ABSTRACT

By the Advisory Opinion issued at the request of the Court of Cassation of Armenia, the European Court of Human Rights concluded that the principle of legality of criminalization, as regulated by art. 7 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, prohibits the reactivation of criminal liability after the expiry of the limitation period even in the case of acts of torture prohibited by art. 3 of the Convention.

Keywords: Protocol no. 16 to the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, request for an advisory opinion, the prohibition of torture, the legality of incrimination, the prescription of criminal liability.

1. Observații preliminare privind mecanismul de solicitare a avizului consultativ pus la dispoziție de Protocolul nr. 16 adițional la Convenție

Protocolul nr. 16 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (în continuare Convenția), semnat la Strasbourg la data de 2 octombrie 2013 și intrat în vigoare la data de 1 august 2018, după ratificarea lui de către minimul necesar de 10 state semnatare, pune la dispoziția celor mai înalte instanțe reprezentând statele părți o procedură sui generis prin care poate fi sesizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Curtea sau Curtea EDO) cu o solicitare de aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu referitoare la interpretarea și aplicarea drepturilor garantate de Convenție și protocoalele sale[1].

Avizul consultativ poate fi solicitat doar dacă instanța respectivă este învestită cu o cauză pendinte. Solicitarea trebuie motivată cu privire la contextul de drept și de fapt. Avizele consultative sunt pronunțate de Marea Cameră, sunt motivate și publicate pe pagina de internet a Curții Europene și nu au efecte obligatorii[2]. Totuși, deși art. 5 din Protocol prevede faptul că ele nu sunt obligatorii, consider că efectele lor nu pot fi ignorate nici de instanța care le-a solicitat și nici de autoritățile altor state membre ale Consiliului Europei, semnatare sau nu ale protocolului, întrucât din cuprinsul lor reies principii importante privind jurisprudența Curții. Forța lor jurisprudențială este cu atât mai importantă cu cât Avizele emană de la Marea Cameră a Curții și, prin urmare, apreciez că au autoritatea lucrului interpretat[3].

Până în acest moment, Curtea Europeană a acceptat doar 5 solicitări de Aviz consultativ, de la Curtea de Casație și Consiliul de Stat din Franța, de la Curtea Constituțională și Curtea de Casație din Armenia și de la Curtea Supremă Administrativă din Lituania[4].

România a semnat Protocolul nr. 16 la data de 14 octombrie 2014 și l-a ratificat prin Legea nr. 173/2022[5] pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013. Conform art. 7 și 8 din Protocolul nr. 16, acesta produce efecte depline cu privire la România din prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3 luni după data depunerii instrumentului de ratificare, adică de la 1 ianuarie 2023[6]. Din cuprinsul legii de ratificare reiese că instanțele din România care pot solicita avize consultative sunt Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție poate solicita avize consultative atât în materie civilă, cât și penală. Sesizarea se face prin încheiere motivată, din oficiu sau la solicitarea unei părți, a procurorului sau a persoanei vătămate. În materie civilă, sesizarea se face de Înalta Curte de Casație și Justiție învestită cu soluționarea cauzei în recurs sau în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În materie penală, sesizarea se poate face de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă este învestită cu judecarea unei cauze în primă sau ultimă instanță ori în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Încheierea de sesizare nu poate fi supusă nici unei căi de atac. Sesizarea poate fi retrasă oricând până la pronunțarea Curții, iar o nouă sesizare în cadrul aceleiași proceduri nu mai este posibilă[7]. Curtea Constituțională poate solicita un aviz consultativ Curții Europene în exercitarea competențelor sale conferite de legea fundamentală de a judeca excepțiile de neconstituționalitate sau contestațiile ce au ca obiect constituționalitatea unui partid politic[8].

Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului printr-o astfel de procedură duce la suspendarea judecării cauzei. Suspendarea este facultativă dacă sesizarea este făcută de instanța supremă când judecă în fond sau recurs. Suspendarea este obligatorie dacă sesizarea este făcută de Curtea Constituțională sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul învestit în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în materie civilă sau penală. Deși avizele pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu sunt obligatorii[9], totuși ele pot deschide calea unei revizuiri pentru că prin legea de ratificare se introduc și noi cazuri de revizuire ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a unui aviz consultativ[10]. Mai mult, emiterea unui aviz de către Curtea Europeană nu împiedică persoanele interesate să se adreseze acesteia cu cereri individuale în exercitarea dreptului la recurs individual, așa cum este garantat de art. 34 din Convenție[11].

