Î.C.C.J.

Prin Dec. nr. 1/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel București și a statuat că:

,,Cererea de recunoaștere a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunțată de o instanță străină, formulată de persoana condamnată, aflată în România, în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanțele române și deducerii duratei executate în străinătate, este o cerere incidentală de competența instanței învestite cu soluționarea cererii de contopire.”

Legea nr. 302/2004 (denumită și legea specială) reglementează, prin titlul V, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, a ordonanțelor penale și a actelor judiciare în relația cu statele terțe, înțelegând prin stat terț statul care nu este membru al Uniunii Europene, conform art. 130 alin. (2) lit. d) din aceeași lege, iar, prin titlul VI, cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea     Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Potrivit art. 130 alin. (1) teza a II-a din legea sus-menționată, care este integrat în capitolul I, denumit ,,Dispoziții generale” al titlului V, dispozițiile capitolului III, intitulat ,,Proceduri speciale de recunoaștere și executare”, din același titlu V se aplică și în relația cu statele membre ale Uniunii Europene, dacă nu contravin dispozițiilor speciale.

Prin urmare, prevederile art. 140¹ Legea nr. 302/2004, cu denumirea marginală ,,Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare emise de autoritățile străine” din cuprinsul capitolului III, intitulat ,,Proceduri speciale de recunoaștere și executare”, al titlului V din legea specială sunt incidente atât în ipoteza în care instanțele române recunosc hotărâri judecătorești pronunțate de către autoritățile judiciare ale unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, cât și în ipoteza hotărârilor judecătorești în materie penală pronunțate de către autoritățile judiciare ale unui stat care este membru al Uniunii Europene, cu condiția ca prin recunoașterea hotărârii străine să se urmărească producerea altor efecte juridice decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, fiind prevăzut, cumulativ, pentru cea din urmă ipoteză, ca legea specială să nu conțină dispoziții contrare.

Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei se poate realiza, conform art. 140¹ alin. (2) din legea specială, pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluționare.

Sintagma ,,proces penal în curs” se interpretează în sensul că recunoașterea, pe cale incidentală, a unei hotărâri penale străine este posibilă inclusiv în faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive, după cum s-a statuat prin Decizia nr. 9/2010 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite[2], prin raportare la dispozițiile art. 119 din Legea nr. 302/2004 (în forma în vigoare la data pronunțării deciziei).

De altfel, în forma actuală a legii speciale, art. 140¹ alin. (3) teza I din Legea nr. 302/2004 prevede că, în situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoașterea hotărârii judecătorești străine, dacă aceasta se dovedește necesară soluționării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătățirea situației inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa.

Dispoziții speciale privind faza de executare a hotărârilor penale sunt prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din secțiunea 1, intitulată ,,Schimbări în executarea unor hotărâri”, a capitolului III, denumit ,,Alte dispoziții privind executarea”, din titlul V (,,Executarea hotărârilor penale”) al Codului de procedură penală (în continuare C.pr.pen.). Potrivit acestui text legal, o persoană condamnată poate solicita modificarea pedepsei dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza altei hotărâri definitive, existența concursului de infracțiuni. Aceste dispoziții legale trebuie interpretate prin raportare la art. 40 alin. (2) și (5) din Codul penal, care prevede că dispozițiile referitoare la contopirea pedepselor se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă, urmând a se ține seama și de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

Așadar, solicitarea având ca obiect constatarea existenței concursului între infracțiuni pentru care s-a dispus condamnarea prin hotărâri pronunțate de către instanțe din România și hotărâri pronunțate de către autorități judiciare străine și contopirea pedepselor, pentru ca, în final, să se deducă din pedeapsa rezultantă inclusiv perioada de timp executată în străinătate, se încadrează, în drept, în dispozițiile art. 585 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., fiind o cerere de modificare de pedepse.

Cererea de contopire a pedepselor constituie o cerere principală, vizând pedepsele aplicate cu titlu definitiv prin hotărâri judecătorești române și hotărâri judecătorești străine, cu consecința recunoașterii efectelor acestei situații juridice în planul tratamentului sancționator, în principal, în privința deducerii duratei de timp anterior executate din pedepsele aplicate pentru infracțiunile ce compun concursul de infracțiuni, acesta fiind interesul demersului judiciar al persoanei condamnate.

Simpla împrejurare că cererea de modificare a pedepsei ține de faza executării unei hotărâri de condamnare pronunțate în România nu îi conferă caracterul unei cereri prin care se solicită executarea în România a unei pedepse pronunțate în străinătate.

