Răzvan-Horațiu Radu*

ABSTRACT

Through the decision of Sanchez v. France, the European Court of Human Rights considered that the sentencing of a politician to a criminal fine for the publication by third parties on his Facebook page of insulting statements against the Muslim community, are not likely to lead to the violation of art. 10 of the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms.

Keywords: hate speech, freedom of expression, Internet, Facebook, limits of freedom of expression on the Internet, political speech and hate speech.

I. Situația de fapt

La data de 15 mai 2023, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) s-a pronunțat în cauza Sanchez împotriva Franței.

Din plângerea reclamantului, primar al unui oraș din sudul Franței și președinte al filialei locale a unui partid politic, reiese că acesta a reclamat încălcarea art.10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care reglementează libertatea de exprimare, întrucât a fost condamnat la o amendă penală pentru provocare la ură și la violență cu privire la un grup de persoane sau a unei persoane pe motiv religios, pentru lipsa eliminării de pe pagina sa de Facebook a unor comentarii postate de terți[1].

În fapt, la data de 24 octombrie 2011, reclamantul a postat pe pagina sa de Facebook pe care o administra personal și care era deschisă publicului, următoarea afirmație cu privire la un adversar politic de pe plan local: „de vreme ce Frontul Național a lansat un nou Site Internet Național la ora prevăzută, un gând pentru deputatul european al UMP din Nîmes a cărui pagină de Internet care trebuia lansată azi afișează un triplu 0 predestinat…”. La această postare au fost publicate peste 50 de comentarii ale terților, printre care și al numitului S.B., care a afirmat următoarele: „acest mare om a transformat Nîmes-ul în Alger, nu mai este o stradă fără kebab și moschee; dealeri și prostituate peste tot; nimic surprinzător că a ales Bruxelles-ul capitala noii ordini mondiale, cea a Șaria. Mulțumesc UMP. Măcar economisim biletul de avion și nopțile la hotel (…) Mulțumesc Frank și un sărut pentru LEILLA…. În cele din urmă, un blog care ne schimbă viața”.Un alt cititor a continuat cu alte trei postări în același sens[2].

Urmare a acestor postări pe care le-a apreciat ca având caracter rasist, întrucât asociau prenumele ei celor de conotație magrebiană, Leilla T., care era evocată în comentariul sus-menționat, partenera lui F.P., adversarul politic al reclamantului, s-a dus imediat la locul unde S.B. își desfășura activitatea, determinându-l să șteargă comentariul cu conotație rasistă de pe Facebook[3].

Totodată, aceasta a sesizat parchetul cu plângere penală, cu referire la cele două afirmații făcute pe pagina de Facebook. Plângerea viza atât pe reclamant, în calitatea sa de deținător al contului de Facebook, cât și cele două persoane care au făcut comentariile cu conotații rasiste. Pentru aceste fapte, Tribunalul Corecțional din Nîmes i-a condamnat pe reclamant și pe autorii comentariilor rasiste la o amendă penală de 4.000 Euro și la obligația de a despăgubi, în solidar, victima cu suma de 1.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit.

Curtea de Apel din Nîmes a confirmat soluția de condamnare, însă a redus amenda penală la 3.000 Euro. În opinia instanței de control judiciar, afirmațiile în cauză defineau clar grupul de persoane vizate, respectiv persoanele de religie musulmană, iar asimilarea comunității musulmane cu infracționalitatea și insecuritatea în oraș erau de natură să suscite un sentiment de respingere și ostilitate față de această comunitate. Având în vedere că norma de incriminare din dreptul francez viza discriminarea față de o persoană și față de un grup de persoane, Curtea de Apel a considerat că expresia „un sărut pentru Leilla T.” o desemna expres pe partea vătămată, care, asociată cu soțul său, viceprimarul din Nîmes, și cu afirmațiile că acesta a contribuit la abandonarea orașului în mâinile musulmanilor și la starea de insecuritate, erau de natură să suscite ură și violență împotriva sa.

Astfel, instanța a considerat că afirmațiile reprezentau o provocare la ură și violență față de o persoană (soția viceprimarului), pe motiv de apartenență a sa la comunitatea musulmană, având în vedere prenumele său cu astfel de conotații.