2. Contextul sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului de către Curtea de Casație din Armenia în vederea formulării unui aviz consultativ

La data de 1 februarie 2021, Curtea de Casație din Armenia a solicitat Curții EDO, în baza art. 1 din Protocolul nr. 16 adițional la Convenție, un aviz consultativ cu privire la faptul dacă o decizie bazată pe dreptul internațional de a aplica regulile prescripției răspunderii penale pentru autorii infracțiunilor de tortură sau a celor asimilate acestora este compatibilă cu art. 7 din Convenție, într-o situație în care dreptul intern nu prevede aplicarea regulilor în discuție[12].

Solicitarea avizului consultativ are la bază desfășurarea unei proceduri penale împotriva a doi polițiști armeni, implicați în aplicarea de acte de tortură unei persoane aflate în arest preventiv, care ulterior a sesizat Curtea EDO, făcând obiectul cauzei Virabyan împotriva Armeniei.

În această cauză, Curtea a considerat că autoritățile armene au încălcat art. 3 din Convenție atât sub aspect substanțial, cât și procedural. Sub aspect substanțial, Curtea Europeană a apreciat că organele de poliție au supus reclamantul, cu scopul de a-l pedepsi și intimida, la o serie de violențe ce i-au produs acestuia leziuni foarte severe, caracterizate de Curte drept acte de tortură. În ceea ce privește latura procedurală, Curtea a stabilit că autoritățile armene nu au desfășurat o anchetă adecvată care să ducă la tragerea la răspundere penală a persoanelor acuzate de acte de tortură[13].

După pronunțarea hotărârii în cauza Virabyan (2 septembrie 2013), autoritățile armene au redeschis dosarul care îi privea pe cei doi polițiști. Cauza a fost însă clasată, întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale de 10 ani. Procurorul de caz nu a confirmat soluția, întrucât în opinia sa anchetatorul nu examinase dacă clasarea cauzei era compatibilă cu normele dreptului internațional, în special cu concluziile Curții EDO formulate în cauza Mocanu și alții împotriva României[14].

Instanța de judecată sesizată după redeschiderea procedurii a stabilit că cei doi polițiști erau vinovați de săvârșirea infracțiunii de exces de putere prin utilizarea violenței de către un agent public, prevăzută de art. 309 alin. (2) din Codul penal armean, însă condamnarea lor nu poate fi dispusă pe baza jurisprudenței Curții EDO, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. Mai mult, în opinia instanței, Convenția Europeană nu prevede nicio interdicție expresă a aplicabilității prescripției în cazurile de tortură și alte forme de rele tratamente[15].

Instanța de apel a respins căile de atac introduse de procuror și inculpați, confirmând hotărârea și raționamentul primei instanțe. Fiind sesizată cu un recurs în casație introdus de procuror, Curtea de Casație din Armenia a sesizat Curtea EDO, în vederea formulării unui aviz consultativ cu privire la problema de drept sus-menționată.

3. Evaluarea Curții Europene a Drepturilor Omului

Fiind astfel sesizată, Curtea EDO a procedat la o analiză în două etape. Mai întâi a examinat compatibilitatea interdicției torturii sau a actelor de violență asimilate acesteia cu intervenția prescripției răspunderii penale, după care s-a pronunțat asupra acestei probleme din perspectiva principiului legalității incriminării, prevăzut de art. 7 din Convenție.

3.1.Compatibilitatea prescripției răspunderii penale cu actele de tortură, interzise de art. 3 din Convenție

Cu privire la acest aspect, Curtea a subliniat că așa cum reiese din jurisprudența sa constantă, interdicția torturii a devenit o regulă imperativă de drept internațional și are valoare de jus cogens și, prin urmare, acțiunea penală pentru asemenea infracțiuni nu ar trebui să fie stinsă prin aplicarea prescripției, a amnistiei sau a grațierii[16].

Făcând o analiză a jurisprudenței în materie referitoare la cauzele închise ca urmare a împlinirii termenului prescripției răspunderii penale, Curtea a constatat că această problemă s-a ridicat în mai multe tipuri de cauze[17]:

Într-o primă categorie, Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenție sub aspect procedural, stabilind că finalizarea unei anchete ca efect al intervenției prescripției răspunderii penale, cauzată de inactivitatea autorităților, nu este conformă exigențelor acestui articol (cauza Mocanu și alții împotriva României).

Într-o a doua categorie, Curtea a considerat că încălcarea garanției procedurale a fost cauzată de faptul că autoritățile interne nu au acționat cu promptitudine și diligență, motiv pentru care s-a împlinit termenul de prescripție (cauzele Bati și alții împotriva Turciei, Pădureț împotriva Republicii Moldova, Savin împotriva Ucrainei, Barovov împotriva Rusiei etc.).

