Pavel PALCU*

Procuror – Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad

Conf. univ. – Universitatea de Vest

,,Vasile Goldiș” Arad

ABSTRACT

The criminal cases settled lately at the level of the Prosecutor’s Office attached to Arad Court or that of prosecutor’s office local units tackled, and generated different opinions, the issue of the competence to prosecute and the ”in rem” legal classification of suspicious deaths in penitentiaries. This issue became extremely important in the light of the recent ruling of the Constitutional Court of Romania, in the sense that eliminating the failure to observe the material competence rules from the framework of absolute nullity is unconstitutional.

Key words: suspicious deaths, detention in penitentiaries, harsh treatment, torture, effective investigation, ex office intimation.

1. Considerații generale. Cauzele penale soluționate în ultima perioadă la nivelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad sau al unităților locale de parchet au adus în discuție, suscitând păreri diverse, problema competenței efectuării urmăririi penale și încadrarea juridică „in rem” a morților suspecte din penitenciare. Această problemă a devenit deosebit de importantă prin prisma recentei statuări a Curții Constituționale a României, în sensul că eliminarea din cadrul nulităților absolute a nerespectării regulilor de competență materială și după calitatea persoanei ale organelor de urmărire penală este neconstituțională[1].

Datorită importanței lor, sunt protejate și se garantează prin art. 2 și art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția) atât dreptul la viață al oricărei persoane, cât și dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degradante, cu mențiunea că aceste drepturi sunt reglementate expres prin lege. În nenumărate cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.) a analizat prioritar privările de libertate, luând în considerare nu numai acțiunile agenților statului, ci și circumstanțele cazului în care un deținut decedează.

Este de relevat faptul că, în cazul încălcării art. 2 și 3 din Convenție, C.E.D.O. folosește o prezumție simplă atunci când, la data încarcerării, cel aflat într-o stare de deținere se găsea într-o bună stare de sănătate și nu prezenta nici boli patologice și nici leziuni anterioare detenției. În acest caz, se angajează obligația și responsabilitatea statului de a prezenta probe și de a da o explicație plauzibilă asupra leziunilor sau a condițiilor în care a survenit decesul deținutului.

2. Prezentarea unui caz practic. În ceea ce privește cazul practic pe care îl vom trata, acesta se referă la o cauză în care s-a efectuat urmărirea penală privind moartea suspectă a victimei L.R.

La data de 29 ianuarie 2017, Penitenciarul Arad a sesizat Inspectoratul de Poliție Județean Arad – Serviciul de Investigații Criminale despre faptul că, în acea zi, în jurul orelor 19.30, a decedat persoana privată de libertate L.R. și că Serviciul de Ambulanță Arad, solicitat pentru intervenție, a constatat moartea deținutului, cu precizarea că decesul s-a datorat unui stop cardio-respirator ireversibil.

Deși sesizarea era adresată Inspectoratului de Poliție Județean Arad – Serviciul de Investigații Criminale, înregistrarea cauzei s-a făcut la Poliția municipiului Arad, la data de 29 ianuarie 2017.

Prin ordonanța din data de 29 ianuarie 2017, organul de cercetare penală a Poliției municipiului Arad a dispus începerea urmăririi penale „in rem” pentru infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 192 alin. (1) din Codul penal (în continuare C.pen.)[2].

Prin ordonanța din data de 29 ianuarie 2017, același ofițer din cadrul Poliției municipiului Arad – Biroul de Investigații Criminale a dispus efectuarea cercetării la fața locului în Penitenciarul Arad, cu privire la moartea suspectă a victimei L.R.

În aceste condiții, ofițerul de poliție împreună cu alți doi agenți de poliție, însoțiți de specialistul criminalist, agent principal de poliție, au efectuat cercetarea criminalistică la fața locului între orele 21.10-22.40, în ziua de 29 ianuarie 2017, întocmind un proces-verbal.

Tot în aceeași noapte, între orele 22.00-22.25, a fost audiat ca martor B.I., persoană privată de libertate, coleg de celulă cu victima.