În ceea ce privește răspunderea penală a reclamantului, instanța de apel a ținut cont de dispozițiile legale interne referitoare la răspunderea producătorului unui site de comunicare publică online pentru mesajele publicate de internauți, conform cărora aceasta este angajată, dacă se stabilește că deținătorul site-ului avea cunoștință despre mesaje înainte de publicarea lor sau, în caz contrar, dacă nu a acționat prompt pentru a le șterge din momentul în care a luat cunoștință de ele.

Având în vedere aceste dispoziții legale interne, instanța l-a considerat responsabil pe reclamant pentru faptul că nu a șters de îndată comentariile în litigiu. În acest sens, judecătorii au ținut cont de calitatea reclamantului de politician și persoană publică, de faptul că el a acordat posibilitatea postării libere de comentarii pe pagina sa de Facebook și că, printre altele, a legitimat astfel de comentarii, întrucât i se păreau compatibile cu libertatea de exprimare.

Hotărârea Curții de Apel a fost confirmată de Curtea de Casație din Franța, care a respins recursul inculpatului. Printre altele, Curtea de Casație a considerat că afirmațiile în cauză instigau la un sentiment de respingere și ostilitate, la ură și violență față de un grup de persoane sau față de o persoană pe motiv de apartenență la o religie determinată, aspecte care depășesc limitele libertății de exprimare, așa cum a fost garantată ea de art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului[4].

II. Analiza Curții Europene a Drepturilor Omului

În primul rând, Curtea a apreciat că o condamnare a reclamantului la amendă penală reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție[5].

În al doilea rând, Curtea a procedat la analiza legalității, a scopului legitim, a necesității și proporționalității ingerinței.

1. În ceea ce privește legalitatea ingerinței, Curtea a considerat că condamnarea inculpatului la o amendă penală se baza pe dispoziții concrete din legislația internă franceză, norme ce îndeplineau exigențele de accesibilitate și previzibilitate.

a) Referitor la definiția noțiunii de „producător”, Curtea a ținut cont atât de jurisprudența Curții de Casație, cât și a Consiliului Constituțional, care o defineau în termeni clari și lipsiți de ambiguitate;

b) Cât despre responsabilitatea producătorului unui site pentru comentariile postate de terți, Curtea a ținut de asemenea cont de jurisprudența internă. În mod specific, pentru răspunderea titularului unui cont de Facebook, om politic aflat în campanie electorală, pentru afirmațiile făcute pe pagina sa, deși nu exista o jurisprudență în acest sens, Curtea a apreciat că interpretarea dată de instanțele interne nu a fost arbitrară sau nerezonabilă și nici imprevizibilă în mod rezonabil[6].

2. În ceea ce privește existența scopului legitim, Curtea a considerat că ingerința în cauză urmărea protejarea reputației și drepturilor altor persoane, dar și asigurarea apărării ordinii publice și prevenirii săvârșirii de infracțiuni[7].

3. Referitor la necesitatea și proporționalitatea ingerinței, analiza Curții a fost mult mai complexă, luând în considerare următorii factori consacrați deja de jurisprudența anterioară: a) contextul comentariilor, b) măsurile luate de reclamant, c) posibilitatea ca autorii comentariilor să fie responsabili, și nu reclamantul și d) consecințele procedurilor interne.

a) În privința contextului comentariilor, instanța de la Strasbourg s-a aplecat asupra naturii lor, a contextului politic și a răspunderii reclamantului pentru afirmațiile unor terți. Deși nu există o definiție universală a discursului de ură, Curtea a subliniat că prezenta cauză privește publicarea mai multor comentarii de către doi autori diferiți, comentarii pe care le-a analizat pe baza celor reținute de instanțele interne, respectiv că afirmațiile în cauză priveau un grup de persoane de religie musulmană care erau asociate cu termeni insultători, făcând referire în acest sens la expresii precum: „transformarea Nîmes-ului în Alger”, „Kebab”, „moschee”, „dealeri și prostituate”, „un alt trafic de droguri”, „gunoaie care vând droguri toată ziua”, „carcase pe mașinile aparținând albilor” etc. În plus, Curtea a ținut cont și de referințe clare, precum „trafic de droguri condus de musulmani”, ajungând la concluzia că toate acestea au fost de natură să contribuie, cu intenție, la asimilarea unui grup religios cu infracționalitatea[8].