Deopotrivă, faptul că se dispune mai întâi recunoașterea hotărârii străine și, apoi, se contopesc pedepsele nu are nicio înrâurire asupra obiectului principal al procesului, întrucât, dacă nu s-ar recunoaște hotărârea penală străină, nu s-ar putea deduce perioada executată în străinătate din pedeapsa rezultantă stabilită ca urmare a operațiunii juridice a contopirii.

În acest context, întrucât cererea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine are în vedere producerea de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, respectiv deducerea din pedeapsa rezultantă și a perioadei executate în străinătate, aceasta are caracter incidental raportat la cererea principală care vizează modificarea pedepsei.

În consecință, în situația analizată nu sunt aplicabile dispozițiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 302/2004[3], care reglementează recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești străine și care atrag competența exclusivă a curții de apel, ci dispozițiile art. 140¹ alin. (2) din aceeași lege care prevăd procedura recunoașterii, pe cale incidentală, a unor hotărâri judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, text legal care stabilește totodată că revine instanței învestite cu soluționarea cererii principale competența de a dispune asupra recunoașterii hotărârii pronunțate de către autoritățile judiciare străine.

Problema de drept a fost examinată și prin Decizia nr. 15/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală[4], în care s-a menționat că ,,omisiunea legiuitorului român de a include prevederi exprese, în cadrul titlului VI, care să permită recunoașterea dispozițiilor din hotărârea judecătorească pronunțată de un stat membru al Uniunii Europene referitoare la instituții de tipul liberării condiționate, nu conduce la imposibilitatea recunoașterii acestor dispoziții, ci, dimpotrivă, la recunoașterea acestora conform art. 140¹ din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

Din interpretarea teleologică a dispozițiilor titlului VI al Legii nr. 302/2004 rezultă că art. 142 alin. (2) din aceeași lege prevede competența exclusivă a curții de apel în cazul procedurii speciale a recunoașterii și punerii în executare a hotărârii judecătorești străine, procedură prevăzută de secțiunea a 3-a, intitulată ,,Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România”, din capitolul II al aceluiași titlu VI al legii.

Sub un prim aspect, este de remarcat că, prin procedura specială evocată (art. 159-163)[5], se instituie dreptul exclusiv al statului străin emitent de a transmite, din oficiu sau la cererea persoanei condamnate, hotărârea și certificatul în vederea recunoașterii și punerii în executare a hotărârii judecătorești străine. În acest sens, relevante sunt dispozițiile art. 160 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, în conformitate cu care, dacă înainte de soluționarea cauzei, statul emitent își retrage certificatul, instanța respinge cererea ca nesusținută. Prin prisma scopului în care s-a instituit această procedură specială, dispozițiile art. 161 alin. (3) din legea specială prevăd că, în vederea identificării, căutării, localizării și prinderii persoanei condamnate, parchetul competent poate solicita darea în urmărire, potrivit Codului de procedură penală.

De asemenea, în conformitate cu art. 163 alin. (1) din legea specială, curtea de apel, ca instanță exclusiv competentă potrivit art. 142 alin. (2) (din aceeași lege), poate renunța la dreptul de punere în executare a pedepsei atunci când constată imposibilitatea practică de a pune în executare pedeapsa, deoarece persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei nu este găsită sau persoana condamnată a evadat din penitenciarul în care executa pedeapsa.

Așadar, din interpretarea coroborată a textelor legale mai sus-menționate reiese cu evidență că scopul urmărit prin procedura specială a recunoașterii hotărârii judecătorești străine, reglementată de secțiunea a 3-a a capitolului II al titlului VI al Legii nr. 302/2004, este acela al executării de către persoana ce se află pe teritoriul României a pedepsei aplicate de către autoritățile judiciare străine.

Or, după cum rezultă cu evidență și din alin. (2¹) al art. 140¹ din Legea nr. 302/2004, introdus prin Legea nr. 236/2017[6] (care a modificat și completat legea menționată anterior), recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenție pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de către statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv.

Se mai remarcă faptul că, potrivit Legii nr. 302/2004, curtea de apel dobândește atribuții specifice instanței de executare, respectiv de modificare a pedepsei, numai dacă ulterior recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine același stat emitent transmite o nouă cerere de recunoaștere a unei hotărâri privind aceeași persoană, potrivit art. 160 alin. (7) coroborat cu art. 154 alin. (13) lit. b) din aceeași lege, ceea ce înseamnă, per a contrario, că pentru celelalte situații caracteristice materiei executării competența se va stabili potrivit normelor de drept comun în materie.