Cauza Kavala împotriva Turciei. Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei pentru neexecutarea hotărârilor Curții

Recomandări

ABSTRACT

In the current case of Kavala v. Türkiye, the European Court of Human Rights is analyzing, upon referral to the Committee of Ministers of the Council of Europe, Türkiye’s non-execution of a judgment that the Court had previously issued regarding a human rights activist and in which found the violation of the right to freedom and security, provided by art. 5 para. (1) and (4), and the limitation of the restriction of rights provided by art. 18 corroborated with art. 5 para. (1) of the Convention. Thus, through the new decision, the Court established that Türkiye did not execute the Court’s decision put into question, the applicant continuing to be deprived of his liberty based on grounds arising from those for which it was established in the original decision, the violation of art. 5.

Keywords: detection of non-fulfillment of obligations, execution of ECHR judgments, preventive arrest, limitation of the restriction of rights, non-compliance with a judgment of the ECHR.

Introducere

În baza art. 46 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare Convenția), statele părți au obligația de a implementa (de a executa) hotărârile Curții Europene a Dreptului Omului (în continuare CEDO sau Curtea). Executarea hotărârilor Curții depinde de buna credință a statelor părți la Convenție. Modalitatea de implementare a acestor hotărâri este supravegheată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei.

Eficiența sistemului de protecție a drepturilor omului instituit de Convenție ține și de modalitatea de executare a acestora de către statele vizate. Executarea hotărârilor Curții cu promptitudine și eficiență conduce la consolidarea respectării drepturilor omului la nivel intern[1].

În măsura în care statele nu dau dovadă de bună credință și nu fac demersuri pentru executarea hotărârilor Curții și remedierea încălcărilor constatate, Comitetul de Miniștri poate utiliza un instrument nou, pus la dispoziție de Protocolul nr. 14, respectiv acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, în cazul în care un stat parte la Convenție refuză să se conformeze hotărârilor Curții, Comitetul de Miniștri poate, cu majoritate calificată de două treimi din voturi, să introducă împotriva acestuia o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Scopul acestei proceduri nou introduse nu este acela de a redeschide în fața Curții discuția cu privire la dreptul/drepturile din Convenție deja tranșate de către Curte ca fiind încălcat/-e, ci acela de a determina statul pârât să execute hotărârea inițială. Această procedură, având un caracter excepțional, a fost pentru prima dată utilizată de către Comitetul de Miniștri în cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului[2]. Scopul ei este de a oferi Comitetului de Miniștri un mijloc suplimentar de presiune politică pentru a asigura executarea hotărârilor Curții. Curtea, odată învestită cu acțiunea Comitetului de Miniștri, judecă în formațiune de Mare Cameră și pronunță o nouă hotărâre prin care analizează modalitatea de conformare a statului pârât cu prima hotărâre și reiterează obligațiile stabilite prin aceasta. Practic, prin această procedură, Curtea stabilește dacă statele au încălcat sau nu art. 46 din Convenție, care se referă la obligativitatea hotărârilor Curții. Noua hotărâre devine definitivă la data pronunțării.

Situația premisă

În cauza Kavala împotriva Turciei, prin hotărârea pronunțată la data de 10 decembrie 2019, Curtea a constatat încălcarea dreptului la libertate și siguranță prevăzut de art. 5 paragr. 1 și paragr. 4, analizat separat, și a limitării folosirii restrângerilor de drepturi prevăzut de art. 18 combinat cu art. 5 paragr. 1 din Convenție, întrucât arestarea preventivă a reclamantului nu era justificată de suspiciuni rezonabile, fiind bazată pe fapte legate în mare parte de exercitarea de către acesta a unor drepturi convenționale sau a unor activități normale ale unui apărător al drepturilor omului. În plus, Curtea a considerat că scopul arestării preventive era acela de a-l reduce pe reclamant la tăcere. În baza art. 46 din Convenție, Curtea a solicitat Turciei să ia toate măsurile necesare pentru a înceta detenția preventivă a reclamantului și a-l pune în libertate. Curtea a pronunțat această primă soluție având în vedere faptul că reclamantul, om de afaceri și cunoscut militant pentru drepturile omului din Turcia, fusese pus sub acuzare și arestat pentru o serie de evenimente produse în Turcia, în zona Gezi, și pentru tentativa de lovitură de stat din data de 15 iulie 2016. Curtea a apreciat că privarea de libertate a reclamantului, pe lângă faptul că nu era bazată pe suspiciuni plauzibile, a fost de natură să aibă un efect disuasiv cu privire la militanții pentru apărarea drepturilor omului în general[3].

După pronunțarea hotărârii Curții, reclamantul a fost achitat de instanță pentru acuzația de tentativă de răsturnare a guvernului, aceasta dispunând punerea sa în libertate de îndată. Imediat după achitare și punerea în libertate, procurorii au solicitat și obținut din nou arestarea preventivă a reclamanatului pentru tentativă de răsturnare a ordinii constituționale, o altă infracțiune ce fusese disjunsă din vechiul dosar[4].

