Nadia ZLATE^*

Procuror – Direcția Națională Anticorupție,

Serviciul teritorial Constanța

ABSTRACT

The Constitutional Court of Romania has, by its Decision no. 562/2017, that the legislative solution contained in art. 117 par. (1) lett. a) and lett. b) of the Criminal Procedure Code, which excludes from the right to refuse to be heard as a witness the persons who have established similar relations with those spouses, if they live or live no longer with the suspect or defendant is unconstitutional.

Therefore, art. 117 par. (1) of the Criminal Procedure Code should include, among persons exempt from the obligation to make a statement, not only those who have established similar relations to those spouses with the suspect or defendant but all the persons listed in art. 177 of the Criminal Code and not found in art. 117 of the Criminal Procedure Code, including the children of the siblings, the persons born by the adoption of relatives [within the meaning of art. 177 par. (1) lett. a) of the Criminal Code], as well as persons who have established similar relations with those of the parents and children, if they live together.

The current legal provisions on hearing witnesses do not provide for the witness’s right to refuse to use his or her declaration against any family member (under art. 177 of the Criminal Code) if the latter subsequently acquires the status of suspect or defendant in the case or another criminal case.

Keywords: the right to refuse to give a statement, witnesses, relatives, family members.

1. În economia materialului probator administrat în cauzele penale, declarațiile de martori sunt mijloace de probă des întâlnite, oricare ar fi obiectul dosarelor penale.

Martorul este o persoană fizică care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală [art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)], iar audierea acestuia reprezintă procedeul probatoriu prin care organele judiciare iau cunoștință de cele declarate de către martor, ca urmare a relatărilor libere sau în urma răspunsurilor date la întrebările ce i se adresează, după caz, de către judecător, procuror, avocați, părți, subiecți procesuali principali.

Orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali [art. 115 alin. (1) C.pr.pen.].

Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate [art. 114 alin. (3) C.pr.pen.].

Potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) C.pr.pen., orice persoană citată în calitate de martor are obligația de a spune adevărul, iar în cazul în care face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebată, poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 273 din Codul penal (în continuare C.pen.). În acest sens, legiuitorul a prevăzut în art. 120 C.pr.pen. (referitor la drepturile și obligațiile care trebuie comunicate martorului de către organul judiciar) și obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Conform art. 117 alin. (1) C.pr.pen., au dreptul de a refuza sa dea declarații în calitate de martor:

a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului;

b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului.

După comunicarea drepturilor și obligațiilor, potrivit art. 120 C.pr.pen., organele judiciare comunică persoanelor menționate mai sus dreptul de a nu da declarații în calitate de martor [art. 117 alin. (2) din același cod].

Dacă persoanele prevăzute în alin. (1) al art. 117 C.pr.pen. sunt de acord să dea declarații, în privința acestora sunt aplicabile dispozițiile privitoare la drepturile și obligațiile martorilor [art. 117 alin. (3) din același cod]. Prin urmare, din moment ce au fost de acord să dea declarații, martorii trebuie să relateze aspecte, astfel cum le-au perceput ca fiind conforme cu realitatea, și să spună tot ceea ce știu în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care sunt întrebați.

Prin dispozițiile art. 117 C.pr.pen. se realizează un echilibru între două valori sociale importante într-un stat de drept: dreptul la viața de familie, ocrotit de către art. 26 din Constituția României, republicată^[1], și aflarea adevărului în cauzele penale. Legiuitorul nu a obligat, dar nici nu a înlăturat pe martorul-soț, fost soț ori ascendent, descendent, frate sau soră cu suspectul, respectiv inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia de a decide dacă depune declarație ca martor sau se abține.

2. Mai mult, Curtea Constituțională a României a constatat, prin Decizia nr. 562/2017^[2], că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C.pr.pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc sau nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituțională. Prin urmare, nu pot fi obligate să depună mărturie nici persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, acestea având dreptul de a alege dacă dau declarație sau nu în procesul penal.

Totodată, instanța de contencios constituțional a reținut ,,o lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Codul de procedură penală și cele cuprinse în art. 119 din Codul de procedură penală raportat la definiția legală a „membrului de familie” stabilită în art. 177 din Codul penal, în condițiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta și în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art. 602 din Codul de procedură penală, „Termenii sau expresiile al căror înțeles este anume explicat în Codul penal au același înțeles și în Codul de procedură penală”. Așadar, Curtea Constituțională a României a constatat că ,,dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare cu dispozițiile art. 119 din Codul de procedură penală raportat la definiția legală a „membrului de familie” stabilită prin art. 177 din Codul penal – fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție”. În acest sens, instanța de contencios constituțional a făcut trimitere la dispozițiile art. 177 alin. (1) lit. c) C.pen., potrivit cărora  ,,prin membru de familie” se înțelege, printre alții, nu numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc. Prevederea indică două categorii de persoane care compun conceptul de „membru de familie”, respectiv membrii propriu-ziși ai unei familii (ascendenții, descendenții, frații si surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție astfel de rude, soțul) și persoanele asimilate acestora (persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc).

