Gheorghe BOCȘAN*

Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și programe

1. Scurt istoric și prezentarea problematicii celei dintâi Propuneri[1] de Regulament cu privire la instituirea unui Parchet European sau Procuror European (denumit în continuare EPPO). Evaluarea compatibilității acestuia cu principiul subsidiarității și cel al proporționalității

I.1. Scurt istoric. După cum s-a observat pe parcursul Programului de la Stockholm, căutarea permanentă a coerenței juridice a fost linia directoare ce a condus evoluția instituțiilor europene din domeniul aplicării dreptului[2].

Deopotrivă, prin documentul Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor – Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Europei – Plan de acțiune pentru punerea în aplicarea a Programului de la Stockholm[3] s-a prevăzut, în concret, instituirea unui EPPO în cadrul Eurojust.

Tratatul de la Lisabona a prevăzut oficial această posibilitate, însă a schimbat exprimarea în materie a relației dintre Eurojust și EPPO, din ,,în cadrul Eurojust”, așa cum se exprimă Programul de la Stockholm, în ,,pornind de la Eurojust”.

În mod cu totul distinct, ideea instituirii unui EPPO a apărut cu mulți ani în urmă, mai exact în anul 2001, atunci când a fost lansată Cartea Verde cu privire la EPPO[4].

Prin urmare, de 15 ani se discută la nivel comunitar posibilitatea înființării EPPO, exprimându-se un număr impresionant de puncte de vedere referitoare la necesitatea sau, dimpotrivă, inutilitatea unei astfel de instituții, precum și la formula juridică în care ar trebui realizată.

Sediul materiei îl reprezintă articolul 86 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, versiunea consolidată (denumit în continuare T.F.U.E.), care enunță următoarele:

,,(1) Pentru combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.

În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din cel puțin nouă state membre poate solicita ca proiectul de regulament să fie trimis spre examinare Consiliului European. În acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După dezbateri, în cazul realizării unui consens, Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare.

În același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care cel puțin nouă state membre doresc stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de regulament respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia în consecință. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare consolidată, menționată la articolul 20 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră acordată și se aplică dispozițiile privind formele de cooperare consolidată.

(2) Parchetul European are competența de a cerceta, de a urmări și de a trimite în judecată, după caz în colaborare cu Europol, autorii și coautorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, în conformitate cu normele stabilite în regulamentul prevăzut la alineatul (1). Parchetul European exercită în fața instanțelor competente ale statelor membre acțiunea publică în legătură cu aceste infracțiuni.

(3) Regulamentele prevăzute la alineatul (1) stabilesc statutul Parchetului European, condițiile de exercitare a atribuțiilor acestuia, regulamentul de procedură aplicabil activităților sale, precum și normele care reglementează admisibilitatea probelor și normele aplicabile controlului jurisdicțional al actelor de procedură adoptate în exercitarea atribuțiilor sale.

(4) Consiliul European poate adopta, în același timp sau ulterior, o decizie de modificare a alineatului (1) în scopul extinderii atribuțiilor Parchetului European pentru a include combaterea criminalității grave de dimensiune transfrontalieră și în scopul modificării corespunzătoare a alineatului (2) în ceea ce privește autorii și coautorii infracțiunilor grave care afectează mai multe state membre. Consiliul European hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European și după consultarea Comisiei.”[5]

După cum se poate observa de la bun început, textul T.F.U.E. pune accentul tocmai pe formularea în sensul că EPPO poate fi creat pornind de la Eurojust.

Aici apar și cele mai multe probleme de interpretare, pentru că exprimarea este oarecum vagă și metaforică.

Interpretări posibile pentru această sintagmă ar fi următoarele[6]:

A. EPPO ca parte integrantă a Eurojust. Cu toate că o asemenea idee ar putea să pară tentantă și chiar dacă se sprijină pe formulările clare în acest sens ale Programului de la Stockholm, considerăm că nu această formulă a fost avută în vedere de Tratatul de la Lisabona, deoarece Eurojust și EPPO reprezintă modele cu totul diferite de integrare: Eurojust presupune un model orizontal, câtă vreme EPPO urmează un model vertical de funcționare, cu excepția situației în care este privilegiată structura sa colegială, conform propunerii făcute de un număr important de state, printre care Franța și Germania. Mai mult, Eurojust și EPPO vor avea competențe materiale și teritoriale diferite, în sensul că EPPO va acționa strict în legătură cu infracțiunile contra intereselor financiare ale Uniunii Europene (denumite în continuare infracțiunile P.I.F.), în timp ce Eurojust se va ocupa de alte categorii de infracțiuni, dar și de infracțiunile P.I.F., altele decât cele care vor forma domeniul exclusiv al EPPO.

B. EPPO ca structură independentă; acesta se va forma pornind de la Eurojust, dar nu în sensul că Eurojust va deveni EPPO. Mai degrabă, trebuie avut în vedere faptul că între cele două entități vor exista relații extrem de puternice de tip structural, operațional, administrativ și de management al resurselor.

Cu toate că un număr important de dispoziții ale Propunerii de Regulament al Consiliului privind Eurojust se referă la cooperare, este dificil de prevăzut cât de puternică va deveni integrarea între noua agenție Eurojust și noua instituție descentralizată EPPO.

În opinia unor autori, în special din mediul academic, impresia generală lăsată de lectura celor două Propuneri ar fi aceea că EPPO trebuie văzut ca un membru al Eurojust (un al 29-lea membru al Eurojust) (în acest sens a se vedea luarea de poziție a prof. dr. Katalin Ligeti, de la Universitatea din Luxembourg, exprimată cu ocazia Seminarului Eurojust de la Haga din perioada 14-15 octombrie 2013)[7].

Problematica unei corecte și indubitabile interpretări a expresiei      sus-menționate este legată implicit și de evaluarea Propunerii Comisiei în sensul instituirii unui EPPO din punctul de vedere al principiului subsidiarității.

Astfel, art. 5 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (denumit în continuare T.U.E.) prevede că: „În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, U.E. intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre, nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunii și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul U.E.”.

Protocolul nr. 2 la T.F.U.E. prevede că dacă parlamentele naționale constată, cu un număr de cel puțin 14 voturi din totalul de 56, că o propunere a Comisiei încalcă principiul subsidiarității, Comisia poate menține, modifica sau retrage propunerea inițială.

Mai explicit, mecanismul de control al principiului subsidiarității propunerii de regulament presupune ca, după finalizarea termenului de două luni care curge de la transmiterea unei propuneri de act normativ către parlamentele naționale, să se declanșeze procedura de cartonaș galben, atunci când un sfert din totalul voturilor exprimate constată încălcarea principiului subsidiarității de către propunerea de regulament. În speță, un număr de 14 avize motivate, ce reprezentau 19 voturi, au constatat încălcarea principiului subsidiarității.

Procedura presupune revizuirea de către Comisie a propunerii respective, în urma căreia aceasta poate fi menținută, amendată sau retrasă, cu motivarea alegerii făcute.

Această procedură a avut loc, iar Comisia, la data de 27 noiembrie 2013, și-a prezentat concluzia în sensul că propunerea sa respectă principiul subsidiarității, motiv pentru care nu este necesară amendarea sau retragerea propunerii de regulament[8].

Trebuie remarcat faptul că, independent de opinia parlamentelor naționale cu privire la respectarea sau nerespectarea de către Propunerea Comisiei a principiului subsidiarității, modul în care aceasta a făcut revizuirea și termenii în care și-a prezentat ulterior concluziile sunt superficiale și pur formale.

Comisia a adus ca argument fundamental în sensul respectării subsidiarității faptul că EPPO a fost prevăzut prin Tratatul de la Lisabona, ipso facto, acceptat de toate statele membre prin efectul semnării lui. Argumentul este, fără îndoială, neconvingător pentru că respectivul Tratat nu impune în niciun fel instituirea EPPO, ci doar prevede o astfel de posibilitate.

În ceea ce privește poziția Parlamentului României față de respectarea principiului subsidiarității, cele două camere au emis avize de evaluare a conformității Proiectului Comisiei acestui principiu.

Astfel, Camera Deputaților a decis, la data de 28 octombrie 2013, sub nr. 113695/VZ, în forma unui aviz motivat, neconformarea cu principiul subsidiarității a Propunerii de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a EPPO. Avizul a luat act de punctul de vedere al ministrului justiției, în sensul că Propunerea de Regulament prezintă anumite aspecte problematice, în curs de analiză, dar că respectă principiile subsidiarității și proporționalității. Cu toate acestea, argumentul principal invocat de Camera Deputaților în aviz a fost acela că, în pofida faptului că art. 86 T.F.U.E. constituie temeiul juridic pentru înființarea unui viitor EPPO, iar alin. (1) din acel articol stabilește instituirea EPPO pornind de la Eurojust, Comisia nu a evaluat funcționarea Eurojust, mai concret rezultatele Deciziei nr. 2009/426/JAI din 16 decembrie 2008 privind consolidarea Eurojust, ceea ce echivalează cu nemotivarea Propunerii de Regulament.

În același aviz, Camera Deputaților a mai arătat și faptul că era necesară și motivarea suficientă a respingerii unui model colegial pentru EPPO, pentru a legitima tipul de instituție propus de Comisie.

În ceea ce privește poziția Senatului României față de principiile subsidiarității și proporționalității, Opinia cu privire la Propunerea de Regulament al Consiliului U.E. de instituire a Parchetului European, din data de 28 octombrie 2013, înregistrată la Consiliul U.E. sub nr. 16013/13, Bruxelles, 13 noiembrie 2013, a pus accentul, la rândul său, pe ideea de înființare a Parchetului European pornind de la Eurojust, ceea ce ar implica faptul că Propunerea de Regulament ar fi trebuit să stabilească legături între aceste organisme. La finalul documentului s-a relevat că proiectul Comisiei respectă principiul subsidiarității și pe cel al proporționalității, cu excepția unei singure prevederi, cea din art. 10 alin. (2) teza a III-a, potrivit căreia, dacă procurorul delegat european nu are statutul de procuror potrivit dreptului intern, statul membru ia toate măsurile pentru a-i conferi acest statut[9].

Această din urmă obiecție, cu toate că este pe deplin justificată din perspectiva modelului național de organizare și funcționare a magistraturii, nu are absolut nicio legătură cu principiul subsidiarității ori proporționalității.

I.2. Dubla calitate a Procurorului European Delegat din perspectiva Constituției României, republicată.

Articolul 131 din Constituția României, republicată, intitulat ,,Rolul Ministerului Public”, prevede următoarele:

„(…)

(2) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii (sublinierea noastră – Gh. Bocșan).

(3) Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii (sublinierea noastră – Gh. Bocșan)”.

La rândul său, art. 132 din Constituția României, republicată, intitulat ,,Statutul procurorilor”, prevede:

,,(1) Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției (sublinierea noastră – Gh. Bocșan).

(…)”.

De la bun început, prevederile art. 6 alin. (5) raportat la art. 6 alin. (6) din Propunerea (Comisiei) de Regulament de instituire a Parchetului European (denumită în continuare Propunerea de Regulament) stabilesc faptul că Procurorii Europeni Delegați (denumiți în continuare PED) își pot exercita și funcția de procurori naționali. Mai mult, chiar această idee a procurorului concomitent național și european pare a fi de esența Propunerii Comisiei. După lansarea Cărții Verzi în 2001, majoritatea opiniilor exprimate de state și instituții europene sau entități academice (de exemplu, Max Planck Institut für Auslandisches und Internationales Strafrecht) vorbesc despre procurorul „cu două pălării” (à double casquette): una națională și una europeană[10].

Art. 6 alin. (5) din Propunerea de Regulament prevede că în fiecare stat membru există cel puțin un procuror european delegat, care face parte integrantă din EPPO. Totodată, prevede că PED acționează sub autoritatea exclusivă a Procurorului European și urmează numai instrucțiunile, orientările și deciziile acestuia, în cadrul cercetărilor și urmăririlor penale care le sunt atribuite; atunci când acționează în cadrul mandatului lor, în temeiul regulamentului, aceștia sunt exclusiv independenți de organismele naționale și nu au obligații față de acestea.