Mai mult, Parchetul a solicitat și obținut arestarea preventivă a reclamantului și pentru săvârșirea infracțiunii de spionaj militar și politic, faptă pentru care s-a dispus totuși, ulterior, punerea sa în libertate, întrucât acesta depășise perioada de detenție provizorie de 2 ani, perioadă considerată maximă de legislația din Turcia. Totuși, punerea sa în libertate nu a avut niciun efect, având în vedere noua măsură de arestare preventivă pentru săvârșirea infracțiunii de spionaj militar și politic[5].

În cele din urmă, deși reclamantul a fost achitat pentru acuzația de spionaj militar sau politic, el a fost condamnat, pentru încercarea de răsturnare a guvernului, la o pedeapsă cu închisoarea pe viață, pentru faptele legate de evenimentele de la Gezi. Or, tocmai cu privire la aceste evenimente Curtea se pronunțase în prima hotărâre Kavala, constatând încălcarea art. 5 și art. 18 din Convenție, aspect care, în opinia sa, este de natură să vicieze orice măsură luată de autoritățile naționale împotriva reclamantului pentru presupusa sa implicare în acele evenimente, mai ales că procedurile naționale posterioare primei hotărâri Kavala nu au fost de natură să remedieze problemele pe care aceasta le-a ridicat[6].

Întrucât reclamantul nu a fost pus în libertate, Comitetul de Miniștri a sesizat Curtea în baza art. 46 paragr. 4 din Convenție, pentru a se stabili dacă Turcia și-a încălcat obligația de a se conforma hotărârii inițiale a Curții[7].

În drept

Curtea a constatat că, în opinia Comitetului de Miniștri, problema fundamentală din noua speță constă în absența unor măsuri individuale luate de către autoritățile turce în scopul remedierii încălcărilor constatate de Curte, respectiv a art. 5 paragr. 1, analizat separat, și a art. 5 paragr. 1 combinat cu art. 18 din Convenție[8].

Prin urmare, analiza Curții s-a concentrat mai întâi asupra (i) aplicabilității hotărârii Kavala și apoi cu privire la (ii) conformarea autorităților turce la obligațiile ce reies din această hotărâre[9].

(i) În ce privește aplicabilitatea primei hotărări Kavala, în opinia Curții, faptul că reclamantul a fost menținut în stare de arest preventiv în ciuda constatărilor din prima hotărâre Kavala reprezintă o prelungire a încălcărilor drepturilor acestuia și o neconformare a statului pârât cu obligația de a se conforma hotărârilor Curții[10]. Trebuie menționat că menținerea reclamantului în arest preventiv s-a făcut, în opinia Curții, prin recalificarea acelorași fapte care au stat la baza luării măsurii preventive privative de libertate pentru prima dată și fără să fi fost aduse alte circumstanțe noi pertinente și suficiente care să justifice o nouă măsură de privare de libertate[11]. Or, aceste elemente au fost de natură să ducă la constatarea încălcării Convenției, în prima hotărâre Kavala.

În evaluarea sa, Curtea a ținut cont și de alți factori relevanți, precum: trecerea unei perioade considerabile de timp de la data săvârșirii pretinselor fapte de către reclamant (anterior lunii iulie 2016) și data formulării noilor acuzații (9 martie 2020), numeroasele discursuri politice ale unor înalți oficiali turci care se refereau la procedurile penale la care reclamantul era supus și declanșarea unei proceduri disciplinare din partea Consiliului Superior al procurorilor și judecătorilor cu privire la judecători care l-au achitat pe reclamant[12].

(ii) Analizând modalitatea de executare a hotărârii Kavala, Curtea a apreciat că statul pârât ar fi trebuit să se conformeze art. 46 din Convenție prin punerea imediată în libertate a reclamantului și ștergerea efectelor negative ale acuzațiilor penale considerate nejustificate de către Curte (restitutio in integrum)[13]. Astfel, Curtea a considerat că reclamantul a fost privat de libertate fără întrerupere, între 18 octombrie 2017 și 2 februarie 2022, data sesizării Curții[14]. Or, în cauză, prelungirea privării de libertate bazată pe motive referitoare la același context factual, cu privire la care Curtea s-a pronunțat deja, risca să reprezinte o prelungire a încălcării drepturilor constatate prin prima hotărâre Kavala și o neexecutare a hotărârii Curții, în conformitate cu art. 46 paragr. 1 din Convenție[15].

În concluzie, Curtea a apreciat că Turcia a luat câteva măsuri în scopul executării hotărârii, însă, cu toate acestea, reclamantul continua să se afle în arest preventiv de peste 4 ani și 3 luni. Mai mult, reclamantul fusese și achitat pentru unul din capetele de acuzare. De altfel, Curtea a subliniat că având în vedere că prin hotărârea Kavala a constatat încălcarea art. 5 paragr. 1 luat separat și combinat cu art. 18 din Convenție, atât cu privire la evenimentele de la Gezi, cât și cu cele referitoare la tentativa de lovitură de stat, orice acuzație ulterioară adusă reclamantului referitoare la aceste evenimente era viciată. Așadar, Curtea a considerat că Turcia a încălcat art. 46 paragr. 1 din Convenție, întrucât nu a acționat cu bună-credință în scopul executării hotărârii Kavala, așa încât să asigure într-o manieră completă și efectivă protecția drepturilor și libertăților recunoscute reclamantului de Convenție[16].