Curtea Constituțională a României a observat că legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de „membru de familie”, astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale, care dau expresie unor instituții de drept prezentând naturi juridice eterogene. În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut, cu titlu de exemplu, reglementarea, în legea penală în vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracțiunilor de nedenunțare [art. 266 alin. (2) C.pen.], de favorizare a infractorului [art. 269 alin. (3) din același cod], de tăinuire [art. 270 alin. (3) din codul sus-menționat] și nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale [art. 410 alin. (2) C.pen.], atunci când fapta este săvârșită de către un „membru de familie”.

Deopotrivă, Curtea Constituțională a României a relevat că, potrivit art. 119 alin. (2) C.pr.pen., având denumirea marginală „Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei și apoi „este întrebat dacă este membru de familie sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii”. Aceeași Curte a subliniat că rațiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este și aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor să invoce dispozițiile art. 117 din codul sus-menționat în fața organului judiciar.

3. În atari condiții, se poate concluziona că art. 117 alin. (1) C.pr.pen. ar trebui să includă printre persoanele exceptate de la obligația de a da declarație nu doar cele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, ci toate persoanele enumerate în art. 177 C.pen. și care nu se regăsesc în art. 117 C.pr.pen., deci inclusiv copiii fraților și surorilor, persoanele devenite prin adopție rude [în sensul art. 177 alin. (1) lit. a) C.pen.], precum și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

Având în vedere dilema morală la care aceste persoane ar fi expuse, în cazul în care ar avea obligația să depună mărturie, în sensul de a da declarații conforme cu realitatea, riscând să-și afecteze viața de familie, și teama de a fi trase la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care ar face afirmații necorespunzătoare adevărului sau nu ar declara tot ce știu cu privire la aspectele esențiale asupra cărora au fost întrebate, de lege ferenda se impune ca legiuitorul să intervină pentru a completa dispozițiile art. 117 alin. (1) C.pr.pen., în sensul indicării tuturor persoanelor care au calitatea de ,,membru de familie” (în accepțiunea art. 177 C.pen.) al suspectului sau al inculpatului, acestea având dreptul de a refuza să dea declarație în cauza penală.

În practică au fost situații în care declarațiile martorilor puteau fi folosite împotriva membrilor de familie ai acestora, care la momentul respectiv nu erau suspecți sau inculpați în cauza respectivă, iar martorii au avut tendința de a nu declara adevărul tocmai pentru a-i feri pe apropiații lor de o eventuală răspundere penală. Aceste situații se pot întâlni în mod frecvent în faza de urmărire penală, când prin audierea unor martori pot fi identificați autorii infracțiunilor sau ceilalți participanți la comiterea acestora (coautori, instigatori, complici), dar și în faza judecății, întrucât, în urma declarațiilor date de către martor în ședință publică, procurorul se poate sesiza din oficiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către un membru de familie al martorului, în sensul art. 177 C.pen. și orice persoană care a luat cunoștință de faptele respective poate formula un denunț sau o plângere penală. Martorii pot conștientiza un asemenea risc, astfel încât ar putea să fie foarte tentați să dea declarații neconforme cu realitatea sau să ascundă anumite împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei tocmai pentru a-și proteja membrii de familie de o eventuală anchetă penală.

În condițiile în care legea nu le oferă martorilor aflați în situațiile sus-menționate dreptul de opțiune între a da declarație sau nu, aceștia au obligația de a spune adevărul și de a nu ascunde nimic din aspectele esențiale cu privire la care sunt întrebați de către organele judiciare, în caz contrar, aceștia săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Considerăm că suntem în prezența aceleiași dileme morale, despre care am menționat anterior, pe care martorii o încearcă: de a da declarații conforme cu realitatea, care pot fi folosite împotriva membrilor de familie ce nu au la acel moment calitatea de suspect sau inculpat în cauză, riscând astfel să își afecteze viața de familie sau teama de a fi trași la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care ar face afirmații neconforme cu realitatea.

Pentru a asigura un echilibru între cele două interese publice – înfăptuirea justiției prin aflarea adevărului în cauzele penale, pe de o parte și dreptul la respectarea vieții de familie, pe de altă parte – ar trebui ca legiuitorul să prevadă dreptul de opțiune al martorului ca declarația acestuia să poată fi folosită sau nu împotriva unui membru de familie, în situația în care acesta din urmă ar dobândi ulterior calitatea de suspect sau inculpat în cauza respectivă  sau în altă cauză.

O asemenea prevedere legală ar fi similară celei din art. 118 C.pr.pen.^[3] (referitoare la dreptul martorului de a nu se acuza), prin care legiuitorul a urmărit salvgardarea dreptului unei persoane de a nu se autoincrimina prin declarațiile sale în fața organelor judiciare, dar și respectarea de către martor a obligației de a spune adevărul. Astfel, de lege ferenda, se impune ca dispozițiile legale referitoare la audierea martorilor să fie completate în sensul de a se prevedea dreptul martorului de a refuza ca declarația sa să poată fi folosită împotriva vreunui membru de familie (în accepțiunea art. 177 C.pen.), dacă acesta din urmă dobândește ulterior calitatea de suspect sau inculpat în cauza respectivă sau în altă cauză penală.

* e-mail: zlate_nadia@yahoo.com.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017.

[3] ,,Art. 118. Dreptul martorului de a nu se acuza

Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.”