Textul propus este în contradicție totală cu art. 132 alin. (1) din Constituția României, republicată, care prevede că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. Nici chiar teoria dublei caschete a Procurorului Delegat European nu are cum să concilieze cele două dispoziții, câtă vreme textul art. 6 alin. (5) din Propunere de Regulament folosește cuvântul exclusiv. În final, acest Procuror Delegat European, chiar în calitate duală, este o persoană unică, cu o singură conștiință profesională și o singură voință.

O altă problemă care se pune ar fi: În cadrul cărui parchet, de pe lângă ce instanță va funcționa Procurorul Delegat European român ?

Rebus sic stantibus, din punctul de vedere al competenței materiale de cercetare a infracțiunilor P.I.F., Procurorul Delegat European ar trebui să fie un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție (denumită în continuare D.N.A.), conform prevederilor Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[11], cu modificările și completările ulterioare, și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție[12], cu modificările și completările ulterioare. Ca direcție în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. funcționează ipso facto pe lângă menționata instanță.

I.3. Legalitate, imparțialitate, control ierarhic. Articolul 6 alin. (5) din Propunerea de Regulament este în contradicție totală cu prevederile art. 132 alin. (1) din Constituția României, republicată, și din următoarele două perspective:

Ca parte a Ministerului Public din România, Procurorul Delegat European este subordonat ierarhic [art. 132 alin. (1) din Constituția României, republicată]. Pe de altă parte, același procuror este exclusiv independent față de organismele naționale și nu are niciun fel de obligații față de acestea [art. 6 alin. (5) din Propunerea de Regulament].

Subordonarea ierarhică este explicitată în art. 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[13], republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum urmează: „Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine”.

Articolul 6 alin. (5) din Propunerea de Regulament prevede că Procurorul Delegat European „urmează numai instrucțiunile, orientările și deciziile Procurorului European”.

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor[14], republicată, cu modificările și completările ulterioare, în art. 3 alin. (1), prevede că procurorii sunt independenți, în condițiile legii.

Deopotrivă, art. 6 alin. (5) din Propunerea de Regulament privește instituția Parchetului European ca independentă, dar în niciun caz PED ca independenți, de vreme ce aceștia trebuie să urmeze instrucțiunile, orientările și deciziile Procurorului European, în cadrul cercetărilor și urmăririlor penale cărora le sunt atribuite.

Procurorul Delegat European este, așa cum indică și denumirea, delegat/substitut. Titularul cauzei penale este însuși Procurorul European. Acesta este, fără îndoială, independent și nu face parte din ordinea constituțională română.

Articolul 148 din Constituția României, republicată, intitulat ,,Integrarea în Uniunea Europeană”, prevede următoarele:

”(…)

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(…)”

Eventualii adversari ai interpretărilor sus-menționate vor aduce ca argument, în susținerea compatibilității dublului statut al Procurorului Delegat European cu prevederile Constituției României, republicată, tocmai art. 148 alin. (2) din aceasta.

Totuși, ar trebui remarcat faptul că alin. (2) al textului sus-menționat se referă la dispoziții contrare din legi interne. Se deschide, în acest moment, o posibilă discuție dacă poate fi considerată o lege internă însăși Constituția României, republicată; aceasta nu este însă o simplă lege internă, ci este legea fundamentală.

I.4. Sesizarea Parchetului European, inițierea cercetărilor și măsuri urgente consecutive inițierii cercetărilor. Cine poate sesiza EPPO? Răspunsul este prevăzut în art. 15 din Propunerea de Regulament: orice persoană; PED; toate autoritățile naționale ale statelor membre; instituțiile, organismele, oficiile și agențiile Uniunii Europene (denumită în continuare U.E.).

O problemă care se pune în acest context este în ce măsură serviciile de informații ale statelor membre sau chiar ale altor state au vocația/obligația de a informa Parchetul European despre săvârșirea unor infracțiuni P.I.F. Câtă vreme aceste servicii de informații au, potrivit legislației penale a majorității statelor, obligația de a aduce la cunoștința procurorului național competent orice informații relevante legate de săvârșirea unor infracțiuni (în funcție de profilul serviciului respectiv și de tipologia infracțiunilor), putem trage concluzia că au această obligație și față de EPPO?

Răspunsul la această întrebare are o legătură directă cu problema obligației de fidelitate a acestor servicii, a caracterului militar al acestora, precum și a evoluției integrării europene.

Față de momentul actual, din punctul de vedere al gradului de integrare europeană, ce nu a ajuns în faza unei comunități de informați la nivelul U.E., considerăm că serviciile de specialitate nu vor putea furniza informații către operatori subordonați extranațional, așa cum vor fi PED, și cu atât mai puțin Procurorului European.

I.5. Admisibilitatea și inadmisibilitatea probelor. Art. 30 din Propunerea de Regulament prevede că „probele prezentate de EPPO instanței de judecată, în cazul în care instanța consideră că admiterea lor nu ar afecta caracterul echitabil al procedurii sau dreptul la apărare, astfel cum sunt consacrate în ar. 47 și art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a U.E.[15], sunt admise în proces fără a fi validate sau a face obiectul unui alt proces juridic similar, chiar dacă legislația națională a statului membru unde se află situată instanța națională prevede norme diferite privind colectarea sau prezentarea unor astfel de probe. Odată ce probele sunt admise, nu se aduce atingere competenței instanțelor naționale de a evalua în mod liber probele prezentate în proces de EPPO”.

Textul sus-menționat impune limitări drastice ale drepturilor puterii judecătorești de a evalua admisibilitatea probelor.

A. Ce se întâmplă cu probele prezentate în instanță de EPPO atunci când acestea sunt atinse de vicii procedurale, care le fac inadmisibile în statul în care au fost administrate? Nu există o prevedere expresă în Propunerea de Regulament.

Prin interpretare logică, per a contrario, ar trebui ca astfel de probe să fie respinse de instanța din statul unde se judecă rechizitoriul Parchetului European. Acest lucru ar presupune ca instanța să aplice, în procedura sa penală internă, normele de admisibilitate a probei din dreptul statului unde a fost administrată efectiv proba respectivă.

Pe de altă parte, e foarte posibil ca nicio altă jurisdicție să nu se fi pronunțat asupra admisibilității probei în statul în care aceasta a fost administrată. Ar fi cazul, de exemplu, în situația în care, din motive procesuale interne, actul procurorului să nu ajungă să fie supus unei proceduri de control judiciar. În măsura în care s-ar accepta ideea unei lipsiri totale a instanței străine învestită cu judecarea cauzei de posibilitatea de a verifica legalitatea probei, s-ar putea ajunge, în unele cazuri, ca legalitatea administrării unei anumite probe să nu fie supusă niciunui control judiciar.

Ar opera astfel o prezumție irefragabilă (juris et de jure) de legalitate a administrării probei de către Procurorul Delegat European. Unii autori o numesc chiar „ficțiune juridică”. Situația ar aduce însă atingere dreptului la apărare pentru că acuzatul este pus în situația de a nu putea ridica excepția nelegalității administrării probei în fața niciunei instanțe.

În cadrul textului prezentat inițial spre dezbatere, enunțat de Cartea Verde, s-a inclus și principiul potrivit căruia probele obținute nelegal într-un stat membru ar trebui excluse de jurisdicțiile altor state membre în baza regulilor de admisibilitate/inadmisibilitate a probelor valabile în statul unde au fost administrate[16].

Trebuie observat că o idee contrară Propunerii (Comisiei) de Regulament a fost adoptată în cadrul Convenției privind asistența judiciară în materie penală între statele membre ale U.E.[17], în sensul că probele ar trebui administrate conform procedurii penale a statului instanței de judecată a cauzei (forum regit actum).

Cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Tampere, a apărut ideea de „liberă circulație a probelor”, fără însă ca acest concept să fie definit în vreun fel[18].

B. Conceptul de „liberă circulație a probelor”. Este, în mod clar, conceptul utilizat de art. 30 din Propunerea de Regulament (a Comisiei).

Jurisdicțiile naționale se vor regăsi în situația de a folosi probe administrate într-o altă jurisdicție. Ar fi absolut normal ca, pentru evaluarea legalității lor, instanțele să facă apel la dreptul străin pentru a verifica dacă nu cumva există vreo regulă de excludere a probei în procedura penală sub care a fost produsă ori administrată proba.

Același principiu presupune ca admisibilitatea probei să nu poată fi analizată prin prisma regulilor statului de jurisdicție.

Ceea ce este cu totul surprinzător în această materie rezidă tocmai în faptul că instanța este obligată să accepte legalitatea administrării probei fără să aibă absolut nicio certitudine că vreo entitate jurisdicțională a verificat vreo dată acest aspect.

Se ajunge astfel la situația paradoxală în care instanța de judecată nu poate elimina nicio probă din dosarul prezentat de Parchetul European. Clauzele de respingere a probei derivând din caracterul neechitabil al procedurii sau din nerespectarea dreptului la apărare sunt limitate, mult prea drastic, la prevederile art. 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a U.E. Aceste dispoziții sunt extrem de minimaliste și conțin doar un fundament ce nu poate fi ignorat în contextul unei reale și efective protecții a drepturilor fundamentale ale omului, raportate la procedurile judiciare și la urmărirea penală.

Chiar și așa, dreptul la apărare al inculpatului este încălcat de vreme ce îi este luat dreptul de a contesta legalitatea administrării probelor prezentate împotriva sa în orice fel.

O astfel de contestare ar putea surveni doar în situația controlului jurisdicțional (art. 36 din Propunerea de Regulament), atunci și doar atunci când mecanismele controlului jurisdicțional pot fi amorsate, în funcție de natura juridică a actului procedural și de condițiile prevăzute în acest sens de legislația internă a statului de administrare a probei.

În acest moment, nu pare deloc evident că art. 30 din Propunerea de Regulament (a Comisiei) ar putea fi pus în aplicare în mod real.

Cauzele neaplicării:

– diferențele structurale existente între Codurile de procedură penală ale statelor membre;

– diferențele structurale majore între regulile de administrare a probelor prevăzute de Codurile de procedură penală ale statelor membre, fundamentate pe doctrine penale cu totul opuse, în cadrul unor familii de gândire juridică distincte, structurate la nivelul U.E.;

– în U.E. funcționează, la ora actuală, cel puțin două modele de bază din punctul de vedere al orientării doctrinare: sistemul common law (sistemul adversarial), care este bazat pe principiul derivat din dreptul cutumiar al prezentării probelor în instanță de către părți, urmând ca judecata să constea într-o dezbatere arbitrată, între acuzare și apărare (practic, o maieutică a actului de justiție), și sistemul instrucției oficiale (sistemul inchizitorial sau continental), care permite unui judecător imparțial să conducă cercetarea asupra elementelor utile pentru lămurirea cauzei;

– alături de aceste două sisteme de bază există o multitudine de sisteme hibride, printre care și cel adoptat de procedura penală română; sistemul românesc este foarte apropiat de cel al sistemului instrucției oficiale, cu diferența că rolul judecătorului de instrucție, care este un magistrat independent, este jucat de procuror, un magistrat cu independență limitată, circumstanțiată de principiul subordonării ierarhice; oricum, oficialitatea urmăririi penale este prezervată pe deplin în procedura penală română;

– în sistemul instrucției oficiale, precum și în toate sistemele de drept procesual penal derivate din acesta, admisibilitatea probei trebuie evaluată tot prin aplicarea sistemului oficialității, câtă vreme această necesitate dispare sau, măcar, se diminuează în sistemul common law și sistemele hibride derivate din acesta;

– problemele legate de libera circulație a probelor apar insurmontabil atunci când probele sunt administrate în sistemul common law sau într-un sistem hibrid bazat pe acesta, dar sunt folosite într-o instanță care aplică sistemul continental ori altul hibrid bazat pe acesta sau în situația inversă; un exemplu care să ilustreze această idee ar fi acela că, în sistemul continental, de obicei, soțul, soția și rudele apropiate (de grad I) ale inculpatului au posibilitatea de a refuza să dea declarație în calitate de martor în cauză, câtă vreme în common law nu există o astfel de posibilitate – în ipoteza în care, spre exemplu, soția inculpatului a refuzat să dea declarație de martor în fața Procurorului Delegat European român, ea nu mai poate refuza să dea declarație ca martor în fața instanței engleze care judecă rechizitoriul Parchetului European; probatoriul în respectiva cauză se poate astfel modifica semnificativ prin mărturiile unor astfel de persoane, care altminteri puteau refuza să dea declarații;

– un alt exemplu de problematică de natură conflictuală derivată din libera circulație a probelor: procedura penală a statului X cere pentru validitatea declarației unui martor ca declarația orală a acestuia să fie consemnată în scris, după traducere, de către un traducător autorizat de autoritățile administrative competente ale propriului stat; în fapt, Procurorul Delegat European al statului X consemnează declarația martorului după traducerea efectuată de un traducător autorizat de statul Y; acest fapt antrenează nelegalitatea administrării probei în statul X; Procurorul European sesizează cu judecata cauzei o instanță din statul Y, stat care are, în materie de traduceri, aceeași legislație ca și statul X; prin efectul art. 30 din Propunerea de Regulament, cu toate că proba este nelegal administrată atât în statul X, cât și în statul Y, ea trebuie acceptată de instanța de judecată din statul Y; concluzia conține o mare doză de absurd juridic: probe compromise în legislațiile naționale ale tuturor statelor sau a unei majorități dintre ele devin perfect admisibile în instanțele acelorași state. Mai degrabă, un astfel de demers ar părea logic din perspectiva prezentată de Corpus Juris, prin elaborarea unor norme comune de admisibilitate a probelor la nivelul U.E.

