Cazul de luare a măsurii arestării preventive prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) teza I din Codul de procedură penală. Obiectul propunerii de arestare preventivă – infracțiunea pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală față de inculpat în cauza mai întâi sesizată. Motivul luării măsurii preventive – infracțiunea comisă ulterior, instrumentată într-un alt dosar

ABSTRACT

In the case of preventive arrest provided by art. 223 para. (1) lit. d) of the Code of Criminal Procedure, the object of the proposal for preventive arrest is the crime for which the criminal action was initiated against the defendant in the case first reported, and the crime committed later, investigated in another file, is the reason why it is formulated the proposal to take this preventive measure. This case of arrest aims to sanction the defendant’s persistence in criminal conduct, based on a reasonable suspicion, but with factual grounds for triggering the examination of his situation in the file in which the criminal action against him was initially set in motion, taking the measure of preventive arrest , in the first file, thus not being conditioned by certain punishment limits or by a certain seriousness of the deed.

Keywords:case of taking the measure of preventive arrest in the first file, initiating criminal action, committing a new crime, cases handled in separate files.

Obiectul și titularul sesizării

17. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin adresa nr. 1.642/III-5/2023, ca urmare a constatării unei practici judiciare neunitare la nivelul instanțelor naționale, în temeiul dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situația în care față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune (al doilea dosar) sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiași temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite și celelalte condiții legale pentru luarea măsurii preventive.

(…)

III. Examenul jurisprudenței naționale

19. Examenul jurisprudenței naționale privind identificarea infracțiunii ce constituie baza factuală a propunerii de arestare preventivă, potrivit sesizării, evidențiază două orientări.

20. Premisa ce vizează problema de drept este circumstanțiată prin două elemente, în primul rând, cele două infracțiuni la care face referire legiuitorul în conținutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală – infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare anterior acțiunea penală și noua infracțiune cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită de către inculpat – sunt cercetate în dosare diferite, iar, în al doilea rând, în dosarul inițial având ca obiect prima infracțiune săvârșită în ordine cronologică (infracțiunea pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale), inculpatul este cercetat în stare de libertate.

21. Problema de drept vizează exclusiv prima ipoteză de arestare preventivă din conținutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, referitoare la existența suspiciunii rezonabile că după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune, întrucât numai în această ipoteză se poate pune în discuție existența unei posibile opțiuni cu privire la infracțiunea ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă, întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

22. În cea de-a doua ipoteză de arestare preventivă din conținutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, constând în existența unei suspiciuni rezonabile că după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni, propunerea de arestare preventivă poate fi formulată doar cu privire la infracțiunea pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, în dosarul în care este cercetată această infracțiune, deoarece o infracțiune ce încă nu a fost săvârșită nu poate constitui temei pentru luarea unei măsuri preventive.

23. Într-o primă orientare jurisprudențială, măsura arestării preventive întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se dispune în primul dosar, având ca obiect prima infracțiune săvârșită în ordine cronologică.

24. Încheierile care exemplifică această orientare jurisprudențială sunt de două categorii:

– încheieri prin care sunt soluționate propuneri de arestare preventivă întemeiate pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, formulate în primul dosar (anexele nr. 1-10). În aceste cauze, judecătorul de drepturi și libertăți se consideră legal sesizat cu propunerea de arestare preventivă formulată în primul dosar, propunere pe care o admite sau o respinge, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Cu o singură excepție, judecătorul de drepturi și libertăți a analizat în concret elementele din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o nouă infracțiune, cu trimitere la mijloacele de probă administrate în cel de-al doilea dosar.

– încheieri prin care sunt soluționate propuneri de arestare preventivă întemeiate pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, formulate în al doilea dosar (anexele nr. 11-18). În aceste cauze, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că arestarea preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi formulată doar în primul dosar și, pe cale de consecință, a respins propunerea de arestare preventivă atunci când a fost întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală (anexele nr. 11, 12 și 16) sau a reținut, în cuprinsul motivării, că nu este incident cazul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, atunci când propunerea de arestare preventivă a fost formulată și în baza acestui temei.