La dosarul cauzei a fost depusă și o planșă fotografică întocmită de specialistul criminalist, prin care sunt evidențiate activitățile desfășurate, locul faptei și poziția cadavrului în momentul începerii și efectuării cercetării la fața locului.

În urma verificărilor efectuate la fața locului și a examinării sumare a cadavrului, victima a fost identificată ca fiind L.R., deținut în Penitenciarul Arad, iar în actele întocmite de ofițerul din poliția judiciară se precizează că la fața locului nu au fost descoperite leziuni traumatice ori mijloace materiale de probă care să ofere indicii sau suspiciuni că asupra victimei au fost exercitate violențe.

După examinarea actele de urmărire penală efectuate de către organele de poliție, procurorul a constatat însă că, procedându-se la audierea martorilor, unul dintre ei fiind chiar deținut în Penitenciarul Arad, aceștia nu au fost întrebați despre condițiile în care a survenit moartea victimei, dacă nu este urmarea unor fapte penale și nici dacă au avut suspiciuni cu privire la cauza morții. Din declarațiile martorilor audiați rezultă clar că victima era grav bolnavă și că de aproximativ trei luni i se aplica tratament medical în infirmeria penitenciarului.

Din punct de vedere procedural penal, procurorul a constatat că:

În cauză nici măcar nu s-a dispus declinarea competenței, ci prin ordonanța din 16 februarie 2017, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad a dispus preluarea cauzei de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, unitate de parchet unde inițial a fost înregistrat dosarul.

Prin ordonanța din data de 30 ianuarie 2017, organul de cercetare penală a Poliției municipiului Arad a invocat ca temei legal art. 172 din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)[3], iar, în conformitate cu prevederile art. 185 C.pr.pen.[4] (fără a indica alineatul), a dispus autopsierea cadavrului și efectuarea unei constatări medico-legale, pentru a stabili cauza morții victimei și dacă prezența unor posibile urme de violență; prin aceasta au fost încălcate dispozițiile art. 185 alin. (2) și (7) C.pr.pen.

Încălcarea legii de către organul de poliție judiciară, primul ajuns la fața locului, apare evidentă în condițiile în care s-a omis sesizarea procurorului, expres desemnat de lege pentru a dispune, prin ordonanță, examinarea cadavrului prin autopsiere (dacă decesul victimei s-a produs în perioada în care persoana se afla în custodia Administrației Naționale a Penitenciarelor), dar și pentru că nu a fost anunțată familia victimei cu privire la data autopsierii cadavrului, în condițiile în care membrii familiei au dreptul să solicite desemnarea unui expert independent autorizat, care poate asista inclusiv la efectuarea necropsiei.

Tot o deficiență poate fi considerată și înregistrarea cauzei penale la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, aceasta făcându-se cu încălcarea dispozițiilor art. 58 C.pr.pen.[5], prin neverificarea competenței imediat după sesizare și neanunțarea imediată a organului competent procedural să efectueze urmărirea penală.

Conform regulilor tanatologiei, moartea este considerată suspectă și atunci când s-a produs în perioada în care persoana se afla în custodia poliției, a Administrației Naționale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciune cu privire la nerespectarea drepturilor omului, la aplicarea torturii sau a oricărui tratament inuman[6]. Pe de altă parte, oricum, competența efectuării urmăririi penale aparține Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad și exclusiv procurorului, în situația în care moartea survine ca urmare a intenției depășite, conform dispozițiilor art. 56 alin. (3) lit. c) și art. 36 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.[7]

De regulă, despre moartea deținuților iau cunoștință reprezentanții penitenciarului care anunță serviciul operativ judiciar din cadrul poliției, acesta deplasându-se la fața locului. Analiza măsurilor ce se impun a fi luate de către organul judiciar care sosește primul la fața locului trebuie însă făcută diferențiat, în funcție de competența pe care acesta o are din punct de vedere procedural penal.