I.6. Dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Potrivit art. 30 din Propunerea de Regulament („Admisibilitatea probelor”), singurele excepții de la principiul liberei circulații a probelor în spațiul european sunt situațiile în care admiterea unei probe ar afecta „caracterul echitabil al procedurii sau dreptul la apărare”.

Capitolul IV al Propunerii de Regulament, intitulat „Garanții procedurale”, sintetizează în textul art. 32 principalele drepturi de care se bucură persoanele implicate în anchetele EPPO.

Articolul 32 pct. 1 din Propunerea de Regulament prevede, cu valoare de principiu, că: „Activitățile Parchetului European se desfășoară în deplină conformitate cu drepturile persoanelor consacrate în Carta drepturilor fundamentale a U.E., inclusiv cu dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare”.

Drepturile expres prevăzute în restul capitolului sunt: dreptul la interpret și traducere; dreptul la informații și accesul la materialul cazului; dreptul la un avocat și dreptul de a comunica cu părți terțe, precum și de a informa terți în caz de detenție; dreptul la tăcere și prezumția de nevinovăție; dreptul la asistență judiciară; dreptul de a prezenta probe, de a numi experți și de a audia martori.

Titlul VI al Cartei drepturilor fundamentale a U.E. constituie practic un inventar succint al drepturilor fundamentale ale omului, așa cum au fost acestea reglementate în alte convenții și declarații, printre care, în principal, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția) și dezvoltările jurisprudențiale ulterioare ale Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.) și Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare C.J.U.E.), după cum urmează:

– art. 47 – dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil; articolul reglementează, de asemenea, și: dreptul la un termen rezonabil al procedurii; caracterul independent și imparțial al instanței; dreptul de a avea un apărător; dreptul la asistență juridică gratuită;

– art. 48 enunță, pur și simplu, prezumția de nevinovăție și respectarea dreptului la apărare;

– art. 49 – principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor – enunță, concomitent, și principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale mai favorabile; se include, totuși, ca excepție de la principiul „nulla poena sine lege”, răspunderea penală bazată pe „principiile generale recunoscute de comunitatea națiunilor” (exprimarea se referă, fără îndoială, la crimele de război și la cele contra păcii și omenirii, adică la ceea ce poartă numele generic de „Dreptul de la Haga” și „Dreptul de la Geneva”);

– art. 50 – dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune (ne bis in idem).

Această afirmare și reafirmare de drepturi fundamentale în contextul răspunderii penale pentru infracțiuni P.I.F. se completează automat cu prevederile naționale în materie, care sunt, desigur, mult mai detaliate și circumstanțiate, aflate într-un permanent proces de autocorecție și corecție obligatorie, sub efectul jurisprudenței C.E.D.O.

De fapt, ceea ce se va aplica în mod concret în procesele penale, inclusiv cele în care este implicat EPPO, este legislația națională.

Se pune inevitabil și întrebarea: Cine efectuează controlul jurisdicțional asupra respectării acestor drepturi fundamentale?

Potrivit art. 36 al Propunerii de Regulament, care reglementează problema controlului jurisdicțional:

„1. În momentul adoptării unor acte de procedură pentru îndeplinirea funcțiilor sale, EPPO este considerat o autoritate națională în sensul controlului jurisdicțional.

2. Atunci când dispozițiile legislației naționale devin aplicabile în temeiul prezentului regulament, aceste dispoziții nu sunt considerate ca fiind dispoziții ale legislației Uniunii în scopul art. 267 din Tratat.”

Articolul 36 alin. (2) din Propunerea de Regulament atrage atenția asupra textului art. 267 T.F.U.E., potrivit căruia:

,,(1) Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

(2) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

(3) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

(4) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.”

După cum apare ca evident din coroborarea celor două texte normative sus-menționate, scopul reglementării din Propunerea de Regulament a fost să păstreze controlul jurisdicțional al actelor de procedură (inclusiv din punctul de vedere al respectării drepturilor suspectului/inculpatului) în anchetele Parchetului European și judecățile având ca obiect rechizitoriile acestuia, în competența instanțelor naționale, excluzând practic orice posibilitate de a se recurge la C.J.U.E.

Problema însă este mult mai complexă decât pare. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a U.E.: „Dispozițiile prezentei Carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii prin tratate”.

EPPO, prin intermediul PED, aplică, în cadrul anchetelor, atât dreptul național, cât, mai ales, Regulamentul, care este parte integrantă a dreptului Uniunii [conform art. 11 alin. (3) din Proiectul de Regulament]: „Cercetările și urmăririle penale ale Parchetului European sunt reglementate de prezentul Regulament. Legislația națională se aplică în măsura în care un aspect nu este reglementat de prezentul Regulament (…)”.

Din coroborarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a U.E. cu cele ale art. 11 alin. (3) și art. 36 din Proiectul de Regulament rezultă că în cadrul actelor de procedură ale Parchetului European se aplică, cu preeminență, prevederile Regulamentului și ale Cartei sus-menționate care sunt, indubitabil, parte a dreptului U.E. Cu toate că, în mod contrar evidenței, alin. (2) al art. 36 din Proiectul de Regulament încearcă, prin orice mijloace, să scoată în afara dreptului U.E. legislația națională aplicată prin efectul Regulamentului, acest demers nu este aplicabil în niciun fel dispozițiilor Cartei sus-menționate, ca efect tocmai al art. 51 alin. (1) din aceasta.

Toată problema rezolvată artificial prin acceptarea dogmatică a unei prezumții de jure (pe care unii doctrinari o consideră o veritabilă ficțiune juridică) gravitează, printre altele, în jurul chestiunilor prealabile, aflate în competența C.J.U.E. prin efectul art. 267 alin. (1) al T.F.U.E.

Cu toate acestea, după cum s-a argumentat teoretic mai sus, considerăm că C.J.U.E. este totuși competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la validitatea și interpretarea actelor Parchetului European, ori de câte ori aceste acte au aptitudinea de a vătăma drepturile expres menționate în capitolul IV al Proiectului de Regulament („Garanții procedurale”), precum și pe cele garantate expres de Carta drepturilor fundamentale a U.E.

Un argument jurisprudențial în această problematică îl constituie Hotărârea C.J.U.E. (Marea Cameră) din data de 26 februarie 2013 [cauza     C-617/10, având ca obiect cererea de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 T.F.U.E. de Harapanda tingsrätt (Suedia) prin decizia din 23 decembrie 2010, primită de C.J.U.E. la data de 27 decembrie 2010, în procedura Åklagaren contra Hans Akerberg Fransson][19].

Această cauză a fost generată de un litigiu între Åklagaren (instituția parchetului din Regatul Suediei) și inculpatul Hans Akerberg Fransson, cu privire la o pretinsă încălcare de către procurori a principiului „ne bis in idem” în situația urmăririi penale a acuzatului pentru infracțiuni fiscale în forma agravată, constând în cumularea sancțiunilor penale cu cele de drept administrativ și fiscal pentru aceleași fapte (pct. 15 subpct. 2 din Hotărârea C.J.U.E.) – chestiune preliminară adresată C.J.U.E. de Harapanda tingsrätt (Tribunalul districtului Harapanda – Suedia).

Competența C.J.U.E. referitoare la întrebările preliminarii din cauză a fost contestată de Comisia Europeană și guvernele suedez, ceh, danez, irlandez și olandez, pe motiv: „Curtea nu ar fi competentă să răspundă la acestea decât dacă sancțiunile fiscale aplicate d-lui Akerberg Fransson, precum și urmărirea penală declanșată împotriva acestuia din urmă, care constituie obiectul procedurii principale, ar proveni dintr-o punere în aplicare a dreptului U.E. Or, această situație nu s-ar regăsi nici în cazul textului național pe baza căruia au fost pronunțate sancțiunile fiscale, nici în cazul textului care servește drept fundament al urmăririi penale. Conform art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a U.E., sancțiunile și urmărirea penală sus-menționate nu ar intra așadar, sub incidența principiului ne bis in idem, garantat prin art. 50 din Carta sus-menționată” (paragr. 16 din Hotărârea C.J.U.E.).

După un silogism juridic clar și tranșant, bazat în principal pe ideea că dispozițiile naționale în materie de TVA sunt stabilite în conformitate cu dreptul U.E., existând astfel „o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA și respectarea dreptului U.E., în sensul punerii la dispoziția bugetului U.E. a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă” (paragr. 26 teza finală din Hotărârea C.J.U.E.), C.J.U.E. a tras următoarea concluzie:

„În aceste condiții, atunci când o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale (cu atât mai mult a unei măsuri a Parchetului European, adăugirea noastră – Gh. Bocșan) prin care, într-o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul U.E., se pune în aplicare acest drept în sensul art. 51 alin. (1) din Carta sus-menționată, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție prevăzut de Carta sus-menționată, astfel cum a fost interpretată de C.J.U.E. (…).

În acest scop, atunci când instanțele naționale trebuie să interpreteze dispozițiile Cartei sus-menționate, ele au posibilitatea și, eventual obligația, de a sesiza C.J.U.E. cu titlu preliminar, conform art. 267 T.F.U.E.

Din considerentele care precedă rezultă competența C.J.U.E. de a răspunde la întrebările adresate și de a furniza toate elementele de interpretare necesare aprecierii de către instanța de trimitere a conformității reglementării naționale cu principiul ne bis in idem, enunțat de art. 50 din Carta sus-menționată” (paragr. 29, 30 și 31 din Hotărârea C.J.U.E.).

Mutatis mutandis, cele decise de C.J.U.E. în cauza Åklagaren contra Hans Akerberg Fransson se aplică oricăruia din drepturile fundamentale prevăzute expres de Carta sus-menționată și nu doar principiului ne bis in idem (eadem ratio).

Conform principiului de interpretare: „Quando licet id quod majus, eidetur licere id quod minus” („Când mai mult este permis, se pare că și mai puțin este permis de asemenea”)[20], din moment ce C.J.U.E. este competentă să răspundă la chestiuni preliminarii, în apărarea drepturilor prevăzute în Carta sus-menționată, cu ocazia aplicării unor măsuri de către autoritățile naționale, cu atât mai mult va fi competentă atunci când autoritatea este europeană, iar nu națională, așa cum este cazul Parchetului European.

În concluzie, în pofida faptului că întreaga construcție a Parchetului European este formulată pentru a sustrage actele sale procedurale de la posibilitatea de a face obiectul chestiunilor preliminarii ridicate de instanțele naționale C.J.U.E., competența acesteia rămâne totuși deschisă ori de câte ori este vorba despre drepturi prevăzute expres de Regulamentul privind EPPO și, mai ales, de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii.

Se creează astfel prin textul Propunerii de Regulament o confuzie, ce ar trebui eliminată prin reformularea art. 36 privitor la controlul jurisdicțional, astfel încât competența C.J.U.E. asupra soluționării chestiunilor preliminarii să nu poată fi pusă sub semnul întrebării.