25. Argumentele invocate în motivarea acestor soluții sunt în esență deduse din modalitatea de formulare a art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, arătându-se că legiuitorul are în vedere conduita inculpatului prin raportare la infracțiunea pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și în considerarea căreia se formulează propunerea de arestare preventivă.

26. Astfel, printr-o încheiere, s-a reținut că ambele teze avute în vedere de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală au ca premisă situația în care inculpatul este deja cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și persistă într-o atitudine antisocială, săvârșind o altă infracțiune sau efectuând acte preparatorii în acest scop. În aceste condiții, s-a apreciat că voința legiuitorului, în sensul adoptării unei soluții de sancționare a persistenței inculpatului în conduita infracțională, dar cu temei factual de declanșare a examinării situației inculpatului în dosarul în care s-a pus în mișcare inițial acțiunea penală împotriva sa, apare ca fiind evidentă. S-a mai arătat că o interpretare contrară ar impune practic admiterea automată a propunerii de arestare preventivă, în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, indiferent de natura și gravitatea concretă a infracțiunii pentru care s-a pus în mișcare inițial acțiunea penală împotriva inculpatului, fără ca judecătorul de drepturi și libertăți să examineze, efectiv, prin raportare la faptele imputate acestuia, condițiile referitoare la proporționalitatea și subsidiaritatea măsurii arestării preventive.

27. În același sens este și o altă încheiere, prin care se arată că infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare inițial acțiunea penală este infracțiunea-reper, în funcție de care se determină dacă, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o altă infracțiune intenționată sau a pregătit comiterea unei noi infracțiuni, iar această primă infracțiune constituie baza factuală a propunerii de arestare preventivă.

28. Argumente similare, dar cu o altă formulare, regăsim și într-o altă încheiere, prin care judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că infracțiunea în funcție de care se determină dacă, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis o nouă infracțiune este cea pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală inițială, infracțiune ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă.

29. Necesitatea unei interpretări restrictive, practica neunitară și riscul de a se proceda la luarea măsurii preventive prin raportare la orice mențiune de punere în mișcare a acțiunii penale de pe fișa de cazier judiciar a inculpatului sunt alte argumente pe care le menționează judecătorii de drepturi și libertăți în motivarea opiniei, conform căreia temeiul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi reținut doar în cauza în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală inițial – primul dosar.

30. Într-o a doua orientare jurisprudențială, măsura arestării preventive întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se dispune în al doilea dosar având ca obiect a doua infracțiune.

31. În cauzele ce exemplifică această orientare jurisprudențială, judecătorul de drepturi și libertăți se consideră legal sesizat cu propunerea de arestare preventivă formulată în al doilea dosar și o admite sau o respinge, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

32. De asemenea, în toate aceste cauze, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și cu privire la noua infracțiune ce face obiectul celui de-al doilea dosar.

33. Judecătorii de drepturi și libertăți învestiți cu o propunere de arestare preventivă în al doilea dosar își întemeiază soluțiile de arestare preventivă pe persistența inculpatului în conduita antisocială, cu trimitere la cronologia faptelor și la atenționarea anterioară a inculpatului, prin punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa pentru prima infracțiune.

34. Astfel, s-a arătat că pentru a fi incident cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este suficient ca, după ce anterior fusese pusă în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului pentru săvârșirea unei alte infracțiuni, să existe suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit cu intenție sau praeterintenție o nouă infracțiune, indiferent de natura sau gravitatea acesteia.

35. În două cauze, judecătorul de drepturi și libertăți a arătat că arestarea preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi formulată doar în al doilea dosar, însă această apreciere nu a produs consecințe cu privire la soluția dispusă pe fond, întrucât propunerea de arestare preventivă a fost formulată în cel de-al doilea dosar.

36. În motivarea acestei opinii, s-a reținut că arestarea preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi dispusă doar în al doilea dosar, întrucât numai în acesta din urmă există posibilitatea verificării condiției esențiale pentru arestare, respectiv verificarea existenței probelor care să justifice presupunerea rezonabilă că s-a comis infracțiunea. În caz contrar, dacă propunerea ar fi formulată în primul dosar, cel în care este pusă în mișcare acțiunea penală pentru prima pretinsă faptă, cu motivarea că într-un alt dosar există probe privind o altă infracțiune, judecătorul învestit cu propunerea nu ar putea verifica, prin examinarea nemijlocită a probațiunii, această condiție.

