Procuror Florentina Baltă

Secția Judiciară – Serviciul Judiciar Civil

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

The new civil legislation gave a different regulation of the old civil legislation of the institution of court judgements declaring death and rectifying the time (date) of death. In this context the author handles the problem of the appeals provided by the law in the case of declaring the death or rectifying the time (date) of death.

În conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (1) din Noul C.civ., în cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață.

La acest caz general de declarare judecătorească a morții se adaugă și două cazuri speciale, respectiv cel prevăzut de art. 50 alin. (1) din Noul C.civ., când cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția și cazul reglementat de alin. (3) al aceluiași articol, atunci când este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat și moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție.

În corelație acestor situații juridice ale căror condiții și efecte sunt determinate prin dispoziții ale Codului civil, în Noul Cod de procedură civilă este reglementată, prin dispozițiile art. 944-951, procedura de declarare a morții, ca procedură specială de judecată.

Reglementarea cadrului procesual al acestei instituții decurge din conținutul art. 51 din Noul C.civ., conform căruia soluționarea cererii de declarare a morții se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 944 din Noul C.proc.civ., „cererea de declarare a morții unei persoane se introduce la instanța competentă în a cărei circumscripție acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut.”

Acest text procedural instituie o normă specială de competență teritorială absolută, de ordine publică, în favoarea instanței din circumscripția teritorială unde dispărutul și-a avut domiciliul cunoscut.

Până la adoptarea Legii nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe^[1], nici prevederile Titlului III din Cartea a VI-a a Noului Cod de procedură civilă, intitulată „Proceduri speciale” și nici dispozițiile art. 94 – art. 97 ale Secțiunii 1 din Cartea I, Titlul III ale acestui cod, respectiv cele care reglementează „Competența după materie și valoare” nu stabileau care este instanța competentă din punct de vedere material să soluționeze aceste cereri.

Această problemă s-a rezolvat prin Legea nr. 138/2014, care, la art. 94 punctul 1, după litera h) a introdus o nouă literă, litera h¹ – devenită lit. i) după republicarea codului, conform căreia, judecătoriile judecă, în primă instanță, și cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane.

De asemenea, având în vedere prevederile art. 949 alin. (1) și art. 950 din Noul C.proc.civ., tot judecătoria are competența materială de a judeca și cererile de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte în cazul în care persoana este în viață, precum și cererile privind rectificarea datei morții stabilită prin hotărâre judecătorească, dacă se va dovedi că nu a fost cu putință ca moartea să se fi produs la acea dată.

Pe de altă parte, dispozițiile legale care configurează procedura specială de declarare a morții nu oferă detalii nici cu privire la regimul juridic al căilor de atac, astfel încât, și sub acest aspect, considerăm că se aplică dispozițiile legale de drept comun referitoare la judecata în primă instanță, hotărârea pronunțată în această materie fiind supusă, de asemenea, căii de atac prevăzute de dreptul comun, respectiv apelul.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 456 din Noul C.proc.civ., „calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestația în anulare și revizuirea.”

Totodată, art. 466 din același cod statuează că hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Or, așa cum am precizat, dispozițiile art. 944 – 951 din Noul C.proc.civ., care reglementează procedura de declarare judecătorească a morții, nu conțin nicio referire la hotărârea judecătorească pronunțată în această materie și la căile de atac ce se pot exercita împotriva acestei hotărâri.

Prin urmare, dacă regula în materia hotărârilor judecătorești este că acestea sunt supuse controlului judiciar (exceptarea lor trebuind să fie expresă), în materia hotărârilor de primă instanță, regula este că ele sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede în mod expres altfel, astfel cum dispune art. 466 alin. (1) din Noul C.proc.civ..

Apelul este, deci, calea de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare, obiectul acestuia fiind, de regulă, hotărârile pronunțate în primă instanță.

În consecință, atâta timp cât normele legale în materie nu exceptează hotărârea judecătorească de primă instanță pronunțată în cererile de declarare judecătorească a morții, de la exercitarea căii ordinare de atac, apreciem că se aplică regula de drept comun în materie, respectiv aceea că împotriva acestei hotărâri se poate exercita apelul.

De altfel, în același sens sunt și prevederile art. 9 din Legea nr. 76/2012, conform cărora, „dacă legea specială nu cuprinde dispoziții referitoare la procedura de judecată, felul hotărârii instanței ori calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, se aplică în mod corespunzător prevederile Codului de procedură civilă”.

Totodată, art. 483 alin. (2) din Noul C.proc.civ. prevede în mod expres că, „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”

În conformitate cu prevederile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013 – n.n.) și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, având în vedere că hotărârile pronunțate în soluționarea cererilor pentru declararea judecătorească a morții și rectificarea datei morții stabilită prin hotărâre judecătorească fac parte din categoria celor expres și limitativ prevăzute de această normă legală, fiind exceptate astfel de la exercitarea recursului, împotriva acestora se poate exercita doar apelul, în termenul prevăzut de art. 468 din Noul C.proc.civ..

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (1)-(3) din acest cod, termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar acest termen curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite.

Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel.

Totodată, alineatul (4) al acestei norme legale statuează că, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii.

În consecință, împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor pentru declararea judecătorească a morții și rectificarea datei morții se poate exercita o singură cale de atac, respectiv apelul, în termen de 30 de zile de la comunicare sau, după caz, de la pronunțarea hotărârii, în situația în care procurorul nu a participat la judecarea cauzei, cale de atac care se va judeca la tribunal.

[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 753 din 16 octombrie 2014