O poziție în acest sens a fost exprimată de Lars Bay Larsen, judecător la C.J.U.E., în cadrul intervenției sale „Relația cu instituțiile U.E.” la „Conferința organizată de Președinția lituaniană în cooperare cu Comisia Europeană și Academia de Drept European”, Vilnius, 16-17 septembrie 2013[21].

O altă problemă importantă ce apare în legătură cu respectarea garanțiilor procesuale și în special a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil în cadrul proceselor penale având ca obiect infracțiuni PIF o constituie segregarea drepturilor fundamentale ale suspectului/inculpatului între faza de urmărire penală și faza de judecată, astfel încât aceeași persoană va putea avea o paletă diferită de drepturi procesuale, cu conținut diferit și provenind din legislații naționale diferite în cadrul aceluiași proces penal.

Art. 32 alin. (3) din Propunerea de Regulament prevede că: „Persoanele suspectate și acuzate au drepturile enumerate la alin. (2) (garanțiile procesuale fundamentale, adăugirea noastră – Gh. Bocșan) din momentul în care sunt suspectate că ar fi comis o infracțiune. După confirmarea actului de inițiere a acțiunii penale de către instanța națională competentă, drepturile procedurale ale persoanelor suspectate și ale persoanelor acuzate se vor baza pe regimul național aplicabil în cazul relevant”.

Principiul este cât se poate de clar: în faza de anchetă se aplică dispozițiile privitoare la garanțiile procesuale prevăzute de legea internă a statului în care se efectuează actul de procedură (locus regit actum), iar în faza de judecată se aplică dispozițiile privitoare la garanțiile procesuale prevăzute de legea internă a statului în care funcționează instanța sesizată de EPPO. Cum cele două legi interne în succesiune pot fi diferite, și garanțiile procesuale ale suspectului/acuzatului pot fi succesiv diferite.

Controlul jurisdicțional de legalitate asupra probelor deja administrate a fost reglementat prin art. 30 din Propunerea de Regulament, instituindu-se principiul „liberei circulații a probelor”, ce a fost prezentat pe larg anterior.

Problema ce apare, din alt punct de vedere, este cea a stabilității raporturilor juridice de drept procesual penal și, de departe, cea mai importantă, „previzibilitatea legii”, ca parte componentă esențială a dreptului la apărare și mai ales ca cerință ce derivă din principiul nulla poena sine lege.

În fapt, pe parcursul întregii anchete a Parchetului European, suspectul nu poate cunoaște, în niciun fel, după ce lege va fi judecat, pentru că acest lucru depinde de o decizie absolut personală a EPPO, ulterioară anchetei. Suspectul nu are, așadar, garanția fundamentală a previzibilității legii.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (4) din Propunerea de Regulament („Acțiunea penală în instanțele naționale”), EPPO (doar el însuși) alege jurisdicția și stabilește instanța națională competentă (potrivit unor criterii clasice, dar imprevizibile în faza inițială a anchetei). Acest moment este ulterior finalizării anchetei și adoptării deciziei de inițiere a acțiunii penale.

Legea statului căruia îi aparține instanța ce va judeca poate să prevadă o altă întindere a conținutului garanțiilor procesuale, dar și, de exemplu, alte pedepse ori alte limite de pedeapsă (principală, complementară, accesorie), alte măsuri de siguranță etc. față de cele ale altor state, ce au vocația de a judeca, prin prisma criteriilor expuse la alin. (4) al art. 27 din Propunerea de Regulament.

În aceste condiții, informarea suspectului asupra învinuirii ce i se aduce nu va putea cuprinde niciun fel de informații despre pedeapsa ori alte sancțiuni la care ar putea fi expus în cazul în care ar fi găsit vinovat pentru că, la momentul informării suspectului, nu se poate cunoaște în niciun fel legea ce se va aplica în faza de judecată. La fel, nu va putea fi informat suspectul decât cu privire la drepturile sale în faza anchetei și, în niciun caz, și în faza judecății.

Imprevizibilitatea legii compromite de la bun început dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. O apărare coerentă și profesionistă a suspectului nu va putea fi realizată practic de niciun avocat, atunci când legea după care va fi judecată persoana nu este cunoscută din chiar momentul dobândirii calității de suspect.

În toate tipurile de procese desfășurate până în prezent, legea judecății a fost previzibilă. O singură excepție, retroactivitatea legii penale mai blânde, nu poate afecta în vreun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil.

Concluzia ce se impune: dreptul aplicabil în faza de judecată trebuie să fie cert în toate cazurile, în momentul dobândirii de orice persoană a calității de suspect.

Jurisprudența recentă a C.E.D.O. a stabilit, cu claritate, că dreptul de dispoziție al procurorului în domeniul alegerii instanței care va judeca o anumită cauză, în situația în care pedepsele depind de instanța aleasă, încalcă garanția prevăzută la art. 7 din Convenție (nulla poena sine lege) sub aspectul lipsei de previzibilitate a legii. Această concluzie a fost formulată în cauza Camilleri contra Malta[22].

În anul 2003, reclamantul John Camilleri a fost acuzat de faptul că, în decembrie 2001, avea în posesie 953 pastile de Ecstasy, nu în totalitate pentru uz propriu. La finalul anchetei, procurorul a decis să îl trimită în judecată în fața Curții Penale, care, în urma unui proces cu juri, l-a găsit pe reclamant vinovat și, în consecință, l-a condamnat la 15 ani de închisoare și o amendă de 15.000 de lire malteze (MTL), adică aproximativ 35.000 de euro.

La data de 24 aprilie 2008, Curtea Penală de Apel a confirmat hotărârea Curții Penale.

La 18 februarie 2009, reclamantul a solicitat exercitarea controlului de constituționalitate, printre altele, și pentru motivul că puterea discreționară a procurorului de a decide instanța în fața căreia se va judeca procesul este contrară art. 6 din Convenție, sub aspectul încălcării imparțialității. Motivul de neconstituționalitate a fost ulterior respins de Curtea Civilă cu motivația că, spre deosebire de situația de fapt din speța-test în materie (cauza Huber contra Elveția – raportat la imparțialitatea procurorului în legătură cu procesul penal), în Malta (stat cu sistem common law, adăugirea noastră – Gh. Bocșan), procurorul nu are puterea de a investiga infracțiuni și nici pe cea de a dispune arestarea.

După acest moment, reclamantul a contestat decizia înaintea Curții Constituționale a Maltei, care a confirmat-o, având în vedere teoria potrivit căreia faptul că procurorul poate alege forul în care să fie judecat inculpatul, nu îi conferă în niciun fel acestuia puterile unui judecător de instanță. În esență, afirmă Curtea Constituțională a Maltei, procurorul nu dispune de vreo formă de control asupra verdictului cu privire la vinovăția sau nevinovăția unui acuzat în instanță. De asemenea, Curtea Constituțională a Maltei a afirmat că „atâta vreme cât individul a fost conștient de minimul și maximul pedepselor stabilite de lege în momentul săvârșirii infracțiunii, nu poate fi vorba despre vreo violare a art. 6 sau art. 7 din Convenție. Mai mult, reclamantul nu a arătat în ce fel a fost afectat prin decizia respectivă”.

Cu toate acestea, Curtea Constituțională a Maltei a considerat că ar trebui să existe criterii oficiale pentru uzul procurorilor atunci când aleg instanța ce va judeca o cauză penală.

Pentru clarificarea situației de fapt și a elementelor de drept ce se întâlnesc în cauză, mai trebuie adăugat faptul că procurorul general al Maltei a trimis cauza Curții Penale (situație care presupunea limite de pedeapsă mai mari și alte elemente ale individualizării judiciare a pedepsei mai dure decât în situația în care aceeași cauză ar fi fost trimisă spre judecare Curții de Magistrați).

Mai mult, decizia procurorului cu privire la alegerea forumului nu este atacabilă în vreun fel.

Față de împrejurările cauzei și susținerile reclamantului, C.E.D.O. a hotărât să abordeze cauza nu din perspectiva art. 6 din Convenție, ci din perspectiva art. 7 din Convenție, mai exact, art. 7 paragr. 1 – „nullum crimen, nulla poena sine lege”.

Din jurisprudența constantă a C.E.D.O. în materie, principiile enunțate sunt satisfăcute ori de câte ori individul poate cunoaște, din însăși exprimarea folosită de dispozițiile legale (și, dacă este cazul, cu asistența C.E.D.O. pentru lămuriri), care anume acțiuni ori inacțiuni l-ar face subiect al răspunderii penale (cauza Scappole contra Italia).

Atunci când se vorbește despre lege, art. 7 din Convenție implică cerințe calitative, incluzând accesibilitatea și previzibilitatea, indiferent că este vorba de legea propriu-zisă sau de jurisprudență – ca izvor formal de drept (în cazul sistemului common law). Aceste cerințe calitative trebuie să fie satisfăcute atât în ceea ce privește definirea infracțiunii, cât și în ceea ce privește pedeapsa aplicabilă (a se vedea și cauza Kafkaris contra Cipru).

Prin urmare, un individ trebuie să poată cunoaște din textul dispoziției legale relevante, care anume acte sau omisiuni îl fac responsabil din punct de vedere penal și care anume este pedeapsa pe care o riscă pentru acestea.

Cu toate acestea, art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca scoțând în afara legii procesul gradual de clarificare a regulilor răspunderii penale pe cale de interpretare judiciară, sub condiția ca rezultatul la care se ajunge să fie conform cu esența incriminării și să fie, în mod rezonabil, previzibil.

O lege își păstrează previzibilitatea, chiar dacă cel interesat este obligat să recurgă la asistența juridică pentru a evalua, de o manieră rezonabilă în raport cu circumstanțele, consecințele pe care o anumită acțiune le poate antrena.

În cazul concret analizat, C.E.D.O. constată că legea malteză nu face posibilă, pentru reclamant, cunoașterea setului de reguli cu privire la pedepsele ce îi vor fi aplicabile.

Practic, reclamantul a devenit conștient de reglementările în materie de pedeapsă ce îi vor fi aplicabile doar în momentul în care procurorul general al Maltei a decis care anume va fi instanța ce va judeca procesul.

De asemenea, prin exemplele de jurisprudență internă în materie furnizate, reclamantul a probat că nu există criterii, nici măcar jurisprudențiale, cu privire la alegerea forumului de către procurorul general al Maltei.

Prin efectul acestui raționament rezultă indubitabil că procurorul general al Maltei se bucură de un drept absolut și necondiționat de a decide minimul pedepsei aplicabile pentru una și aceeași infracțiune.

O astfel de decizie este, în mod inevitabil, subiectivă și lasă loc la arbitrariu, în special din cauza lipsei unor garanții procedurale. Cu toate acestea, nu poate fi apreciată ca abuzivă.

În lumina considerentelor sintetizate mai sus, CEDO a conchis că procedura potrivit căreia procurorul poate alege instanța pe care o va investi cu judecarea cauzei nu satisface condiția previzibilității și, prin urmare, nu asigură garanții suficiente împotriva pedepselor arbitrarii.

Speța este aplicabilă, mutatis mutandis, și în materia dreptului EPPO de a alege jurisdicția. Cu toate că există patru criterii prevăzute de Proiectul de Regulament pentru alegerea jurisdicției, din cauza caracterului intens transnațional pe care îl vor avea cauzele cercetate de EPPO, cele patru criterii vor da naștere la vocația jurisdicțională asupra unei anumite cauze, din partea unui număr important de state.

Problema posibilității EPPO de a practica „forum shopping” (adică de a alege jurisdicția cea mai favorabilă intereselor instituției pe care o reprezintă) s-a aflat în centrul a numeroase dezbateri.

În afara considerentelor deja expuse anterior, se constată că această chestiune a fost dezbătută și în alte foruri europene, concluzionându-se la fel: renunțarea la puterea discreționară a EPPO de a alege jurisdicția națională căreia ar urma să-i fie trimisă o cauză.