Dacă nu este competent din punct de vedere procedural penal (la unele infracțiuni, efectuarea urmăririi penale este dată, conform art. 56 C.pr.pen., în competența exclusivă a procurorului), se va da eficiență dispozițiilor art. 306 alin. (2) C.pr.pen., în sensul că organul judiciar este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu îi este dată în competență. Lucrările efectuate trebuie să ajungă la procurorul competent[8].

În situația în care suspiciunea morții deținutului din penitenciar s-ar fi îndreptat spre tortură cu moartea victimei, în sensul dispozițiilor art. 282 alin. (1) și (3) C.pen., atunci competența tribunalului este prevăzută expres în dispozițiile art. 36 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.

Referitor la încadrarea juridică a faptei, se impun a fi menționate următoarele:

Inițial, fapta a fost încadrată juridic exhaustiv, în sensul că ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzute în art. 192 alin. (1) C.pen., cu toate că, în fapt, s-a reținut că ,,la data de 29 ianuarie 2017, numitul L.R. – persoană privată de libertate – a decedat în camera de detenție E2-A 15 a Penitenciarului Arad”.

În acest context, era firesc ca organele judiciare, primele sesizate să constate că în cauză nu exista niciun indiciu care să justifice încadrarea juridică a faptei doar ca o infracțiune de ucidere din culpă simplă, în sensul alin. (1) al art. 192 C.pen., și că, dimpotrivă, în speță, în condițiile legii și a regulilor tanatologiei, moartea era suspectă, având în vedere că a decedat o persoană lipsită de libertate, internată și tratată medical în penitenciar de mult timp.

Cu ocazia încadrării juridice a faptei, au fost ignorate sau nu au fost avute în vedere și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.pen., în care se prevede că:

,,(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.”

Tot în acest context, este de menționat că, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, la înregistrarea cauzei ca fiind penală, în mod greșit s-a acceptat atât încadrarea juridică a faptei, cât și activitățile procedurale efectuate de organele poliției, încă de la sesizare, deși erau total ignorate condițiile suspecte în care a survenit moartea victimei, precum și procedurile penale impuse de lege în astfel de cauze. Atunci când moartea unei persoane s-a produs în timpul detenției sale în penitenciar, suspiciunile sunt mult diversificate, cu referire la ,,împrejurări controversate[9]” sau la disimularea unor fapte care întrunesc, posibil, și elementele constitutive ale altor infracțiuni grave, cum ar fi infracțiunea de tortură prevăzută în art. 282 alin. (1) și (3) C.pen., de supunere la rele tratamente, prevăzută în art. 281 alin. (2) C.pen., sau chiar de abuz în serviciu, prevăzută în art. 297 alin. (2) C.pen., ultimele două în concurs formal (ideal) de infracțiuni cu uciderea din culpă.

În condițiile concursului formal de infracțiuni prevăzut în art. 38 C.pen., urmează a fi avut în vedere că o acțiune sau inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, poate să realizeze conținutul mai multor infracțiuni. Astfel, relele tratamente, tratamentele inumane sau chiar abuzul în serviciu prin încălcarea dreptului la asistență medicală, în sensul art. 297 alin. (2) C.pen., pot avea ca urmare moartea din culpă cu prevedere sau, altfel vorbind, moartea victimei se datorează intenției depășite. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 16 alin. (5) și (6) C.pen., cu următorul conținut:

,,(5) Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

,,(6) Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.”

Dată fiind importanța protecției oferite de art. 2 din Convenție, care garantează dreptul la viață al oricărei persoane, prin lege, în nenumărate cazuri C.E.D.O. a analizat prioritar privările de libertate, luând în considerare nu numai acțiunile agenților statului, ci și circumstanțele cazului în care victima decedează.

Legislația penală românească incriminează atât supunerea la rele tratamente (art. 281 C.pen.), cât și tortura (art. 282 C.pen.).

Referitor la infracțiunea de supunerea la rele tratamente, interesează doar varianta agravată a acestei infracțiuni prevăzute în alin. (2) al art. 281 C.pen., care are următorul conținut:

,,(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau educative, privative de libertate, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.”