(…)

VII. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

40. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul ca, în situația în care față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar) iar, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune (al doilea dosar), măsura arestării preventive întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală să se poată dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiași temei legal.

41. Cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul procedură penală privește două ipoteze, și anume, săvârșirea unei alte infracțiuni și pregătirea săvârșirii unei noi infracțiuni, pentru ambele fiind prevăzută condiția ca în prealabil să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru o primă infracțiune.

42. Prima ipoteză, ce are în vedere că noua infracțiune cu relevanță penală a fost săvârșită în materialitatea ei, este cea cu privire la care s-a constatat existența unei jurisprudențe neunitare, deoarece această a doua infracțiune poate fi cercetată fie în același dosar, atunci când procurorul a procedat la extinderea urmăririi penale sau a acțiunii penale, fie într-un dosar diferit (când, de exemplu, competența materială sau teritorială aparține unui alt organ de urmărire penală).

43. Situația premisă care corespunde cel mai bine textului de lege este aceea că cele două infracțiuni sunt cercetate în aceeași cauză de către același organ de urmărire penală, chestiune pe care o deducem din împrejurarea că legiuitorul reține incidența acestui caz de arestare preventivă în raport cu două fapte cu relevanță penală distincte, însă nu operează cu noțiunea de cauze ori dosare, ci cu aceea de infracțiuni.

44. Cu toate acestea, având în vedere că cercetarea celor două infracțiuni în dosare diferite este permisă de dispozițiile procesual penale [conform art. 43 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, reunirea cauzelor este facultativă în ipoteza concursului real de infracțiuni], temeiul de arestare poate fi invocat (și în practică este deseori invocat) și dacă infracțiunea inițială și cea săvârșită ulterior inculpării sunt cercetate în dosare diferite.

45. În această din urmă situație se consideră că, în lipsa unei distincții a legiuitorului, măsura arestării preventive poate fi luată în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală în oricare din cele două dosare, esențial fiind ca același temei să nu stea la baza luării măsurii arestării preventive în ambele dosare.

46. Aceasta, deoarece din conținutul dispoziției legale rezultă în mod explicit doar faptul că infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare inițial acțiunea penală constituie reperul cronologic în funcție de care se determină dacă ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o nouă infracțiune intenționată, nu și faptul că aceeași infracțiune constituie în mod obligatoriu temeiul factual al arestării preventive.

47. De asemenea, a menționat că toate cele patru cazuri de arestare preventivă prevăzute de art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt justificate de împrejurări referitoare la persoana inculpatului, ce îl caracterizează sub aspectul periculozității sale.

48. În ceea ce privește cazul de arestare preventivă reglementat de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, necesitatea luării măsurii decurge din perseverența infracțională a inculpatului care, deși este avertizat cu privire la consecințele săvârșirii unei prime infracțiuni prin punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, are în continuare o conduită neconformă și săvârșește cu intenție sau praeterintenție o altă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei alte infracțiuni.

49. Prin urmare, a considerat că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală și față de scopul urmărit prin luarea măsurii arestării preventive în cazul prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, ce constă în prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni, rezultă că este lipsită de justificare obiectivă aprecierea că temeiul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală ar trebui circumscris doar primului sau doar celui de-al doilea dosar, întrucât acest temei se referă la o circumstanță a inculpatului cercetat în ambele dosare penale, persoană care denotă aceeași prezumtivă periculozitate.

50. În egală măsură, acest caz de arestare preventivă este reglementat ca o situație distinctă de la regula generală prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, nefiind prevăzute condiții referitoare la natura infracțiunilor sau a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru niciuna dintre cele două infracțiuni, chestiune din care rezultă că nu este justificată limitarea posibilității de a lua măsura preventivă în unul sau altul din cele două dosare.