Concluzii

Trebuie remarcat că, având în vedere specificul acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, Curtea nu a constatat încă o dată, așa cum a făcut-o în prima hotărâre Kavala, încălcarea art. 5 și 18 din Convenție. Astfel, Curtea a constatat doar încălcarea art. 46 paragr. 1 din Convenție, ceea ce înseamnă că obligațiile Turciei ce reies din prima hotărâre continuă să existe, cu toate consecințele lor, și trebuie executate. Comitetului de Miniștri îi revine rolul să continue supravegherea modului de executare a celor două hotărâri. Așa cum reiese și din prezenta hotărâre, o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu are scopul de a repune în discuție, în fața Curții, încălcările pe care le-a constatat anterior. În realitate, constatarea încălcării art. 46 paragr. 1, ce rezultă din hotărârea inițială, înseamnă că reclamantul trebuie repus în situația anterioară (restitutio in integrum) cu toate consecințele aferente, sub supravegherea Comitetului de Miniștri[17].

Menționăm, de asemenea, că acțiunea de constatare a neîndepliniri obligațiilor de către un stat membru la Convenție a fost utilizată doar în condiții excepționale. Ea reprezintă un instrument prin care Comitetul de Miniștri, organul competent pentru supravegherea executării hotărârilor Curții, poate pune presiune suplimentară pe statele membre care nu se conformează hotărârilor Curții. Având în vedere că recurgerea la art. 8 din Statutul Consiliului Europei – care prevede posibilitatea suspendării dreptului de vot la nivelul Comitetului de Miniștri sau excluderea din cadrul Consiliului Europei a statelor membre care nu execută corespunzător hotărârile Curții – reprezintă o sancțiune extremă ce se poate dovedi contraproductivă, considerăm că modificarea adusă art. 46 este de bun augur, conferind Comitetului de Miniștri o nouă posibilitate de a asigura implementarea hotărârilor Curții. Apreciem însă că utilizarea acestei acțiuni trebuie făcută cu deosebită atenție și doar în anumite cazuri de încălcare a Convenției, când suntem în prezența unor încălcări grave ale drepturilor omului.

Așa cum rezultă din rapoartele privind executarea hotărârilor Curții, există numeroase state care se confruntă cu această problemă, motiv pentru care adesea Curtea invocă aplicarea art. 46 din Convenție. Utilizarea de către Curte a acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și cu privire la ele ar putea duce la demonetizarea acestui instrument de presiune politico-juridică. Totuși, considerăm că diferența dintre cauzele Kavala și Ilgar Mammadov, pe de o parte, și celelalte cauze în care se face aplicarea art. 46, pe de altă parte, este că, prin introducerea unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei dorește să dea mai degrabă un semnal politic decât unul juridic. În acest sens nu putem să nu remarcăm că în ambele cauze în care s-a utilizat acest instrument se constatase și încălcarea art. 18 din Convenție, prevedere care prin însăși natura sa urmărește limitarea invocării Convenției pentru restrângerea unor drepturi. Un alt aspect ce trebuie subliniat este celeritatea cu care Curtea a pronunțat hotărârea Kavala, ca urmare a acțiunii intentate de Comitetul de Miniștri. Astfel, procedura a durat mai puțin de 6 luni (între 2 februarie 2022, data sesizării Curții, și 11 iulie 2022, data pronunțării hotărârii) și reprezintă un progres, având în vedere că în cauza Ilgar Mammadov, procedura a durat aproape 1 an și 6 luni (între 5 decembrie 2017, data sesizării Curții, și 29 mai 2019, data pronunțării hotărârii). Acest aspect este de natură să ne arate intransigența cu care Curtea tratează acest tip de acțiuni.


[1] R.-H. Radu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2021, p. 15.

[2] Cererea nr. 15172/13, Hotărârea din 29 mai 2019, disponibilă la adresa https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-193543.

[3] Hotărâre din 10 decembrie 2019, definitivă la 11 mai 2020, cererea nr. 28749/18, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-199515.

[4] Hotărâre din 11 iulie 2022, cererea nr. 28749/18, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-218516, paragr. 24-25, 27-28.

[5] Ibidem, paragr. 31-35.

[6] Ibidem, paragr. 172.

[7] Ibidem, paragr. 1-3.

[8] Ibidem, paragr. 138.

[9] Ibidem, paragr. 140 ș.u.

[10] Ibidem, paragr. 145.

[11] Ibidem, paragr. 141, 143.

[12] Ibidem, paragr. 167-168.

[13] Ibidem, paragr. 149.

[14] Ibidem, paragr. 150.

[15] Ibidem, paragr. 151.

[16] Ibidem, paragr. 169-174.

[17] Ibidem, paragr. 175.

Cauza Kavala împotriva Turciei. Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei pentru neexecutarea hotărârilor Curții was last modified: iunie 19th, 2024 by Costache Adrian

Recomandări

Căutare