În ceea ce privește caracterul pretins politic al acestor comentarii, Curtea a admis că ele denunțau disfuncționalități locale, precum delincvența, căreia i-a căzut victimă o parte din populație, însă a ținut cont de impactul discursului rasist și xenofob, care în context electoral devine mult mai vătămător.

Prin urmare, Curtea a considerat că acestea aveau un caracter vădit ilicit[9].

Analizând contextul politic și răspunderea reclamantului pentru comentariile publicate pe pagina sa de Facebook, Curtea a apreciat că reclamantul, în calitatea sa de politician, avea și o serie de obligații, odată ce a lansat pe rețelele sociale o pagină în scopuri electorale, aspecte ce reieșeau și din legislația franceză, mai ales că acesta avea capacitatea de a influența alegătorii, inclusiv de a-i instiga, direct sau indirect, să adopte poziții și comportamente ce pot deveni ilicite. Aceste aspecte specifice îl obligau pe reclamant la o vigilență sporită.

Prin urmare, Curtea a validat raționamentul instanțelor interne care erau mai bine plasate pentru a analiza faptele și contextul local, concluzionând că limbajul utilizat în cauză incita, în mod clar, la ură și la violență cu privire la o persoană pe motiv de apartenență la o religie, aspect care nu poate fi justificat de contextul electoral sau de dorința de a evoca disfuncționalitățile locale[10].

b) Referitor la măsurile luate de reclamant, Curtea a subliniat că este de așteptat ca titularul unei pagini de Facebook deținute în scopuri profesionale să acționeze în limite rezonabile cu privire la comentariile postate de el sau de alți utilizatori. Dacă, în speță, nu exista nicio obligație de filtrare prealabilă a mesajelor postate de terți, problema analizată vizează măsurile rezonabile ce puteau fi luate ulterior. Astfel, instanța a considerat că în special persoanele politice trebuie să fie conștiente de riscurile pe care le implică o pagină publică de Facebook, a cărei utilizare implică și acceptarea condițiilor impuse de aceasta sub titlul „Declarație privind drepturile și responsabilitatea”. Chiar dacă reclamantul a atras atenția urmăritorilor cu privire la conținutul comentariilor, totuși el nu a reacționat prompt în scopul de a șterge comentariile litigioase. Cu alte cuvinte, reclamantul a fost condamnat nu pentru postarea terților, ci pentru lipsa de reacție promptă în vederea eliminării lor de pe contul de Facebook. În acest sens, Curtea a acordat o importanță specială calității de om politic a reclamantului, care avea mai multe obligații decât o persoană privată, a cărei notorietate și reprezentativitate este limitată[11].

c) În ceea ce privește partajarea responsabilității între deținătorul unei pagini pe o rețea socială și autorii comentariilor, Curtea a subliniat că atât deținătorul, cât și comentatorii au fost sancționați în baza unor norme juridice distincte, interpretarea și aplicarea legii de către instanțele interne nu a fost arbitrară sau în mod vădit nerezonabilă, iar izvoarele de drept internațional nu ridică problema necesității de a sancționa autorii comentariilor, în mod special față de intermediarii acestora, mai ales când aceștia sunt profesioniști exercitând activități specifice, precum în cauza noastră[12].

d) Ultimul aspect tratat de Curte a fost cel al consecințelor condamnării penale a reclamantului. În acest sens, ea a subliniat că, deși standardul european din ultima perioadă este cel al decriminalizării calomniei, totuși, în cazul specific al discursului de ură și al instigării la violență, o pedeapsă penală, fie și cu închisoarea, poate fi considerată compatibilă cu exigențele libertății de exprimare.