Astfel, în documentul „Răspunsul Consiliului Barourilor Europene la Propunerea de instituire a unui Procuror Public European” („CCBE Response to a Proposal for an European Public Prosecutor” – 29.11.2013)[23], amintita asociație profesională europeană a avocaților (denumită în continuare CCBE) a identificat ca „o preocupare reală, din punctul de vedere al integrității sistemului de justiție, pericolul ca soluții cu totul și cu totul diferite pentru cauze similare să fie date ca urmare a aplicării unor legi naționale diferite, cu toate că urmărirea penală a fost făcută sub autoritatea EPPO. Ar fi contra intereselor justiției situația în care un cetățean ar avea convingerea că rezultatul unei astfel de trimiteri în judecată a fost afectat de decizia cu privire la locul judecății, câtă vreme acest loc este ales doar de EPPO singur și nu poate fi supus vreunei contestări.”

Consiliul Barourilor Europene susține că: „este, de asemenea, un pericol ca să fie creată o percepție a unui EPPO angajat sau care s-ar putea angaja, în propriul avantaj, în forum shopping, pentru a-și realiza finalitățile dorite.”

Amintita organizație profesională susține că una din modalitățile de a evita implicarea EPPO sau chiar apariția unei culturi populare care să promoveze ideea că EPPO este implicat în forum shopping ar fi aceea de a crea mecanisme eficiente de control judiciar asupra modului de alegere a instanței ce va judeca o anumită cauză a Parchetului European.

Un astfel de mecanism, propus de CCBE, constă, înainte de toate, în comunicarea către suspect a deciziei EPPO cu privire la jurisdicția aleasă pentru proces (mai exact, pentru faza de judecată a procesului). Această comunicare ar trebui să aibă loc de îndată ce este posibil, pentru a permite suspectului/acuzatului să caute consilierea juridică adecvată în această problemă.

CCBE și-a exprimat, pe de altă parte, opinia că o eventuală verificare a regularității actului de sesizare sub aspectul sus-menționat, de către instanța națională sesizată de EPPO, ar fi neadecvată. O asemenea instanță ar fi de așteptat să nu își pună propriul sistem judiciar într-o lumină proastă, considerându-l incorect față de vreuna din părți.

Neprevederea posibilității de control judiciar asupra alegerii forumului, pe de altă parte, ar fi contrară dispozițiilor art. 263 T.F.U.E.

Recomandarea oficială făcută de CCBE pentru rezolvarea dilemei ar fi aceea a exercitării controlului judiciar asupra alegerii jurisdicției naționale, căreia să îi fie supusă o cauză a EPPO, de C.J.U.E.

Fără să împărtășim acest punct de vedere, remarcăm faptul că prezintă unele avantaje esențiale, printre care: facilitatea armonizării deciziilor concrete de alegere a forumului printr-o jurisprudență constantă și coerentă, ce poate fi mai bine elaborată de C.J.U.E. decât de instanțele naționale ale statelor membre; odată stabilită o linie de jurisprudență clară în materie, legea devine previzibilă din punctul de vedere al pedepselor aplicabile pentru infracțiunile cercetate de EPPO în fiecare caz concret, astfel încât se elimină încălcarea art. 7 alin. (1) din Convenție (privind nulla poena sine lege).

În privința alegerii forumului prin decizia EPPO, ne exprimăm opinia în sensul că trebuie să existe o continuitate între faza de urmărire penală și faza de judecată, inclusiv din punctul de vedere al legii naționale care le reglementează.

Prin urmare, identificarea corectă a statului în care se vor amorsa cercetările trebuie făcută de la bun început de EPPO pe baza unor criterii clare și precise, care să înlăture arbitrariul și suspiciunea de forum shopping. Instanța care va judeca cauza trebuie să fie cea a statului efectuării urmăririi penale. O astfel de soluție rezolvă definitiv și problema încălcării prevăzute de art. 7 alin. (1) din Convenție sub aspectul nulla poena sine lege.

Nimic nu împiedică efectuarea de către PED de cercetări în mai multe state concomitent sau secvențial, atât direct, cât și prin instrumentul echipelor mixte de anchetă (JIT – joint investigation teams). Principiul „liberei circulații a probelor” își poate găsi aplicația și direct, încă din faza de urmărire penală, prin acceptarea de către Procurorul Delegat European însărcinat de EPPO cu efectuarea urmăririi penale a mijloacelor de probă colectate de alți PED, aparținând unor state diferite, ce au administrat probe în aceeași cauză în temeiul delegării EPPO.

Judecarea cauzei în statul în care s-a efectuat, în principal, urmărirea penală, simplifică mult și problema legalității administrării probelor în faza de anchetă, pentru că majoritatea probelor vor parveni tocmai din statul forumului, astfel încât controlul jurisdicțional se va putea manifesta nestingherit, în procedura de cameră preliminară sau în orice altă procedură echivalentă, în funcție de sistemul judiciar al forului.

Ne păstrăm, de asemenea, opinia în privința posibilității instanței forumului de a adresa întrebări preliminarii C.J.U.E. ori de câte ori ar fi vorba despre drepturi și garanții procesuale izvorâte din dreptul U.E. și, în special, din Carta drepturilor fundamentale a U.E.

I.7. Răspunderea EPPO, a adjuncților și a PED pentru abateri disciplinare, delicte civile sau infracțiuni săvârșite.

Propunerea de Regulament este lacunară în privința acestui subiect.

Singurul text ce se referă cu certitudine la răspunderea disciplinară a PED este cel din art. 10 alin. (3) al Propunerii de Regulament, potrivit căruia:

„Procurorii Europeni Delegați pot fi eliberați din funcție de către Procurorul European în cazul în care nu mai îndeplinesc cerințele prevăzute la alin. (2) sau criteriile aplicabile pentru exercitarea funcțiilor lor ori se fac vinovați de săvârșirea unor abateri disciplinare. În timpul exercitării funcțiilor lor în numele Parchetului European, Procurorii Europeni Delegați nu sunt eliberați din funcția de procurori naționali de către autoritățile naționale competente fără acordul Procurorului European.”

Prin urmare, problema care se pune referitor la mențiunea despre săvârșirea de PED a unor abateri disciplinare este: „Care este jurisdicția disciplinară competentă asupra PED?”

Propunerea de Regulament nu prevede absolut nimic în această chestiune. Așadar, nefiind aplicabil principiul de interpretare specialia generalibus derogant, se vor aplica PED regulile de răspundere disciplinară și jurisdicția disciplinară națională.

O astfel de concluzie, însă, este incompatibilă cu prevederile art. 6 alin. (5) din Propunerea de Regulament, potrivit căruia PED, atunci când acționează în cadrul mandatului lor, sunt „complet independenți față de organismele naționale și nu au obligații față de acestea”.

Particularizând, în situația României, singurul organism abilitat prin lege organică să stabilească răspunderea disciplinară a procurorilor și să aplice sancțiuni disciplinare este Consiliul Superior al Magistraturii (denumit în continuare C.S.M.).

Pe de altă parte, după cum s-a arătat anterior, jurisdicția C.S.M. nu ar putea fi aplicabilă din cauza incidenței art. 6 alin. (5) din Proiectul de Regulament. Din același motiv, nici Inspecția Judiciară a C.S.M. nu și-ar putea exercita atribuțiile.

Nu este deloc clar dacă independența PED față de autoritățile naționale se referă doar la aspectele funcționale, operative, sau se extinde, devenind o veritabilă imunitate jurisdicțională ce acoperă și sfera răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin actele de anchetă, ori, chiar mai mult, sfera răspunderii penale pentru infracțiuni de serviciu. Mai mult, EPPO cărei jurisdicții disciplinare, civile ori penale îi este supus?

Unicul text al Propunerii de Regulament în materie este cel prevăzut în art. 8 alin. (4), potrivit căruia: „În cazul în care EPPO nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru exercitarea atribuțiilor sale sau se face vinovat de săvârșirea unei abateri grave, C.J.U.E., la cererea Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei, îl poate elibera din funcție”.

Nici în acest caz nu se prevede absolut nimic în legătură cu baza normativă a răspunderii disciplinare.

O posibilă întrebare legată de această problematică ar fi în ce măsură art. 7 din Propunerea de Regulament ar putea avea vreo relevanță în privința reglementării răspunderii disciplinare a procurorilor din cadrul Biroului Procurorului Public European?

Articolul 7 alin. (2) din Propunerea de Regulament prevede că: „Normele interne de procedură reglementează organizarea activității Parchetului European și includ norme generale privind alocarea cazurilor”.

Opinăm în sensul că normele interne de procedură nu pot cuprinde, din motive de nepotrivire a naturilor juridice, norme de răspundere disciplinară.

Propunerea de Regulament nu cuprinde, de asemenea, niciun fel de dispoziții referitoare la despăgubirea victimelor erorilor judiciare produse de procurorii din cadrul EPPO.

În concluzie, considerăm că este necesar ca viitorul Regulament privind instituirea Parchetului European să precizeze actul care va reglementa răspunderea disciplinară, delictuală civilă sau penală a Procurorului European, a adjuncților acestuia, precum și a Procurorilor Europeni Delegați pentru fapte ilicite săvârșite în cadrul exercitării atribuțiilor specifice sau în legătură cu acestea.

II. Evoluții cu privire la natura juridică și structura EPPO, propuse de Președinția elenă în cursul primului semestru al anului 2014 și preluate de Președinția italiană

În cadrul discuțiilor ce au avut loc cu privire la Propunerea de Regulament din data de 17 iulie 2013, la nivelul organismelor de lucru ale Consiliului (COPEN, CATS și JHA) s-a conturat o poziție dominantă, susținută de Germania și Franța, ca lideri de opinie, în sensul unei structuri colegiale a EPPO.

Trebuie reamintit faptul că Propunerea de Regulament din data de 17 iulie 2013 era construită pe principiul unei structuri centralizate a EPPO, în care Procurorii Delegați Europeni aveau o dublă funcție: cea de procuror național și cea de subordonat al Procurorului European. Relația ierarhică dintre aceștia era nemijlocită, astfel încât nu exista vreo categorie intermediară de oficiali europeni între ei.

De asemenea, Propunerea sus-menționată aloca în competența exclusivă a EPPO toate infracțiunile PIF, indiferent de gravitatea acestora. Cu privire la acest aspect, majoritatea statelor membre ale U.E. s-au pronunțat în favoarea unei competențe materiale paralele a EPPO și a organelor de investigație naționale, considerând că, altfel, EPPO va fi supraîncărcat cu dosare privind infracțiuni de mică gravitate.

Ținând seama de opiniile dominante exprimate de statele membre ale U.E. (cu excepția Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, care a declarat formal că nu intenționează să participe la acest proiect, și a Regatului Danemarcei, care nu pune în aplicare, prin declarație unilaterală, întreg titlul V al T.F.U.E., privind spațiul de libertate, securitate și justiție), Președintele Consiliului a formulat un proiect de „Propunere pentru reglementarea înființării Biroului Procurorului Public European” la data de 21 mai 2014[24].

Propunerea Președinției Consiliului este diametral opusă celei formulate anterior de Comisie în cel puțin două dintre cele mai importante aspecte ale organizării și funcționării EPPO: o structură colegială a EPPO; competență materială paralelă atât a EPPO, cât și a serviciilor de procuratură naționale cu privire la infracțiunile PIF, așa cum sunt acestea reglementate de Directiva nr. 2014/XX/EU și implementate în dreptul național de statele părți.

În privința principiilor funcționării EPPO, Propunerea Președinției Consiliului se referă doar la principiul proporționalității în activitățile acestuia, fără a se mai menționa principiul legalității și principiul supremației dreptului U.E. Numeroase state membre au formulat obiecții pe această temă.

Propunerea Președinției Consiliului precizează, în art. 5 alin. (3), subsidiaritatea legii naționale față de prevederile reglementării EPPO. Mai mult, se precizează că legea aplicabilă anchetei este legea statului al cărui cetățean este Procurorul European Delegat însărcinat cu investigarea dosarului (nu este clarificată situația în care o anchetă este încredințată mai multor PED din state diferite tocmai din cauza caracterului transnațional al infracțiunilor investigate). Este de remarcat faptul că Propunerea (anterioară a Comisiei) de Regulament lămurea o astfel de situație. Principiul independenței este prevăzut nu doar cu aplicare față de ansamblul EPPO, ci și față de personalul acestuia (art. 6 din Propunerea Președinției Consiliului), însă este vorba doar despre o independență externă – față de statele membre, instituțiile, agențiile, birourilor și alte structuri funcționale ale U.E.