51. Pe de altă parte, pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive în baza acestui temei, nu este suficient să se constate că cele două infracțiuni au fost săvârșite cu respectarea cronologiei avute în vedere de legiuitor, ci este necesar să se constate și îndeplinirea condiției privind proporționalitatea măsurii cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care urmează a fi luată, și caracterul necesar al măsurii pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Or, astfel de aprecieri pot fi făcute distinct în primul sau în al doilea dosar. Tocmai de aceea, măsura poate fi dispusă pe acest temei și în cauza ulterioară, în care calitatea de inculpat a fost atribuită persoanei cercetate, ca urmare a săvârșirii cu intenție a unei noi infracțiuni, apreciată de procuror cu ocazia formulării propunerii, dar și de către judecător, cu ocazia luării măsurii ca fiind de o gravitate sporită.

52. Riscul de săvârșire de către inculpatul aflat în situația prevăzută de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală a unei alte infracțiuni este evident, iar necesitatea înlăturării acestui risc prin luarea măsurii arestării preventive impune o reacție promptă și fermă a autorităților judiciare, reacție ce este diminuată prin limitarea posibilității de a dispune arestarea preventivă în baza temeiului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală la unul sau altul din cele două dosare.

VIII. Opiniile specialiștilor consultați

53. În conformitate cu dispozițiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

54. Centrul de cercetări în științe penale din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat în sensul că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, apreciind că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum și cele prevăzute de art. 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.

55. Asupra fondului problemei de drept, a opinat în sensul că luarea măsurii arestării preventive în considerarea cazului prevăzut la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este posibilă numai în prima cauză, aceea în care inculpatul este cercetat inițial în stare de libertate.

56. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că verificarea condițiilor luării măsurii arestării preventive se realizează etapizat, astfel că judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată nu are a verifica incidența vreunui caz prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală doar în situația în care constată întrunită condiția dobândirii anterioare a calității de inculpat, subsecventă punerii în mișcare a acțiunii penale cu privire la o infracțiune.

57. Infracțiunea pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală reprezintă infracțiunea-reper sau infracțiunea-premisă a posibilității dispunerii ab initio a măsurii arestării preventive.

58. Din punctul de vedere al succesiunii temporale, cea de-a doua infracțiune trebuie să fie săvârșită după punerea în mișcare a acțiunii penale privitor la prima dintre acestea. În acest context, instituirea cazului de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală are ca fundament valorificarea în registru preventiv a stăruinței infracționale a inculpatului cercetat în stare de libertate, care, deși fusese avertizat prin punerea în mișcare a acțiunii penale cu privire la conduita sa ilicită, persistă în săvârșirea de infracțiuni pe parcursul cercetării privind prima dintre acestea. Cazul de arestare preventivă se circumscrie acelora reglementate la art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, având ca fundament o conduită post delictum a infractorului, prin care interferează cu buna desfășurare a procesului penal.

59. În cazul cercetării celor două infracțiuni în același dosar, acțiunea penală poate fi extinsă și cu privire la cea de-a doua infracțiune, iar în acest sens poate fi dispusă arestarea preventivă având ca fundament, în raport cu prima infracțiune, temeiul de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

60. În situația în care cele două infracțiuni sunt cercetate în dosare distincte, se impune ca procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală în cauza ce are ca obiect prima infracțiune să fundamenteze propunerea de luare a măsurii arestării preventive, prin referința la împrejurările din care să rezulte suspiciunea rezonabilă privind săvârșirea celei de-a doua infracțiuni, astfel ca judecătorul să poată verifica întrunirea condiției prevăzute de textul normativ.

61. Din moment ce textul de lege de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu pretinde ca suspiciunea rezonabilă privind comiterea noii infracțiuni să rezulte din probe, astfel cum impune art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, privitor la infracțiunea pentru care s-a dispus anterior punerea în mișcare a acțiunii penale, rezultă că procurorul care formulează propunerea de arestare preventivă își poate baza solicitarea inclusiv pe informații privind comiterea noii infracțiuni.