Cu referire la cuantumul amenzii aplicate în concret, Curtea a apreciat că pedeapsa pe care reclamantul o risca pentru fapta sa era de un an închisoare sau amendă penală de până la 45.000 Euro. În plus, această condamnare nu a avut și alte efecte față de reclamant, aspect considerat relevant. În acest sens, Curtea a remarcat că această condamnare nu a avut consecințe de natură politică, întrucât nu l-a împiedicat pe reclamant să fie ales primar al orașului Beaucaire și să continue să-și desfășoare activitatea politică în același partid[13].

Având în vedere toate aspectele sus-menționate, Curtea Europeană a considerat că deciziile instanțelor interne de condamnare a reclamantului la o amendă penală, pentru comentariile ilicite postate de către terți pe pagina sa de Facebook, nu au fost de natură să încalce art. 10 din Convenție[14].

III. Concluzii

Hotărârea Sanchez este deosebit de importantă în primul rând pentru că analizează răspunderea unei persoane pentru comentariile publicate pe profilul său deschis pe o rețea socială. Dacă în ce privește limitele discursului de ură aspectele enunțate de Curte sunt clarificate prin jurisprudența anterioară care stabilește incompatibilitatea dintre acest tip de discurs și libertatea de exprimare, totuși, analiza detaliată asupra răspunderii pentru discursul de ură ce emană de la terți este de natură să ne ofere criterii importante pentru viitor. Astfel, hotărârea Sanchez oferă numeroase criterii de evaluare a răspunderii juridice a deținătorilor de pagini publice pe rețelele sociale raportat nu doar la conținutul acelor pagini, ci și la comentariile postate de terțe persoane. În esență, reiese că deținătorul paginii are o răspundere și cu privire la conținutul comentariilor, nu doar a propriilor postări. Chiar dacă din analiza Curții reiese că un rol important l-a jucat dreptul francez care oferea o bază juridică suficientă pentru incriminarea inacțiunii deținătorilor de site-uri pentru comentariile produse de terți, totuși este greu de crezut că lipsa unei legislații specifice în acest sens, în cauze similare, ar determina Curtea la o judecată diferită. Practic, în baza criteriilor enunțate cu claritate prin această hotărâre, se creează un standard ce ar putea fi dezvoltat ulterior nu doar în situații similare, ci și din perspectiva altor obligații ale statului (de exemplu, obligațiile pozitive pe care le are de a asigura protecția reputației unei persoane din perspectiva art. 8 din Convenție). Prin urmare, putem anticipa o potențială dezvoltare a jurisprudenței și în acest sens, prin impunerea unei obligații pozitive statelor de a incrimina sau de a crea arsenalul juridic necesar pentru protecția persoanelor ale căror drepturi sunt lezate prin comentarii defăimătoare făcute pe rețelele sociale, arsenal juridic concretizat prin reglementarea unei forme de răspundere juridică, fie ea civilă sau penală, pentru deținătorii paginilor și autorii comentariilor.Nu în ultimul rând, merită enunțat faptul că din prezenta cauză reies elemente noi și clare și cu privire la dezvoltarea conținutului aferent discursului de ură manifestat, în special, prin referințe indirecte și prin sugestii/apropouri la adresa persoanei vinovate doar prin invocarea numelui său cu conotații arabe.

* Procuror − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară, membru în Comitetul științific al Revistei „Pro Lege”, redactor – Revista „Pro Lege”, e-mail: radu_horatiu@mpublic.ro.

[1] CEDO, cauza Sanchez împotriva Franței, pct. 3, Hotărârea din 15 mai 2023, cererea nr. 45581/15, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-224958.

[2] Ibidem, pct. 14-16.

[3] Ibidem, pct. 17.

[4] Ibidem, pct. 18, 25-34.

[5] Ibidem, pct. 122-123.

[6] Ibidem, pct. 124-142.

[7] Ibidem, pct. 144.

[8] Ibidem, pct. 173.

[9] Ibidem, pct. 177.

[10] Ibidem, pct. 169-189.

[11] Ibidem, pct. 190-201.

[12] Ibidem, pct. 202-204.

[13] Ibidem, pct. 205-208.

[14] Ibidem, pct. 209-210.