Este foarte clar faptul că independența EPPO nu funcționează și pe plan intern; pe scurt, procurorul de caz nu este independent în ancheta sa. Mai mult, nivelul de subordonare în cadrul EPPO este mult prea ridicat, astfel:

a) ancheta efectivă este desfășurată, practic, de Procurorul Delegat European, conform art. 12 alin. (1) al Propunerii Președinției Consiliului; acesta „este răspunzător pentru investigarea și trimiterea în judecată în numele, pe seama și sub instrucțiunile emise de EPPO acționând prin Procurorii Europeni competenți”;

b) art. 12 alin. (3) al Propunerii Președinției Consiliului prevede că: „Procurorul Delegat European va raporta asupra cauzelor către Procurorul European competent, precum și către Camera Permanentă însărcinată cu dosarul respectiv și va formula propuneri motivate referitoare la deciziile ce ar trebui luate de Camera Permanentă”;

c) Procurorul Delegat European este și „procuror național” în același timp; apar astfel aceleași îngrijorări constituționale, la acest nivel, dar și la nivelul Procurorilor Europeni (care au în același timp, la fel ca și PED, calitatea de procurori naționali), ca și în cazul Propunerii (Comisiei) de Regulament – în contextul în care Constituția României prevede, în art. 132, că: „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției”.

Structura EPPO se prezintă astfel:

Relații de subordonare/raportare:

Articolul 16 al Propunerii Președinției Consiliului face referire la Regulile Interne de Procedură ale EPPO, arătând că acestea vor reglementa organizarea activității EPPO și se vor referi la regulile generale referitoare la fluxurile de cauze și implementarea dispozițiilor ce vor fi prevăzute în Regulamentul cu privire la alocarea cauzelor.

Cu excepția definirii competenței EPPO (principale și, respectiv, subsidiare) și a stabilirii unor reguli cu privire la competența alternativă a EPPO și a autorităților naționale, Propunerea Președinției Consiliului nu precizează în niciun fel ce drept procesual penal va fi aplicat unei anchete a EPPO, cum se determină instanța competentă să judece o cauză trimisă în judecată de EPPO și care este dreptul procesual aplicabil fazei de judecată și de executare a pedepselor.

Propunerea Președinției Consiliului nu face nici trimiteri, în această problemă, la reglementarea din Propunerea (Comisiei) de Regulament din data de 17 iulie 2013.

Cu toate acestea, Președinția italiană pentru semestrul II al anului 2014 a Consiliului a emis Nota cu nr. 11255/2014 din data de 27 iunie 2014. În Notă se precizează că textul cuprins în Propunerea Președinției Consiliului din data de 21 mai 2014 este axat, în special, pe problematica structurii și competențelor EPPO, dezbătute pe larg în perioada președinției lituaniene și a celei elene.

În Nota sus-menționată se mai arată că unele din elementele cheie ale Propunerii de înființare a EPPO, în special cele referitoare la măsurile de investigare, admisibilitatea probelor, garanțiile procesuale și controlul judiciar asupra deciziilor EPPO au fost discutate tematic în timpul Președinției lituaniene, iar discuțiile despre măsurile investigative au fost relansate de Președinția elenă la reuniunea Grupului de lucru al Parlamentului European pentru cooperare judiciară internațională în materie penală (COPEN) din data de 19 iunie 2014.

Pentru aceste motive, Președinția italiană a propus continuarea dezbaterilor asupra următoarelor teme: controlul judiciar asupra măsurilor și deciziilor EPPO și admisibilitatea probelor.

Într-o altă Notă a Președinției Consiliului (nr. ST 11376/14, sub același număr de dosar interinstituțional 2013/0255 APP) s-a arătat că majoritatea delegaților la Consiliul Justiție și Afaceri Interne din data 6 iunie 2014 au salutat inițiativa Consiliului de a promova sistemul colegial în activitatea EPPO, precum și principiul competenței materiale paralele între EPPO și serviciile de procuratură ale statelor membre și au acceptat aceste principii ca bază pentru viitoarele dezbateri referitoare la înființarea EPPO.

Privit din acest punct de vedere, Proiectul de Regulament al Președinției Consiliului se completează automat cu prevederile Propunerii (Comisiei) de Regulament din data de 17 iulie 2013 pentru toate tematicile neprecizate expres în Proiectul Consiliului.

Proiectul de Regulament al Președinției Consiliului mai aduce ca noutăți următoarele:

a) competența alternativă EPPO/autorități naționale cu privire la infracțiunile PIF;

b) pentru infracțiunile cu un prejudiciul sub 10.000 de euro, competența aparține, în principiu, autorităților naționale, cu excepția situației în care infracțiunea are repercusiuni la nivelul U.E. sau dacă suspecții sunt oficiali sau alți funcționari ai U.E. sau ai instituțiilor acesteia;

c) ori de câte ori EPPO hotărăște să-și exercite competența, autoritățile naționale trebuie să se abțină de la anchetă;

d) dreptul de preluare al EPPO – acesta poate prelua oricând o anchetă aflată în investigarea autorităților naționale sau poate să decidă începerea unei anchete proprii, în domeniul său de competență principală, cu imediata consecință a stopării anchetei naționale;

e) în privința exercitării de EPPO a competenței subsidiare, în caz de divergență cu autoritățile naționale, decid acestea din urmă.

III. Cele mai recente evoluții în materia Propunerii de Regulament (a Comisiei) cu privire la înființarea EPPO

În perioada 22 decembrie 2015-11 iulie 2016, Propunerea de Regulament a progresat consistent sub Președinția olandeză a U.E., pornind de la o formă bine structurată, concepută în timpul Președinției luxemburgheze anterioare. Astfel, structura, competențele, funcționarea și câteva norme de procedură, împreună cu garanțiile procesuale ale suspecților/inculpaților anchetați de EPPO își găsesc expresia, relativ coerentă, în Documentul nr. 15100/15 al Consiliului^[25]. Această etapă de elaborare normativă s-a oprit la art. 36 al Propunerii de Regulament („Controlul jurisdicțional în fața Curții de Justiție a U.E.”).

Prin Documentul nr. 9799/2016 al Consiliului^[26], bazat pe realizările raportate la Consiliu în luna martie 2016, Președinția olandeză a continuat munca pentru a schița o formă primară a capitolelor legate de procesarea informației, protecția datelor, procedurile de urmărire penală simplificate, costurile operaționale, buget, statutul personalului angajat al EPPO, procedurile administrative, statutul Directorului Administrativ, precum și relațiile interinstituționale cu OLAF, Europol, alte organe, oficii și agenții ale U.E.

Ca urmare a întrunirilor Consiliului Justiție și Afaceri Interne (J.H.A.) din 3-4 decembrie 2015 și 9-10 iunie 2016, s-a reușit structurarea unei susțineri conceptuale cvasiunanime pentru toate prevederile Propunerii de Regulament, astfel încât, prin Documentul nr. 10830/16 al Consiliului^[27] s-a sintetizat o formă completă a Regulamentului cu privire la înființarea EPPO.

Ne vom referi, în continuare, exclusiv, la această ultimă formă de Propunere de Regulament, care aduce noutăți semnificative, prin înglobarea în text a prevederilor art. 36 a – 75, propuse prin documentul anterior al Consiliului din 3 iunie 2016, precum și prin restructurarea, de o manieră importantă, a art. 36 („Controlul judiciar”), prin introducerea funcției de Director Administrativ etc.

Idei directoare ce și-au regăsit exprimarea în varianta finală a Propunerii de Regulament al EPPO (o mare parte fiind preluată din variantele anterioare ale Proiectelor Comisiei și Consiliului, fie dintre cele care susțin independența structurii, fie dintre cele care promovează sistemul colegial) sunt următoarele:

1. Structura, organizarea și funcționarea EPPO se constituie într-o sinteză a sistemului independent – ierarhizat și a sistemului colegial; Colegiul și Camerele Permanente reprezintă elementele de tip colegial, iar verticala constă în axa Procuror European Șef – Structuri colegiale – Procurori Europeni Delegați, dând expresie sistemului independent – ierarhizat (art. 7 din ultimul Proiect de Regulament se referă expres la „Biroul central” și, respectiv, la „nivelul descentralizat”). Aceste elemente structurale nu sunt mult diferite de cele propuse de Președinția Consiliului la data de 21 mai 2014 și reflectate în schema de mai sus.

2. Principiile de bază ale activității EPPO, așa cum au fost reținute în art. 5 al Proiectului final de Regulament, sunt „cele ale statului de drept și ale proporționalității”. Se remarcă absența oricărei referiri la principiul legalității, chestiune asupra căreia au formulat obiecții repetate Italia și Portugalia^[28]. Un alt principiu fundamental stabilit este cel al subsidiarității dreptului național în raport cu prevederile Regulamentului EPPO. Acesta reprezintă doar o reflecție obișnuită în privința dreptului european imperativ în relație cu dreptul național, dobândind caracter supletiv prin efectul art. 148 din Constituția României, republicată. Considerăm totuși că, în spiritul obiecțiilor formulate de Italia și Portugalia, o referire la principiul legalității (unionale sau naționale, ori ambele) ar fi binevenită pentru că noțiunea de „principii ale statului de drept” nu acoperă în întregime și supremația legii, decât în viziunea sistemului de drept anglo-saxon și doar în contextul liberalismului politic^[29].

3. Principiul independenței externe a EPPO – în sensul că nicio componentă structurală a EPPO nu poate primi instrucțiuni decât din partea unei alte componente a EPPO și în niciun caz din partea unei structuri exterioare europene sau naționale^[30]. În ceea ce privește o autonomie sau independență internă a PED, care instrumentează efectiv cauzele, despre acest lucru nici nu poate fi vorba câtă vreme o bună parte din dispozițiile Propunerii finale de Regulament prevăd modul în care sunt autorizate actele de urmărire penală, de la cel dintâi, deschiderea cazului, și până la trimiterea în judecată, precum și autorizările necesare declarării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate. Practic, Procurorul European Delegat, singur, care este concomitent și procuror național, nu are nicio putere decizională. Pentru absolut orice act pe care îl îndeplinește are nevoie de o autorizare din partea Camerei Permanente competente sau, după caz, din partea Procurorului European care îl supraveghează, iar, uneori, chiar din partea Colegiului. Într-un mare număr de cazuri, Procurorul European delegat primește instrucțiuni scrise cu caracter obligatoriu de la sus-menționatele structuri ale EPPO, referitoare la chestiuni de fond și de procedură ale cauzei pe care o instrumentează.

Problema ni se pare importantă pentru că este legată de un alt principiu fundamental, ce va fi analizat în continuare.

4. Procurorul European Delegat cu dublă caschetă (à double chapeau) – ideea a existat încă de la începutul dezbaterilor asupra înființării EPPO^[31]. Se pare că Proiectul final de Regulament a reținut doar avantajul „pălăriei naționale” a Procurorului European Delegat, constând în „puterea de a da instrucțiuni autorităților de aplicare a legii din statul membru în care își exercită funcția”^[32]. Mai mult, „acest design în care un nucleu de specialiști deține puterea de a da instrucțiuni unor procurori „à double chapeau” constituie un concept remarcabil de nou în materia luării deciziilor și alocării resurselor în problematica penală a U.E. Problema pe care trebuie să și-o pună legislatorii este aceea dacă această schimbare este atât acceptabilă, cât și fezabilă”^[33].

Raportat la atribuțiile Camerelor Permanente (printre care cele de elaborare a instrucțiunilor către PED de a iniția o cercetare, de a instrumenta un caz, de a aloca sau realoca o cauză, de a aproba decizia unui Procuror European de a efectua urmărirea penală el însuși, precum și de a decide asupra trimiterii în judecată, închiderii sau redeschiderii unui caz, de a aplica o procedură simplificată de urmărire penală etc.)^[34], după cum se observă, foarte numeroase și importante, un grup de state (Suedia, Cipru, Republica Cehă, Finlanda, Croația, Ungaria, Irlanda, Malta, Olanda, Portugalia și Slovenia) „își mențin opinia generală că un sistem în care PED sunt responsabili cu luarea majorității deciziilor operaționale ar contribui, în mod semnificativ, la eficacitatea EPPO”.