62. Cu privire la posibilitatea luării măsurii arestării preventive în cea de-a doua cauză, în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situația în care în acest din urmă dosar s-a pus în mișcare acțiunea penală, s-a apreciat că nu este posibilă, întrucât însuși conținutul textului normativ se referă la ipoteza în care inculpatul a săvârșit cu intenție „o nouă” infracțiune.

63. Dacă s-ar accepta posibilitatea luării măsurii arestării în cauza ulterioară, s˗ar transforma cazul de arestare de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală dintr-un caz fundamentat pe conduita subsecventă comiterii primei infracțiuni într-unul bazat pe conduita anterioară a inculpatului. Or, arestarea pe baza conduitei anterioare este prevăzută numai în aria de aplicare a art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de acea normă.

64. În consecință, posibilitatea luării măsurii arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate opera doar în prima cauză (cea în care s-a pus anterior în mișcare acțiunea penală).

65. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, apreciind că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, atât condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, cât și cele prevăzute de art. 472 din Codul de procedură penală.

66. Asupra fondului problemei de drept, a opinat în sensul că propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, existând suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea, cu intenție, a unei noi infracțiuni de către inculpat, poate fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală, iar măsura arestării preventive întemeiată pe aceste dispoziții poate fi luată doar în primul dosar de urmărire penală.

67. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că rațiunea pentru care a fost reglementat acest caz de luare a măsurii arestării preventive este aceea că, după ce s-a pus în mișcare acțiunea penală față de o persoană (care a dobândit astfel calitatea de inculpat), înștiințată fiind despre faptul că procurorul de caz a apreciat că din probele strânse rezultă că a comis o infracțiune, aceasta se implică în alte activități infracționale intenționate, dovedind astfel nu doar perseverență în conduita ilicită, dar și nesocotirea avertizării sale decurgând din calitatea procesuală în primul dosar.

68. Dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală au caracter unitar și vizează suspiciuni atât cu privire la pregătirea săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate (caz în care propunerea de arestare ar putea fi formulată, bineînțeles, doar în dosarul de urmărire penală în care persoana are calitatea de inculpat), cât și cu privire la o nouă infracțiune intenționată care deja a fost săvârșită (ipoteza ce face obiectul sesizării Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii).

69. În această din urmă ipoteză, ce atrage incidența cazului de arestare preventivă, este reiterarea comportamentului infracțional, aspect ce poate fi analizat în soluționarea propunerii de arestare preventivă formulată în primul dosar, chiar și în acele situații în care în cel de-al doilea dosar persoana cu privire la care există această suspiciune nu ar avea încă calitatea procesuală de inculpat. Din aceleași considerente, inclusiv în situația în care în noul dosar de urmărire penală s-a pus în mișcare acțiunea penală, propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală va putea fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală.

(…)

X. Opinia judecătorului-raportor

71. Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, considerând că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 și 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.

72. Asupra fondului problemei de drept a considerat că propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, existând suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea, cu intenție, a unei noi infracțiuni de către inculpat, poate fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală, iar măsura arestării preventive întemeiată pe aceste dispoziții poate fi luată doar în primul dosar de urmărire penală.

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere exprimat în cauză de unul dintre membrii completului, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

(…)

B. Analiza pe fond a problemei de drept

(…)

89. Cu referire la problema de drept ce face obiectul analizei recursului în interesul legii se constată că, deși se solicită o dezlegare pe întreg conținutul dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în fapt, este vizată doar interpretarea tezei I a art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, interpretare care a generat o practică neunitară la nivelul instanțelor de judecată.

90. Conform art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive poate fi luată numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una din următoarele situații: (…) d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune.

91. Din interpretarea sistematică a cazului de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) teza I din Codul de procedură penală și luând în considerare și ordinea cronologică a infracțiunilor la care se referă, rezultă că prima infracțiune este obiectul propunerii de arestare preventivă, iar noua infracțiune este motivul (cauza) pentru care se formulează propunerea.

92. De altfel, acest aspect rezultă și din modalitatea de redactare a textului, condiția referitoare la prima infracțiune este menționată în cuprinsul alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală înainte de lit. d), iar condiția referitoare la infracțiunea ulterioară este prevăzută la lit. d) ca una „dintre situațiile primei infracțiuni”.