Așadar, se impune asigurarea unor condiții de detenție minimale, asigurarea unui tratament medical adecvat, precum și măsuri preventive de natură a împiedica exercitarea relelor tratamente de către alte persoane. Trebuie precizat că în sfera „relelor tratamente” nu intră torturile, acestea fiind incriminate autonom în art. 282 C.pen.

Atunci când acțiunile sau inacțiunile prin care se realizează relele tratamente constituie prin ele însele infracțiuni (lovire sau alte violențe, vătămare corporală etc.), există concurs de infracțiuni, făcându-se aplicarea prevederilor art. 38 C.pen.

Relele tratamente implică un ansamblu de acte prin care se produc persoanei vătămate suferințe sau privațiuni, altele decât cele care sunt inerente măsurii sau sancțiunii pe care o execută. Dacă făptuitorul comite doar un singur asemenea act, fapta nu constituie infracțiunea de supunere la rele tratamente, ci eventual o altă infracțiune.

În acest sens, în literatura juridică s-a exprimat opinia că pentru existența infracțiunii de supunere la rele tratamente este necesar ca actele comisive sau omisive să aibă o continuitate sau să se repete într-o durată de timp necesară pentru a imprima acestei comportări caracterul de „tratament”. Astfel de acte, săvârșite însă în mod izolat, ar putea constitui, după caz, fie infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 C.pen., fie infracțiunea de purtare abuzivă prevăzută în art. 296 C.pen.

În ceea ce privește infracțiunea de tortură, aceasta este prevăzută în art. 282 C.pen., după cum urmează:

,,(1) Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:

a) în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;

b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;

c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;

d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare,

se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.

(5) Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.

(6) Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.”

Din examinarea textelor sus-menționate rezultă că, spre deosebire de reglementările din dreptul intern, Convenția stabilește diferențierea între relele tratamente și tortură nu în ceea ce privește sfera subiecților activi ori motivația săvârșirii faptei, ci în funcție de intensitatea relelor tratamente. Astfel, o faptă care potrivit dreptului intern ar fi calificată ca infracțiune de supunere la rele tratamente poate fi calificată de C.E.D.O. drept act de tortură[10].

În dreptul intern însă, în cazul infracțiunii de tortură în varianta tip, forma de vinovăție este intenția directă, dar în latura subiectivă este inclus, în afara intenției, și un scop special. Astfel, pentru existența infracțiunii este necesar ca fapta să fie comisă în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană de informații sau declarații ori în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis sau în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane. În cazul în care victima decedează, sunt îndeplinite condițiile variantei agravate și este necesar ca urmările suplimentare produse, inclusiv moartea, să se datoreze culpei făptuitorului, vinovăția în acest caz fiind preterintenția.

Referitor la moartea suspectă a victimei L.R., care a survenit în Penitenciarul Arad, în timp ce era internată și tratată medical pentru boli destul de grave (inclusiv sifilis), suscită interes în special modalitatea în care bolnavul a fost îngrijit, medicamentația aplicată, dar mai ales dacă bolile de care suferea puteau să fie sau nu tratate în rețeaua penitenciarului. Așadar, în situația morții deținutului L.R. din Penitenciarul Arad, suspiciunea puternică rezidă din faptul că ar fi fost supus unor tratamente inumane, așa încât a fost schimbată încadrarea juridică a faptei și se vor efectua cercetări pentru infracțiunile de supunere la rele tratamente, prevăzută în art. 281 alin. (2) C.pen., și ucidere din culpă, prevăzută în art. 192 alin. (2) C.pen., aflate în concurs (formal) ideal conform art. 38 alin. (2) C.pen.