În materia atribuțiilor PED, art. 12 alin. (1) teza a II-a din Proiectul final de Regulament prevede că aceștia „urmează indicațiile și instrucțiunile Camerei Permanente responsabile pentru caz, precum și instrucțiunile Procurorului European însărcinat cu supravegherea”. Concomitent, art. 12 alin. (1) teza a III-a din același proiect cuprinde o contradicție flagrantă, cu privire la care opinăm că textul normativ nu poate rămâne în forma actuală. Astfel, se precizează că: „PED sunt, de asemenea, responsabili pentru trimiterea în judecată, având în special competența de a pleda, de a participa la obținerea de probe și de a exercita căile de atac disponibile în conformitate cu dreptul național”.

După cum s-a arătat mai sus, dispoziția de trimitere în judecată, la fel ca și decizia de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt prerogative ale Camerei Permanente sau, în mod excepțional, prin delegare, ale Procurorului European care supraveghează cauza. Prin urmare, decidentul în aceste materii nu este Procurorul European Delegat. Ne întrebăm atunci, care ar fi temeiul răspunderii Procurorului European Delegat, și considerăm că singurul temei posibil ar putea consta în furnizarea de către acesta de date necorespunzătoare realității (și doar în aceste situații), pe baza cărora Camera Permanentă sau, după caz, Procurorul European, a luat deciziile respective. Nu credem totuși că această idee a fost cea care l-a călăuzit pe legiuitorul european în formularea respectivului text normativ, ci, mai degrabă, o anumită propensiune de a-l încărca pe Procurorul European Delegat cu răspunderi multiple, dar capacitate de decizie aproape inexistentă.

5. Procedura aplicabilă anchetelor EPPO. Proiectul final de Regulament stabilește că această procedură este cea națională, din statul membru căruia îi aparține Procurorul European Delegat care a început cercetarea în cauză sau cel desemnat de Camera Permanentă. De fapt, este vorba de Procurorul European Delegat din statul membru în care se află centrul activității infracționale sau din statul în care s-a săvârșit cea mai mare parte a infracțiunilor, dar Camera Permanentă își rezervă o largă putere decizională în această problemă^[35].

Una din chestiunile cele mai importante legate de procedura de anchetă o constituie dreptul de evocare^[36]. Acest drept este o consecință a competenței prioritare pe care o are EPPO asupra infracțiunilor PIF, în raport cu competența în materie a statelor membre. Dreptul de evocare constă în puterea pe care EPPO (respectiv Camerele Permanente, Colegiul sau, prin excepție, Procurorii Europeni ori chiar PED) o are, de a prelua pentru efectuarea urmăririi penale orice cauză în competența sa, ce a fost semnalată de agenți ai statelor membre. Per a contrario, în cazurile în care Camera Permanentă competentă decide să nu-și exercite dreptul de evocare, competența de a efectua urmărirea penală revine organelor de aplicare a legii aparținând statelor membre. Putem afirma că dreptul de evocare acționează, în materia stabilirii competenței de investigare a infracțiunilor PIF, la fel ca și dreptul de preempțiune, în cazul vânzării proprietăților.

Termenul de exercitare a dreptului de evocare este de cinci zile de la data primirii de EPPO a tuturor informațiilor relevante despre cauză, timp în care autoritățile naționale, fără a desfășura efectiv o urmărire penală, iau toate măsurile necesare urgente, în conformitate cu dreptul național, pentru a garanta o urmărire penală eficace.

6. Normele interne de procedură a EPPO (cele care reglementează organizarea activității) sunt lăsate în competența de reglementare a organizației însăși. Astfel, o propunere de norme interne de procedură este elaborată de Procurorul European Șef și este supusă dezbaterii Colegiului, care o poate adopta cu o majoritate de două treimi. Orice Procuror European poate propune o modificare a normelor interne de procedură^[37].

Cu privire la aceste norme de procedură internă, dezbaterile par a nu se fi încheiat în această etapă a negocierilor pentru că, pe de o parte, Proiectul final de Regulament nu precizează ce tip de norme intră în această sferă, iar, pe de altă parte, pentru a avea forța imperativă a dreptului european, acestea ar trebui să facă obiectul negocierilor între statele membre, iar nu să fie lăsate în competența Colegiului EPPO. Față de aceste considerente, Republica Cehă a exprimat îndoieli în legătură cu obligativitatea regulilor de procedură internă ale EPPO în relația cu dreptul național, iar Președinția Consiliului a sugerat ca problema să fie reluată în dezbatere într-un stadiu ulterior al negocierilor, atunci când va fi formată o imagine mai clară a regulilor concrete ce vor trebui incluse în normele interne de procedură^[38].

Având în vedere că normele interne de procedură vor trebui să reglementeze chestiuni procesuale esențiale, cum ar fi: actele ce se vor încheia de structurile din cadrul EPPO, condițiile de fond și de formă ale acestora, modalitățile de contestare internă a lor, circuitul acestora în interiorul instituției etc., opinăm că aceste norme interne sunt de fapt norme de procedură penală propriu-zise, iar pentru a deveni obligatorii pentru statele membre trebuie negociate și aprobate de acestea. De aceea, susținem poziția Republicii Cehe în această chestiune. În caz contrar, nedobândind în mod legitim caracterul imperativ al dreptului unional, ele se vor dovedi fragile în cazul controlului judiciar de legalitate al C.J.U.E.

7. Exercitarea acțiunii penale și a căilor de atac înaintea instanțelor. După cum s-a afirmat și mai sus, decizia de trimitere în judecată a unei cauze aparține Camerei Permanente competente, sesizată cu un raport pe această temă, redactat de Procurorul European care a supravegheat cauza, înștiințat la rândul său, în acest sens, de Procurorul European Delegat^[39]. În cazul adoptării de către Camera Permanentă a deciziei de trimitere în judecată, va fi sesizată, în principiu, instanța națională competentă din statul membru al Procurorului European Delegat ce a investigat cauza. În cazul unor motive justificate^[40], Camera Permanentă poate să decidă să trimită în judecată cazul înaintea instanței unui alt stat membru decât cel al Procurorului European Delegat care a efectuat cercetările, emițând, în consecință, instrucțiuni către un Procuror European Delegat din alt stat membru.

Exercitarea căilor de atac se face potrivit normelor procesuale ale statului forului, de către Procurorul European Delegat, cu aprobarea prealabilă a Camerei Permanente competente. Doar dacă termenul de declarare a căii de atac este prea scurt pentru a obține autorizarea Camerei Permanente competente, Procurorul European Delegat poate introduce singur calea de atac, sub rezerva retragerii ulterioare a acesteia la dispoziția expresă a Camerei sus-menționate.

Considerăm ca o situație inacceptabilă aceea ce se poate naște în situația, luată în considerare de Proiectul final de Regulament, în care urmărirea penală a cauzei se face într-un stat membru, iar judecarea acesteia are loc într-un alt stat membru. Se înfrânge într-o asemenea ipoteză principiul previzibilității dreptului. Suspectul/inculpatul nu își poate structura adecvat apărarea în cursul urmăririi penale pentru că nu are certitudinea asupra jurisdicției forului.

8. Teoria „pașaportului european al probelor”, despre care s-a dezbătut amplu în doctrină, urmare a dispozițiilor din art. 30 al celui dintâi Proiect de înființare a EPPO al Comisiei din anul 2013^[41], și-a găsit expresia și în Proiectul final de Regulament^[42]. Ceea ce este surprinzător îl constituie faptul că textul normativ unional nu afirmă validitatea probelor obținute într-o altă jurisdicție, ci neagă posibilitatea respingerii acestora dacă „nu sunt incompatibile cu obligațiile statelor membre de a respecta echitatea procedurii, dreptul la apărare sau alte drepturi consacrate în Carta drepturilor fundamentale a U.E., în conformitate cu art. 6 T.U.E.”. Cu toate acestea, ultimul alineat al art. 31 din același proiect final precizează: „Competența instanței de judecată de a evalua în mod liber probele prezentate de către inculpat sau procurorii EPPO nu este afectată de prezentul Regulament”.

Este evident faptul că acest ultim text întărește principiul universal de drept procesual contemporan al lipsei de valoare prestabilită a probelor în proces, însă trebuie reținut că textul sus-menționat se referă exclusiv la valoarea probatorie a mijlocului de probă prezentat înaintea instanței, iar nu la o eventuală libertate a instanței de a respinge probe pe motivul că acestea ar fi lovite de nulitate din cauza unor vicii prevăzute de procedura penală a statului forului. Rămâne valabilă, în această materie, întrebarea ce s-a pus în doctrină raportat la prevederile art. 30 a Propunerii de Regulament (a Comisiei): ce se întâmplă cu probele prezentate de EPPO în fața instanței unui alt stat membru decât cel în care au fost administrate, în cazul în care sunt atinse de vicii de procedură prevăzute în procedura penală a acestui din urmă stat? Întrucât nu există o prevedere expresă în Propunerea de Regulament, prin interpretare logică, per a contrario, ar trebui ca astfel de probe să fie respinse de instanța din statul unde se judecă rechizitoriul Parchetului European. În caz contrar, instanța ar urma să aplice, în procedura sa penală internă, normele de admisibilitate a probei din dreptul statului unde a fost administrată efectiv proba respectivă.

Pe de altă parte, este foarte posibil ca nicio altă jurisdicție să nu se fi pronunțat asupra admisibilității probei în statul în care aceasta a fost administrată. Ar fi cazul, de exemplu, în situația în care, din motive procesuale interne, actul procurorului nu a ajuns să fie supus unei proceduri de control judiciar. În măsura în care s-ar accepta ideea unei lipsiri totale a instanței străine învestită cu judecarea cauzei de posibilitatea de a verifica legalitatea probei, s-ar putea ajunge, în unele cazuri, ca legalitatea administrării unei anumite probe să nu fie supusă niciunui control judiciar. Aceste chestiuni au fost comentate pe larg în cuprinsul pct. I.5. al prezentului studiu.

9. Închiderea cauzelor EPPO cu alte soluții decât trimiterea în judecată^[43]. Decizia se ia de Camera Permanentă competentă, sesizată prin raportul Procurorului European Delegat atunci când apar următoarele situații: decesul suspectului/inculpatului ori lichidarea persoanei juridice anchetate; alienarea mintală a celui cercetat; refuzul ridicării imunității de care se bucură suspectul/inculpatul; expirarea termenului național de prescripție a răspunderii penale; respectarea principiului „ne bis in idem”; lipsa probelor relevante. Cauzele pot fi redeschise motivat, de asemenea, de către Camera Permanentă competentă.

Procedurile simplificate de urmărire penală, introduse prin art. 34 al Proiectului de Regulament din 11 iulie 2016, se referă la situațiile de închidere a cauzei prin acceptarea de către suspect/inculpat a unor condiții impuse de Parchetul European în temeiul dreptului național aplicabil. Procurorul European Delegat poate aplica astfel de proceduri cu autorizarea și în conformitate cu instrucțiunile Camerei Permanente competente.

10. Garanțiile procesuale^[44] constau în aplicarea tuturor principiilor prevăzute în Carta drepturilor fundamentale ale U.E., precum și a drepturilor expres prevăzute în directivele Parlamentului European și Consiliului (dreptul la interpret și traducere, dreptul la informare și acces la materialul cauzei, dreptul la un apărător, dreptul de a comunica cu terții și de a fi informați terții în caz de detenție, dreptul la tăcere, prezumția de nevinovăție, dreptul la ajutor judiciar).

11. Controlul judiciar^[45] este împărțit între instanțele competente ale statelor membre și C.J.U.E. – după cum este vorba despre decizii preliminare sau, după caz, de aplicare a dispozițiilor T.F.U.E.. Astfel, instanțele naționale competente ale statelor membre, judecând în baza dreptului forului, vor soluționa cererile și contestațiile vizând actele procesuale ale EPPO, emise în vederea producerii de efecte juridice față de terți, sau omisiunea EPPO de a emite astfel de acte și care sunt prevăzute în Regulamentul EPPO. În noțiunea de „terți” intră și suspectul, inculpatul, victima, alte părți ori persoane ce au interese legitime în cauză^[46]. Printre actele avute în vedere la această categorie ar intra, cu titlu de exemplu, următoarele: omisiunea înștiințării în cel mai scurt timp a suspectului/inculpatului despre calitatea procesuală pe care o are, luarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor sau, dimpotrivă, omisiunea de a lua măsuri asigurătorii etc.