93. Punerea în mișcare a acțiunii penale se referă la infracțiunea la care se face referire în preambulul alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală, infracțiune în considerarea căreia se formulează propunere de arestare preventivă.

94. De altfel, în cazul existenței doar a riscului de săvârșire a unei infracțiuni, pregătirea săvârșirii nu poate susține singură cercetarea penală, exercitarea acțiunii penale și, cu atât mai puțin, propunerea de arestare preventivă, deci nu poate face obiectul unui dosar separat.

95. Pentru infracțiunea ce se pregătește nu ar putea exista un dosar penal, persoana cercetată nu are calitatea de inculpat, iar textul de lege nu impune condiția probelor sau măcar a indiciilor temeinice.

96. Așadar, este neechivoc faptul că nu infracțiunea ce se pregătește este obiectul propunerii de arestare preventivă, ci infracțiunea anterioară – prima infracțiune – cea menționată la alin. (1), pentru care există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă și pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

97. Iar această situație este corespunzătoare și se aplică și în cazul prevăzut de teza I din lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, chiar atunci când noua infracțiune este cercetată într-un alt dosar, iar obiectul propunerii de arestare preventivă îl constituie tot prima infracțiune.

98. Chiar dacă ipoteza de la lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală care corespunde cel mai bine textului este aceea că în aceeași cauză același organ de urmărire penală constată săvârșirea unei noi infracțiuni, după punerea în mișcare a acțiunii penale, dispune extinderea urmăririi și formulează propunerea de arestare în temeiul de la lit. d), apreciem că, și atunci când faptele sunt cercetate în dosare diferite, temeiul poate fi invocat doar în primul dosar privind infracțiunea nou-comisă, întrucât numai în această situație există posibilitatea verificării condiției esențiale pentru arestare.

99. Aceasta nu înseamnă, însă, că în cel de-al doilea dosar nu va putea fi formulată o propunere de arestare preventivă, întemeiată pe oricare alt caz dintre cele prevăzute în art. 223 alin. (1) lit. a)-c), dar și în art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, împrejurarea putând fi valorificată împotriva inculpatului ca „orice împrejurare privitoare la persoana inculpatului”.

100. Sub aspectul probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă care justifică presupunerea că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat, noțiunea de probă este definită de art. 97 din Codul de procedură penală ca fiind „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o”.

101. Prin prisma legislației și doctrinei procesual penale, suspiciunea rezonabilă[1] reprezintă un standard juridic de apreciere a existenței sau inexistenței unei fapte sau a unei situații, a unor indicii sau elemente probatorii existente la un anumit moment într-o cauză determinată.

102. Acestei noțiuni din dreptul intern îi corespunde sintagma de „motive verosimile”[2] folosită de art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului direct aplicabilă în dreptul intern în temeiul art. 20 raportat la art. 11 alin. (2) din Constituție și care a primit în jurisprudența CEDO semnificația de existență a unor fapte sau informații de natură a convinge un observator independent că o persoană a comis o infracțiune.

103. Rațiunea soluției legislative cuprinsă în art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală vizează practic aprecierea situației globale a inculpatului, prin raportare la temeiul factual al tuturor faptelor reținute în sarcina sa, respectiv sancționarea conduitei inculpatului care, fiind acuzat de comiterea unor infracțiuni pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa, făcând obiectul unei noi proceduri judiciare în cadrul căreia a fost formulată o acuzație penală împotriva sa, are în continuare, cu intenție, o conduită ilicită.

104. Prin acest caz de arestare se urmărește practic adoptarea unei soluții de sancționare a persistenței inculpatului în conduita infracțională, pe baza unei suspiciuni rezonabile, dar cu temei factual de declanșare a examinării situației inculpatului în dosarul în care a fost pusă în mișcare inițial acțiunea penală împotriva sa.

105. Aspectul este important, deoarece condiționează luarea măsurii arestării preventive de un moment procesual important, anume acela al punerii în mișcare a acțiunii penale, care determină concret cadrul procesual (faptă, încadrare juridică, persoană acuzată cu calitate de parte în proces, identitatea victimei ș.a.) în care se formulează acuzația. Faptul că doar după punerea în mișcare a acțiunii penale se poate dispune arestarea preventivă reprezintă o garanție procesuală importantă în raport cu dreptul la libertate al individului.