3. Jurisprudența C.E.D.O. privind moartea persoanelor deținute. Referitor la obligația pozitivă de a proteja viața persoanelor deținute, este de subliniat că statul este obligat să acorde îngrijiri medicale corespunzătoare în scopul prevenirii morții. Astfel, în cazul decesului unei persoane deținute, dacă a survenit ca urmare a unor probleme de sănătate, „statul trebuie să furnizeze explicații cu privire la cauzele morții și îngrijirile medicale care i-au fost acordate pentru a preveni moartea[11]”, așa încât orice boală, rană sau deces creează „puternice prezumții de fapt” (cauza Velikova contra Bulgariei). Mai mult, dacă nu există o explicație plauzibilă și dovezi că moartea a survenit din cauze naturale, există condițiile angajării răspunderii statului[12].

De o manieră generală, C.E.D.O. a reținut că simplul fapt că un individ decedează în condiții suspecte în perioada în care este privat de libertate este de natură să ridice probleme cu privire la respectarea de către stat a obligației sale de a proteja dreptul la viață al acestei persoane. Obligația pozitivă a statelor contractante de a proteja viața are un caracter particular în cazul deținuților, deoarece aceștia se regăsesc în întregime sub controlul autorităților, dată fiind vulnerabilitatea lor, autoritățile având datoria să-i protejeze[13].

Rezultă clar, fără dubii din jurisprudența C.E.D.O. că simpla împrejurare că un individ decedează în condiții suspecte în perioada în care este privat de libertate este de natură să ridice probleme cu nerespectarea de către stat a obligației sale de a proteja dreptul la viață (în sensul       Convenției – art. 2) și de a nu fi supus la rele tratamente sau torturi (în sensul Convenției – art. 3). În situația în care circumstanțele morții unei persoane sunt controversate, discutabile, familia decedatului nu trebuie să dovedească decât faptul că moartea a survenit în perioada detenției, iar sarcina probării circumstanțelor producerii morții revine exclusiv autorităților judiciare.

4. Necesitatea efectuării din oficiu a unei anchete efective. Efectivitatea anchetei impune, în primul rând, ca autoritățile să ia măsuri rezonabile pentru a asigura obținerea probelor privind faptele examinate, inclusiv prin audieri de martori, dar mai ales pentru stabilirea cauzei morții după autopsierea cadavrului. Orice deficiență a anchetei privitoare la cauza morții sau la persoana responsabilă nu corespunde standardelor cerute de C.E.D.O. O anchetă nu va fi efectivă decât dacă toate dovezile sunt analizate corespunzător și concluziile sunt concordante și motivate[14].

Pe aceste considerente, având în vedere că, în cazul morții unor persoane aflate în detenție, autoritățile au obligația de a efectua din oficiu o anchetă efectivă, a fost schimbată încadrarea juridică în sensul celor inserate mai sus, pentru a se verifica temeinic condițiile în care a intervenit moartea victimei L.R., precum și eventualele tratamente inumane, astfel cum au fost reținute în practica C.E.D.O. (de exemplu, dacă a fost menținută în închisoare o persoană în stare gravă, ea fiind incompatibilă cu regimul de penitenciar sau dacă nu i-a fost acordat tratament medical adecvat[15]).

Față de cele expuse mai sus, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad a considerat că pentru stabilirea adevărului în cauză ar fi necesară audierea, în calitate de martori, a personalului medical și a conducerii Penitenciarului Arad, pentru identificarea și stabilirea persoanelor concrete care, posibil, ar fi putut încălca dispozițiile legale. Totodată, ar fi necesară identificarea persoanele deținute care au fost colegi de cameră ori    s-au aflat în infirmeria Penitenciarului Arad cu victima L.R., precum și ridicarea în xerocopie a dosarului medical al victimei L.R. sau al oricărui alt document util soluționării cauzei.

