în materia probelor în general și cu atât mai mult în cazul expertizelor, pentru a evita excluderea unor probe concludente și utile (uneori decisive) care au fost obținute cu nerespectarea dispozițiilor legale, mai ales că aceeași sancțiune (excluderea) se aplică și probelor derivate din probele obținute în mod ilegal – dacă acestea au fost obținute direct dintr-o astfel de probă și nu puteau fi obținute altfel.