Într-o altă categorie, Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 3 sub aspect procedural, întrucât autoritățile interne au calificat actele de tortură sau actele asimilate acestora ca fiind infracțiuni de o gravitate mai scăzută, ceea ce a dus la aplicarea unor termene de prescripție mai scurte și la împlinirea lor, înainte ca autorii respectivelor fapte să fie trași la răspundere penală (cauzele Velev împotriva Bulgariei, O.R. și L.R. împotriva Republicii Moldova etc.).

Nu în ultimul rând, în alte asemenea cauze, Curtea a constatat că garanția procedurală prevăzută de art. 3 a fost încălcată, deoarece legislația internă nu prevedea dispoziții care să incrimineze într-o manieră adecvată actele de tortură. Mai exact, Curtea a considerat că modul de aplicare a prescripției cu privire la faptele în discuție nu era compatibilă cu jurisprudența sa în materie de tortură și rele tratamente (cauzele Cestaro împotriva Italiei, Cirino și Renne împotriva Italiei, Blait și alții împotriva Italiei etc.).

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a subliniat că ar fi inacceptabil ca autoritățile naționale să-și acopere lipsa de diligență cu privire la efectuarea unei anchete efective, conform obligației procedurale ce reiese din art. 3 din Convenție, prin încălcarea garanțiilor prevăzute de art. 7 din Convenție. Prin urmare, din jurisprudența Curții nu se poate trage concluzia că autoritățile naționale pot, în mod direct, în baza Convenției, să înlăture un termen de prescripție împlinit și, prin repunerea în termenul de prescripție, să tragă la răspundere penală o persoană. O asemenea măsură ar putea ridica probleme privind securitatea juridică și ar putea afecta dreptul la apărare, așa cum sunt garantate de art. 7 din Convenție[18].

3.2. Compatibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane după împlinirea termenului de prescripție, cu garanțiile prevăzute de art. 7 din Convenție

În cea de-a doua etapă a raționamentului său, analizând compatibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane după împlinirea termenului de prescripție, cu garanțiile prevăzute de art. 7, Curtea a stabilit că reactivarea răspunderii penale a unei persoane după expirarea termenului de prescripție poate fi considerată contrară principiilor legalității și previzibilității consacrate de art. 7 din Convenție. Astfel, dacă o infracțiune este prescriptibilă în conformitate cu dreptul intern, iar împlinirea termenului de prescripție duce la înlăturarea răspunderii penale, reluarea urmăririi penale după împlinirea acestui termen, în lipsa unei baze legale valide, este incompatibilă cu art. 7 din Convenție. În continuare, Curtea a subliniat că este în primul rând rolul instanțelor naționale să analizeze normele constituționale și penale interne și să stabilească dacă regulile de drept internațional au valoare normativă în ordinea juridică internă, astfel încât să constituie o bază legală suficient de clară și previzibilă, în sensul art. 7 din Convenție, pentru a putea trage concluzia că infracțiunea în cauză este imprescriptibilă.

4. Concluzii

În primul rând trebuie subliniat că prin intermediul acestui aviz consultativ, Curtea EDO nu rezolvă problema conflictului dintre două drepturi ce fac parte din nucleul dur în materia drepturilor omului, respectiv interdicția torturii și legalitatea incriminării. Având caracter absolut, de la niciunul din aceste două drepturi nu se poate deroga în caz de stare de urgență, în condițiile art. 15 din Convenție. Concluzia pe care autoritățile statelor membre trebuie să o tragă din acest aviz este că în cazul actelor interzise de art. 3 din Convenție, ancheta desfășurată la nivel intern trebuie să fie efectivă, ceea ce înseamnă că finalizarea ei prin constatarea intervenției prescripției răspunderii penale ar reprezenta o încălcare a Convenției. Cu toate acestea, în cazul în care se împlinește termenul de prescripție, tragerea la răspundere penală a unei persoane, fie și pentru săvârșirea unei infracțiuni grave precum cea de tortură, ar fi echivalentă cu încălcarea principiului legalității incriminării, garantat de art. 7 din Convenție. Aceasta nu înseamnă că victimele actelor de tortură nu se bucură de protecția totală a Convenției. Dimpotrivă, statele au o obligație foarte serioasă de a incrimina corespunzător aceste acte, de a prevedea termene de prescripție suficient de lungi și, în special, de a desfășura o urmărire penală diligentă, conformă exigențelor Convenției, în măsura în care se săvârșesc asemenea infracțiuni.

În al doilea rând, se remarcă faptul că legislația penală a unor state ale Consiliului Europei consideră actele de tortură ca fiind imprescriptibile, însă nu există un consens la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei cu privire la acest aspect[19]. Aceasta este și soluția la care a apelat legiuitorul român^[20].

