ABSTRACT

Failure to conduct a preliminary chamber procedure is sanctioned with absolute nullity; this, although not explicitly provided by law, has a virtual character and the rank of a procedural principle, resulting from the interpretation of basic procedural rules and constitutional principles. Another interpretation would allow any other phase of the criminal proceedings to be eluded on the grounds that the text governing absolute nullity does not expressly provide for this situation.

Keywords: preliminary chamber, absolute nullity, relative nullity, virtual nullity.

În fapt, procurorul a învestit pe judecătorul de cameră preliminară cu verificarea regularității rechizitoriului prin care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice.

La primul termen de judecată, inculpatul nu s-a prezentat. A fost citat din nou la adresa indicată personal, dar tot nu s-a prezentat. Instanța, constituită în cameră preliminară, a hotărât începerea judecății și, procedând la judecată, l-a condamnat pe inculpat.

Procurorul a exercitat apel împotriva sentinței, criticând greșita schimbare a încadrării juridice a faptei și omisiunea îndeplinirii verificării în camera preliminară.

Examinând apelul, Curtea de Apel Alba Iulia l-a respins ca nefondat.

Sub aspectul celui de-al doilea motiv invocat de către procuror, instanța de apel a analizat regimul nulităților prevăzut în art. 281 și art. 282 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)[1] și a conchis că ,,neparcurgerea procedurii de cameră preliminară este sancționată de legiuitor cu nulitatea relativă (…) care trebuie invocată de procuror la următorul termen cu procedura completă, respectiv până la termenul din 18 februarie 2016 când s-a judecat cauza pe fond”. Prin urmare, nefiind invocată în termen, nulitatea s-a acoperit potrivit art. 282 alin. (5) C.pr.pen.

(C. Ap. Alba Iulia, Dec. pen. nr. 570/A/2016, nepublicată)

Comentariu. Soluția instanței este nelegală. Este adevărat că omisiunea desfășurării unei faze a procesului penal nu este inclusă în enumerarea restrictivă a cazurilor de nulitate absolută, indiferent că s-ar pune în discuție faza urmăririi penale, faza camerei preliminare, faza judecății în formele ei actuale (simplificată sau contradictorie). Dacă am accepta opinia instanței, implicit am ajunge la concluzia că omisiunea parcurgerii oricăreia dintre aceste faze procesuale s-ar plasa sub sancțiunea nulității relative, părțile, inclusiv procurorul, putându-se afla în situația de a achiesa la acest mod de desfășurare a procesului penal.

O atare orientare nu poate fi acceptată pentru că ar afecta suveranitatea statului asupra desfășurării procesului penal. Funcțiile judiciare (art. 3 C.pr.pen.[2]) ar putea fi ignorate în contextul în care rolul activ al judecătorului a fost diminuat (art. 349 și următoarele C.pr.pen.[3]).

Opinăm, prin urmare, că toate fazele procesului penal sunt etape obligatorii ale exercitării funcțiilor judiciare și că absența procedurilor specifice fiecărei faze este sancționată cu nulitatea absolută, încălcarea legalității desfășurării fiecărei faze fiind de ordine publică. În concret, ne aflăm în prezența unei nulități absolute virtuale, nescrise. Ea rezultă însă cu evidență dintr-o examinare corelativă a instituțiilor procesuale sus-menționate și a principiilor fundamentale ale procesului penal intern.

[1] ,,Art. 281. Nulitățile absolute

(1) Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind:

a) compunerea completului de judecată;

b) competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;

c) publicitatea ședinței de judecată;

d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie.

(2) Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.

(3) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) poate fi invocată în orice stare a procesului.

(4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) și f) trebuie invocată:

a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;

b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății;

c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.”

Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 302/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017), a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.

,,Art. 282. Nulitățile relative

(1) Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate.

(3) Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4).

(4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:

a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;

b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției;

c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.

(5) Nulitatea relativă se acoperă atunci când:

a) persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege;

b) persoana interesată a renunțat în mod expres la invocarea nulității.”

[2] ,,Art. 3. Separarea funcțiilor judiciare

(1) În procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare:

a) funcția de urmărire penală;

b) funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;

c) funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată;

d) funcția de judecată.

(2) Funcțiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.

(3) În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcția de judecată, mai puțin când se dispune începerea judecății potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c).

(4) În exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.

(5) Asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

(6) Asupra legalității actului de trimitere în judecată și probelor pe care se bazează acesta, precum și asupra legalității soluțiilor de netrimitere în judecată se pronunță judecătorul de cameră preliminară, în condițiile legii.

(7) Judecata se realizează de către instanță, în complete legal constituite.”

[3] ,,Art. 349. Rolul instanței de judecată

(1) Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

(2) Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.”