Deopotrivă, a mai statuat procurorul că se impune verificarea dacă au existat sisteme de supraveghere și filmare a locului, pentru a putea fi ridicate pe bază de ordonanță conform dispozițiilor art. 170 sau art. 171 C.pr.pen. Aceste activități pot fi îndeplinite și de către ofițerii de poliție judiciară din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Arad – Serviciul de Investigații Criminale, care pe baza ordonanței de delegare vor avea acces și în Penitenciarul Arad în condițiile legii și ale Ordinului comun al Ministerului Justiției nr. 58792/2011 și Ministerului Afacerilor Interne nr. 4037268/2011 privind procedura comună referitoare la penitenciare. Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 201 și art. 324 alin. (1) și (3) C.pr.pen., s-a și dispus delegarea ofițerilor din cadrul unității de poliție sus-menționate.

Concluzii. În cazul în care o persoană deținută decedează în penitenciar, conform art. 2 din Convenție, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu, considerându-se sesizate chiar în momentul în care au luat la cunoștință despre faptă. Ele nu pot lăsa apropiaților defunctului inițiativa depunerii unei plângeri formale sau să le permită acestora să își asume responsabilitatea unei proceduri de anchetă[16].

Tot în același temei, ancheta este obligatorie, mai ales că moartea a survenit în condiții suspecte, dar trebuie desfășurată o anchetă efectivă, autoritățile fiind obligate să ia măsuri de îndată pentru a asigura administrarea probelor privind stabilirea unei stări de fapt reale, procurorul fiind cel care trebuie să dispună în fiecare caz, inclusiv în acela al examinării cadavrului deținutului prin autopsiere. Această prevedere vine în realizarea cererii ca persoanele responsabile de conducerea anchetei să fie independente de cele care sunt, eventual, implicate în cauzarea morții[17].

Cu privire la scopul unei anchete din oficiu și efective, conform jurisprudenței de interpretare a art. 2 din Convenție, acesta este de a asigura aplicarea întocmai a legilor interne care protejează dreptul la viață și tragerea la răspundere a persoanelor care se fac vinovate de decesele survenite din cauza lor. Oricum, identificarea și pedepsirea celor responsabili este o obligație de mijloace și nu una de rezultat, așa încât autoritățile să facă dovada în cazul în care o persoană susține, cu temeinicie (grief defendable), că s-a comis o infracțiune și autorul a rămas nepedepsit în cazul morților în penitenciare[18].

Pe baza considerentelor mai sus enunțate și având în vedere dispozițiile art. 56 alin. (3) lit. c) și art. 36 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., în cauza supusă analizei noastre existând suspiciuni cu privire la săvârșirea infracțiunilor de supunere la rele tratamente, prevăzută în art. 281 alin. (2) C.pen., și ucidere din culpă, prevăzută în art. 192 alin. (2) C.pen., aflate în concurs formal conform art. 38 alin. (2) C.pen., faptele fiind comise în penitenciar (victima fiind o persoană în custodie, cu o vulnerabilitate mult mai ridicată), competența efectuării urmăririi penale revine procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.

* e-mail: pt_arad@mpublic.ro.

[1] În ședința din data de 4 mai 2017, Curtea Constituțională a României, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 218 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională [Comunicatul de presă al Curții Constituționale a României din 4 mai 2017, disponibil pe site-ul https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRES-247 (accesat la 16 mai 2017)].

[2] ,,Art. 192. Uciderea din culpă

(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

[…]”

[3] ,,Art. 172. Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării

(1) Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.

(2) Expertiza se dispune, în condițiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată.

(3) Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.

(4) Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii.

(5) Expertiza și examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico-legale.

(6) Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.

(7) În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.

(8) La efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau subiecților procesuali principali.

(9) Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări.

(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.

(11) Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.

(12) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize.”

[4] Art. 185. Autopsia medico-legală

(1) Autopsia medico-legală se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaște cauza morții ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracțiune ori în legătură cu comiterea unei infracțiuni. În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie.

(2) Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico-legale dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliției, a Administrației Naționale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman.

(3) Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate solicita opinia medicului legist.

(4) Autopsia se efectuează în cadrul instituției medico-legale, potrivit legii speciale.

(5) La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi cooptați și specialiști din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepția medicului care a tratat persoana decedată.