106. Motivul prevăzut în art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală constă în aceea că, după ce i s-a atribuit calitatea de inculpat, prin urmare, după ce a luat cunoștință de procedura penală derulată împotriva sa și stadiul acesteia, inculpatul nu numai că nu a adoptat o conduită conformă, dar persistă în atitudinea antisocială, săvârșind cu intenție o nouă infracțiune ori pregătind săvârșirea unei noi infracțiuni, împrejurare care determină luarea măsurii preventive în discuție.

107. Cu privire la această nouă infracțiune, legea nu impune ca să fie de aceeași natură cu cea comisă anterior și nici să existe vreo legătură între cele două, fiind astfel relevante periculozitatea și persistența comportamentului antisocial al inculpatului[3].

108. Astfel, dacă propunerea de arestare nu s-ar formula în primul dosar, acela în care este pusă în mișcare acțiunea penală pentru prima faptă, cu argumentul că într-un alt dosar există probe privind o altă infracțiune cu privire la persoana acestuia, nu s-ar putea verifica în ordinea cronologică impusă de textul de lege pe acest temei îndeplinirea condițiilor care să justifice analizarea propunerii.

109. Mai mult decât atât, nu s-ar putea verifica nici îndeplinirea condițiilor generale de la art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală, privitor la caracterul proporțional al măsurii arestului preventiv cu gravitatea acuzației aduse și caracterul necesar pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

110. Pentru că din analiza textului de lege în discuție se desprinde concluzia, pe de o parte, că rămâne la latitudinea instanței să aprecieze dacă există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune, situație în care ar fi necesară luarea măsurii arestării preventive.

111. Pe de altă parte, se impune, chiar și într-un atare caz, un examen concret al necesității luării unei măsuri coercitive, prin prisma criteriilor înscrise în art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală din care rezultă că aceasta trebuie subordonată scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

112. Luarea unei măsuri preventive față de inculpat, în ipoteza constatării intervenirii cazului reglementat de norma legală ce face obiectul prezentei analize, nu poate avea loc distinct de primul dosar (cel în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală), deoarece finalitatea urmărită este de a fi dispusă tot în scopul bunei desfășurări a procesului penal, ceea ce implică o examinare a tuturor condițiilor speciale prevăzute de lege, iar acest demers analitic nu poate fi făcut decât în primul dosar.

113. Reținerea incidenței cazului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu este condiționată de anumite limite de pedeapsă sau de o anumită gravitate a faptei spre deosebire de temeiul prevăzut de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar acest aspect relevă un argument în plus în sensul reținerii acestui temei doar în raport cu prima infracțiune și astfel formularea propunerii în cauza ce vizează acea infracțiune.

114. De altfel, prevederile art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează cu privire la cazuri autonome de luare a măsurii preventive, iar alin. (2) al aceluiași articol reglementează cu privire la cazuri de arestare în considerarea unei stări de pericol pentru ordinea publică ce derivă din conduita inculpatului, sens în care revine organului de urmărire penală să probeze acest aspect, precum și în considerarea unei suite de criterii de evaluare referitoare la gravitatea faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a faptei, a anturajului și a mediului din care provine inculpatul a antecedentelor și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia.

115. Prin sintagma de la lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a vrut să reliefeze tocmai aspectul ce ține de perseverența, periculozitatea și persistența inculpatului de a comite altă infracțiune, deși acesta mai comisese și anterior o infracțiune pentru care nu s-a dispus luarea măsurii preventive privative de libertate.

116. Practic această prevedere vine să arate tocmai necesitatea luării unei măsuri preventive pe o situație concretă care impune o condiție în plus pentru inculpatul predispus la activități infracționale. Acest nou context factual instituie în sarcina judecătorului, învestit cu o atare propunere, să analizeze dacă pe aceste noi coordonate se impune luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul care a mai săvârșit o infracțiune și față de care nu s-a dispus luarea măsurii arestării preventive.

117. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu poate fi disociată situația măsurii preventive întemeiate pe lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, teză ce vizează pregătirea săvârșirii unei infracțiuni sau ipoteza referitoare la extinderea urmăririi penale pentru alte fapte (când este neechivoc faptul că propunerea de arestare preventivă nu poate fi formulată decât în primul dosar), de teza ce prevede existența unei suspiciuni rezonabile că inculpatul a săvârșit o nouă infracțiune pentru care este cercetat într-o altă cauză și care să poată fi analizată în al doilea dosar sau în oricare din cele două dosare, întrucât intenția legiuitorului a fost aceea ca, atunci când inculpatul este cercetat în stare de libertate, indiferent de teza inserată în textul de lege indicat, ambele variante să aibă ca premisă situația în care inculpatul este deja cercetat pentru comiterea unei infracțiuni pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa, iar scopul inserării acestui temei de arestare este acela de a sancționa persistența inculpatului în atitudinea antisocială de care dă dovadă prin comiterea unei noi fapte penale intenționate, or, perseverența infracțională și periculozitatea sunt aspecte ce nu pot fi analizate decât în primul dosar.

118. Din întreaga economie a textelor de lege bazate pe acest temei, precum și a doctrinei[4] rezultă că, pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului în considerarea temeiurilor invocate atunci când este cercetat în două cauze diferite, infracțiunea pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală va fi infracțiunea-reper în funcție de care se determină dacă ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o nouă infracțiune intenționată și această infracțiune va constitui și temeiul propunerii de arestare preventivă pe această ipoteză.

119. Drept consecință, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, propunerea de arestare preventivă se formulează în cauza inițială, în care deja s-a pus în mișcare acțiunea penală.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 22/2023 din 27 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 29 ianuarie 2024)

[1] Decizia Curții Constituționale nr. 185 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 5 iulie 2017, paragraful 19 – se arată că, deși noțiunea de „suspiciune rezonabilă” nu beneficiază de o definiție specifică dreptului penal sau dreptului procesual penal, legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Termenul „rezonabilă” semnifică existența unor probe pe baza cărora, recurgând la un raționament firesc, fără exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că s-a săvârșit o infracțiune.

[2] În Hotărârea din 5 iulie 2016, Buzadji c. Republicii Moldova, Curtea (complet de Mare Cameră) a considerat că era necesar să își dezvolte jurisprudența în funcție de articolul 5 din CEDO. La punctele 92-102 din această hotărâre, CEDO a statuat că existența unui motiv verosimil de a bănui persoana arestată de săvârșirea unei infracțiuni nu poate în sine legitima arestarea preventivă, care trebuie astfel justificată prin motive suplimentare. Aceste alte motive includ riscul de sustragere de la procedură, riscul de presiune asupra martorilor sau de denaturare a probelor, riscul de coluziune, riscul de recidivă, riscul de tulburare a ordinii publice sau, mai mult, necesitatea care decurge din protejarea persoanei care face obiectul măsurii privative de libertate.

[3] Hotărârea din 22 mai 2015, pronunțată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88, Hotărârea din 30 august 1990, pronunțată în Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32.

[4] Codul de procedură penală comentat, ediția a III-a revizuită și adăugită, coordonator științific prof. dr. Nicolae Volonciu, autor coordonator jud. Andreea Simona Uzlău și alții, Editura Hamangiu, 2017, ISBN 978-606-27-0788-0, pag. 591: „Cazul de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală permite, în opinia noastră, dispunerea măsurii arestării preventive pentru cea dintâi dintre infracțiunile săvârșite, cea de-a doua, indiferent de gravitate, constituind doar un argument pentru plasarea în stare de arest preventiv a persoanei față de care inițial nu fusese apreciată ca necesară o asemenea măsură. În măsura în care nu a fost comisă de către inculpat o nouă infracțiune cu intenție, și nici acte de pregătire a unei asemenea fapte, dar există date cu privire la riscul de a comite o astfel de infracțiune intenționată, atunci arestarea preventivă nu s-ar putea cere pe temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, ci, eventual, pe cazul reglementat de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală”.