În al treilea rând, un alt aspect de trebuie observat este că la împlinirea termenului de prescripție a contribuit și Curtea EDO prin întârzierea cu care a pronunțat hotărârea în cauza Virabyan. Astfel, deși sesizată încă din 10 noiembrie 2005, Curtea s-a pronunțat abia la data de 2 octombrie 2012, hotărârea devenind definitivă la 2 ianuarie 2013. Dacă ținem cont că actele de tortură au fost săvârșite la data de 23 aprilie 2004, iar termenul de prescripție a răspunderii penale era de 10 ani, practic autorităților armene nu prea le-a mai rămas timp suficient la dispoziție pentru a finaliza urmărirea penală și judecata cauzei în termenul indicat. Nu în ultimul rând, trebuie pusă în discuție și soluția autorităților române de implementare a Protocolului nr. 16 cu privire la instanțele care pot sesiza Curtea cu o solicitare de aviz. Dacă inițial, după semnarea protocolului, s-a optat pentru un număr de 17 instanțe (Curtea Constituțională, Înalta Curte de Casație și Justiție și toate cele 15 curți de apel civile), omițându-se în mod inexplicabil Curtea Militară de Apel, ulterior, prin legea de ratificare, s-au limitat doar la primele două instanțe, respectiv Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție. Apreciez că soluția adoptată este mult mai potrivită din mai multe rațiuni. Mai întâi, opinez că este normal ca rolul central să îl aibă instanța supremă, având în vedere și rolul acesteia în unificarea jurisprudenței. Mai apoi, lăsarea unui asemenea instrument la îndemâna unui număr mare de instanțe risca să dea naștere unui număr mare de solicitări din România, așa cum s-a întâmplat, spre exemplu, cu utilizarea mecanismului întrebării preliminare de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prevăzut de art. 267 TFUE. Or, specificul instrumentului pus la dispoziție de Protocolul nr. 16, asemănător într-o oarecare măsură cu cel prevăzut de art. 267 TFUE, pare să invite statele membre la prudență și la utilizarea lui doar în circumstanțe excepționale, în care este necesară interpretarea Convenției. Cu toate că o parte importantă din hotărârile instanțelor de judecată rămân definitive la nivelul curților de apel, totuși trebuie observat că statele membre au notificat doar instanțele de cel mai înalt nivel ca fiind cele ce pot sesiza Curtea prin acest mecanism (instanța constituțională, instanța supremă, consiliul de stat, eventual instanțe cu caracter administrativ, dar tot de cel mai înalt nivel). De altfel, România era singura dintre statele semnatare care notificase un număr atât de mare de instanțe[21]. În orice caz, așa cum menționam mai sus, este inexplicabilă omisiunea Curții Militare de Apel de pe lista inițială notificată de România Secretariatului General al Consiliului Europei, mai ales că în ce privește anumite infracțiuni, doar instanțele militare au competență de judecată.

[1] Art. 1 din Protocolul nr.16 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

[2] Art. 4 și 5 din Protocolul nr.16 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

[3] R.-H. Radu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curs universitar, Editura Universul Juridic, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2022, p. 11.

[4] A se vedea https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=caselaw/advisoryopinions&c=, consultat la 10 martie 2023.

[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 iunie 2022.

[6] A se vedea https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list?module=signatures-by-treaty&treatynum=214, consultat la 10 martie 2023.

[7] Art. 2 din Legea nr. 173/2022.

[8] Art. 3 din Legea nr. 173/2022.

[9] Art. 4 din Legea nr. 173/2022.

[10] Art. 7 și 8 din Legea nr. 173/2022.

[11] Art. 6 din Legea nr. 173/2022.

[12] A se vedea www.echr.coe.int; Avizul consultativ privind aplicabilitatea prescripției urmăririlor penale, condamnărilor și sancțiunilor pentru infracțiuni care constituie în substanță acte de tortură, solicitat de Curtea de Casație din Armenia, pct. 1 și 10.

[13] Ibidem pct. 11; cauza Virabyan împotriva Armeniei, pct. 157-158, 178-179.

[14] Ibidem, pct. 12-16.

[15] Ibidem, pct. 17, 18 și 20.

[16] Ibidem, pct. 59; a se vedea și cauzele Al-Adsani împotriva Marii Britanii, pct. 60, 61 și Mocanu și alții împotriva României, pct. 326, citate acolo.

[17] Ibidem, pct. 60-63 și cauzele citate acolo.

[18] Ibidem, pct. 66.

[19] Ibidem, pct. 64, de exemplu, Republica Moldova, Turcia și chiar Armenia, în acest moment.

[20] A se vedea art. 153 Cod penal.

[21] A se vedea https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list?module=signatures-by-treaty&treatynum=214, consultat la 10 martie 2023.