(6) Cu ocazia efectuării autopsiei medico-legale pot fi utilizate orice metode legale pentru stabilirea identității, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic judiciar.

(7) Organul de urmărire penală trebuie să încunoștințeze un membru de familie despre data autopsiei și despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei.

(8) Medicul legist care a efectuat autopsia întocmește un raport de expertiză, care cuprinde constatările și concluziile sale cu privire la:

a) identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă identitatea nu este cunoscută;

b) felul morții;

c) cauza medicală a morții;

d) existența leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura agentului vulnerant și legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice și deces;

e) rezultatele investigațiilor de laborator efectuate asupra probelor biologice prelevate de la cadavru și a substanțelor suspecte descoperite;

f) urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;

g) data probabilă a morții;

h) orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împrejurărilor producerii morții.”

[5] ,,Art. 58. Verificarea competenței

(1) Organul de urmărire penală este dator să își verifice competența imediat după sesizare.

(2) Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de competență și trimite cauza procurorului competent.

(3) Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent”.

[6] P. Palcu, Cercetarea criminalistică la locul faptei în noile condiții procedural penale, în ,,Pro Lege” nr. 3-4/2015, p. 68-83, disponibil pe site-ul http://revistaprolege.ro/cercetarea-criminalistica-la-locul-faptei-noile-conditii-procedural-penale/ (accesat la 18 mai 2017).

[7] ,,Art. 56. Competența procurorului

[…]

(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:

[…]

c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;

[…]”

,,Art. 36. Competența tribunalului

(1) Tribunalul judecă în primă instanță:

[…]

b) infracțiunile săvârșite cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane;

[…]”

[8] P. Palcu, op. cit., p. 70.

[9] P. Palcu, Ancheta penală în vederea identificării și soluționării disimulărilor în investigația criminalistică, în ,,Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie” nr. 1/2008, p. 146-206.

[10] C.E.D.O., cauza Bursuc contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2004, în Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Selecțiuni 2004-2005, p. 91-92 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 27 mai 2005.

[11] C.E.D.O., cauza Abdurrahman Orak contra Turciei, Hotărârea din 14 februarie 2002, paragr. 69, disponibilă pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-64675”]} (accesat la 18 mai 2017); C.E.D.O., cauza Slimani contra Franței, Hotărârea din 27 iulie 2004 disponibilă pe site-ul http://jurisprudentacedo.com/Slimani-versus-Franta-Detinut-Deces-Interventia-statului.html (accesat la 18 mai 2017).

[12] A se vedea V. Dobrinoiu ș.a., Noul Cod penal comentat, vol. II, Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 473-479.

[13] C.E.D.O., cauza Slimani contra Franței, cit. supra.

[14] C.E.D.O., cauza Gül contra Turciei, Hotărârea din 14 decembrie 2000, paragr. 89, disponibilă pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-59081”]} (accesat la 18 mai 2017).

[15] C.E.D.O., cauza Cambell și Cosons contra Regatului Unit, Hotărârea din 25 iulie 1987, în ,,Culegere de decizii”, seria A 48 & 29.

[16] C.E.D.O., cauza Ilhan contra Turciei, Hotărârea din 27 iunie 2000, paragr. 91, disponibilă pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-63270”]} (accesat la 18 mai 2017). Curtea menționează că există situații în care inițiativa trebuie să aparțină statului, pentru motivul de ordin practic că victima este decedată și este posibil ca numai agenții statului să cunoască circumstanțele în care a survenit decesul.

[17] C.E.D.O., cauza Paul și Audrey Edwards contra Marii Britanii, Hotărârea din 14 martie 2002, paragr. 70, disponibilă pe site-ul http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Life_RON.pdf (accesat la 18 mai 2017).

[18] C.E.D.O., cauza Bati și alții contra Turciei, Hotărârea din 3 iunie 2004, disponibilă pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-66364”]} (accesat la 18 mai 2017); C.E.D.O, cauza Pantea contra României, Hotărârea din 3 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.150 din 6 decembrie 2004.