C.J.U.E. are jurisdicție, în temeiul art. 267 T.F.U.E., pentru a emite decizii preliminarii în cazurile prezentate mai sus, atunci când cererea sau contestația este formulată înaintea unei instanțe naționale, dar nu în baza dreptului intern, ci în temeiul dreptului U.E., când pentru rezolvarea petitului este necesară interpretarea sau stabilirea validității dreptului național sau în cazurile ce implică un conflict de competență între EPPO și autoritățile judiciare naționale. C.J.U.E. este competentă, de asemenea, în cazul cererilor și contestațiilor care vizează închiderea unei cauze a EPPO, altfel decât prin sesizarea instanței, atunci când temeiul juridic invocat este dreptul unional, ori are legătură cu limitarea dreptului de acces la date sau a accesului publicului la documente (ultimele două motive au legătură cu procedurile de acces/protecție a datelor). Totodată, C.J.U.E. va judeca și orice litigii referitoare la compensarea prejudiciilor cauzate de EPPO, la clauzele în legătură cu procedurile de arbitraj, incluse în contractele încheiate de EPPO, ori la demiterea din funcție a Procurorului European Șef sau a unui Procuror European.

În momentul actual, dezbaterile asupra elementelor de noutate din noul Proiect prezentat mai sus (în cadrul pct. III), dezvoltat de Președinția olandeză a Consiliului în primul semestru al anului 2016, au loc sub egida Președinției slovace a Consiliului.

Ritmul în care se poartă negocierile între statele membre asupra chestiunilor aflate în continuare în dezbatere devine tot mai alert, subliniind elementul programatic al Republicii Slovacia în sensul intrării în vigoare cât mai curând a actului normativ european vizând EPPO.

* e-mail: gbocsan@gmail.com

[1] Comisia Europeană (denumită în continuare Comisia), Propunere de Regulament al Consiliului Uniunii Europene (denumit în continuare Consiliu) cu privire la înființarea EPPO, Bruxelles, 17.07.2013 COM(2013)534 final, dosar interinstituțional 2013/0255 (APP), SWD(2013)274 final, SWD(2013)275 final, varianta în limba engleză. În prezentul articol se va folosi pentru Biroul Procurorului European acronimul utilizat de Uniunea Europeană: EPPO (European Public Prosecutor’s Office).

[2] Programul de la Stockholm – o Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora, document 2010/C 115/01, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 mai 2010, varianta în limba română, disponibil pe site-ul http:/eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52010XG0504(01)&from=RO (accesat la 19 octombrie 2016).

[3] Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor – crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Europei – plan de acțiune pentru punerea în aplicare a programului de la Stockholm, pct. 4, paragr. ultim, 20.04.2010, COM (2010)171 final, varianta în limba română, disponibilă pe site-ul http:/eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52010DC0171&from=RO (accesat la 19 octombrie 2016).

[4] Green Paper on criminal law protection of the financial interests of the Community and the establishment of a European Prosecutor, Commision of the European Communities, Bruxelles, 11.12.2001, COM (2001)0715 final [Cartea Verde privind protecția prin dreptul penal a intereselor financiare ale Comunității și instituirea unui Procuror European (denumită în continuare Cartea Verde), Comisia, Bruxelles, 11.12.2001, COM (2001)0715 final], disponibilă pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/en/TXT/?uri=CELEX:52001DC0715 (accesat la 17 octombrie 2016).

[5] Disponibil pe site-ul https://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/c_32620121026ro.pdf (accesat la 17 octombrie 2016).

[6] O analiză detaliată a acestei problematici se găsește și în European Commission, Commission Staff Working Document, Impact Assessement Accompanying the Proposal for a Council Regulation on the Establishment of the EPPO, Brussels, 17.07.2013, SWD (2013)274 final, disponibilă pe site-ul http://ec.europa.eu/justice/criminal/files/eppo_impact_assessment_en.pdf (accesat la 16 octombrie 2016).

[7] The overall impression when reading the two Proposal ist that the EPPO should be seen as a 29th member of Eurojust, rather than being part of Eurojust, Council of the European Union, 17188/1/13, Rev.1, Eurojust 135, COPEN 226, Brussels, 4 December 2013, Report from the Eurojust Seminar on the new draft Regulation on Eurojust: an improvement in the fight against cross-border crime?, The Hague, 14-15 October 2013, paragr. 4.4.1., p. 36, disponibilă pe site-ul www.eurojust.europa.eu/doclibrary/Eurojust-framework/strategicmeetingsonfutureofeurojust/Eurojust%Seminar%20on%20the%20new%20draft%20Regulation%20Eurojust%20October%202013/17188-1-13-rev1_2013-12-04-EN.pdf (accesat la 30 septembrie 2016).

[8] Communication from the Commission to the European Parliament, the Council and the National Parliaments on the review of the proposal for a Council Regulation on the establishment of the European Public Prosecutor’s Office with regard to the principle of subsidiarity, in accordance with Protocol No 2, European Commission, Brussels, 27.11.2013, COM (2013) 851 final, p. 13, disponibilă pe site-ul http://ec.europa.eu/justice/criminal/files/1_en_act_part1_v4.pdf (accesat la 16 octombrie 2016).

[9] Parlamentul României, Senatul, Hotărârea nr. 60/2013 cu privire la propunerea de Regulament al Consiliului de instituire a Parchetului European COM (2013)534 final, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 31 octombrie 2013 și pe  site-ul http://www.dsclex.ro/legislatie/2013/octombrie2013/mo2013_667.htm (accesat la 19 octombrie 2016).

[10] A. Biehler, Dr. S. Gless, N. Parra, Dr. H.E. Zeitler, Analyse du Livre Vert sur la protection pénale des intérêts financiers communautaires et la création d’un Procureur Européen – Etude pour la commission du contrôle budgétaire du Parlement européen, Max Planck Institut für Ausländisches und Internationales Strafrecht, Freiburg, avril 2002, disponibil pe site-ul EPPO gp_mplank_de_fr.pdf (accesat la 10 ianuarie 2014), PE 315762/rev, DV/462839f/FR.doc; în acest studiu se susține însă teza potrivit căreia Procurorul Delegat European ar trebui să își exercite exclusiv mandatul european, iar nu, concomitent, și unul național, iar explicația acestei preferințe este bazată pe respectarea independenței Procurorului Delegat European față de autoritățile statelor naționale, precum și pe o specializare superioară în materia dreptului european (p. 69, subpct. b).

[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

[12] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002.

[13] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.

[14] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.

[15] Disponibilă pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A12012P%2FTXT (accesat la 17 octombrie 2016).

,,Art. 47. Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil

(1) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

(20 Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

(3) Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.”

,,Art. 48. Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare

(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.

(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.”

[16] A se vedea pct. 6.3.4.2. alin. (2) din Cartea Verde.

[17] Disponibilă pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Al33108 (accesat la 17 octombrie 2016).

[18] European Parliament, Tampere European Council 15 and 16 October 1999 – Presidency Conclusions, par.36, disponibile pe site-ul http://www.europarl.europa.eu/summits/tam_en.htm (accesat la 17 octombrie 2016).

[19] InfoCuria, Case Law of the Court of Justice ECLI:EU:C:2013:105, Judgement of the Court (Grand Chamber), 26 February 2013. Hotărârea se găsește pe portalul InfoCuria, disponibil pe site-ul https://curia.europa.eu/juris/document (…) (accesat la 30 septembrie 2016). Cu privire la această Hotărâre C.J.U.E., a se vedea și J.A.E. Vervaele, European Criminal Justice in the Part – Lisabon Area of Freedom, Security and Justice, Università Degli Studi Di Trento, Facoltà di Giurisprudenza, 2014, p. 192 și urm., disponibilă pe site-ul http://eprints.biblio.unitn.it/4399/COLLANA_QUADERNI_VOLUMES_VERVAELE_FORNASARI_SARTORI_02.09.2015.pdf (accesat la 30 septembrie 2016).

[20] Apud Bouvier, 1856.

[21] Council of the European Union 13863/13, Brussels, 20 September 2013, European Public Prosecutor’s Office: A Constructive Approach towards the Legal Framework – Conclusions of the conference organised by the Lithuanian Presidency in cooperation with the Academy of European Law (Vilnius, 16-17 September 2013), Information by the Presidency, opiniile prezentate de judecătorul Lars Bay Larsen (p. 18 și urm. din documentul sus-menționat) fiind disponibile pe site-ul http://db.eurocrim.org/db/en/doc/1949.pdf (accesat la 17 octombrie 2016).

[22] C.E.D.O., Hotărârea din 27 mai 2013, disponibilă pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int/eng#{“fulltext”:[“Malta”],”documentcollectionid2″:[“GRANDCHAMBER”,”CHAMBER”],”itemid”:[“001-116076”]} (accesat la 18 octombrie 2016).

[23] Disponibil pe site-ul http://www.ccbe.eu/NTCdocument/EN_29112013_CCBE_res1_1386238741.pdf (accesat la 18 octombrie 2016).

[24] Disponibilă pe site-ul https://www.eerstekamer.nl/eu/documenteu/9834/1/14_rev_1_raadsdocument_stand_van/f=/vjk7jh82y4ml.pdf (accesat la 18 octombrie 2016).

[25] Dosar interinstituțional 2013/0255 (A.P.P.), Bruxelles, 22 decembrie 2015, EPPO 48, Eurojust 202, C.A.T.S. 135, F.I.N. 881, C.O.P.E.N. 345, G.A.F. 54.

[26] Dosar interinstituțional 2013/0255 (A.P.P.), Bruxelles, 3 iunie 2016, cu aceleași numere menționate mai sus la organismele unionale.

[27] Dosar interinstituțional 2013/0255 (A.P.P.), Bruxelles, 11 iulie 2016, varianta în limba engleză.

[28] Consiliu, Documentul nr. 15100/15, precum și Documentul final al Consiliului nr. 10830/16, Bruxelles, 11 iulie 2016,, varianta în limba engleză.

[29] Această idee este întâlnită în F. Fukuyama, The Origins of Political Order, Profile Books Ltd., London, 2012, Contemporary Confusion Concerning the Rule of Law, p. 247-251.

[30] Documentul Consiliului nr. 10830/16 din 11 iulie 2016 (art. 6), varianta în limba engleză.

[31] M. Coninsx, The European Commission’s Legislative Proposal: An Overview of Its Main Characteristics, pct. 3.5.1, An Office at EU Level Directing Double Hatted European Delegated Prosecutors, p. 32-33, în ,,The European Public Prosecutor’s Office, An Extended Arm or a Two-Headed Dragon?”, de L.H. Erkelens, A.W.H. Meij, M. Pawlik, Editors, Asser Press, The Hague and Spriger – Verlag, Berlin, Heidelberg, 2015.

[32] Idem, p. 33.

[33] Ibidem.

[34] Consiliu, Documentul nr. 10830/16 (art. 9), cit. supra, p. 11-15.

[35] Idem [cap. IV (,,Reguli de procedură cu privire la investigații, măsuri investigative, trimiterea în judecată și alternative la aceasta”)], p. 32-49.

[36] Idem (art. 22 a), p. 33-35.

[37] Idem (art. 16), p. 26.

[38] Idem (notele de subsol nr. 30 și nr. 31), p. 26.

[39] Idem (art. 30), p. 45 și urm.

[40] Articolul citat la nota de subsol nr. 39 nu conține nicio precizare cu privire la descrierea „motivelor justificate”, lăsând impresia că decizia Camerei Permanente competente ar putea fi, în unele cazuri, insuficient întemeiată sau chiar arbitrară.

[41] Proiectul Comisiei din 17.07.2013 COM(2013)534 final.

[42] Consiliu, Documentul nr. 10830/16 (art. 31 – ,,Probe”), cit. supra, p. 46-47.

[43] Idem (art. 33 și art. 34), p. 47-49.

[44] Idem (art. 35), p. 50-51.

[45] Idem (art. 36), p. 52-54.

[46] Idem (nota de subsol nr. 56 din documentul citat), cu precizarea că toate dispozițiile referitoare la controlul judiciar asupra actelor EPPO au fost introduse în semestrul I al anului 2016 de Președinția olandeză a Consiliului și nu au fost încă supuse dezbaterilor la nivel de experți.