Daniela Bratulea,

Procuror la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat

The legal standards cannot be fulfilled with extra-criminal sanctions only to obtain the satisfaction of the punitive idea.

Noul Cod de procedură penală a fost adoptat prin Legea nr. 135/2010 și a fost modificat prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale și a intrat în vigoare la 1 februarie 2014.

În noul Cod de procedură penală a fost introdus principiul subsidiar al oportunității, fiind consacrat prin art. 7 alin. (2) care prevede că „în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia”.

Ca expresie a acestui principiu al oportunității, regăsim reglementată o nouă soluție care determină stingerea acțiunii penale, aflată la dispoziția procurorului, respectiv instituția renunțării la urmărirea penală.

Instituția renunțării la urmărire penală este reglementată detaliat în art. 318 N.C.p.p.

Renunțarea la urmărirea penală este prerogativa exclusivă a procurorului și poate fi dispusă atât prin ordonanță, cât și prin rechizitoriu, numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) să fi fost începută urmărirea penală în cauză;

b) urmărirea penală să vizeze o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Legiuitorul are în vedere maximul special al pedepsei închisorii prevăzut pentru infracțiunea săvârșită în forma consumată, fără a ține seama de cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei;

c) în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmărire produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, procurorul să constate că nu există un interes public în urmărirea acesteia;

d) când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

Odată cu dispunerea renunțării la urmărirea penală, procurorul poate impune suspectului sau inculpatului una sau mai multe din următoarele obligații “de a face”:

a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b) să ceară public scuze persoanei vătămate;

c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile , în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d) să frecventeze un program de consiliere.

În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor, procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului. O nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă.

O altă soluție care duce la stingerea acțiunii penale este clasarea, fiind reglementată prin dispozițiile art. 315 C.p.p..

Clasarea se poate dispune în următoarele două ipoteze:

a) sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) C.p.p.;

b) sesizarea nu îndeplinește condițiile de fond sau de formă esențiale prevăzute de lege.

Clasarea, ca soluție de netrimitere în judecată, înlocuiește în noul Cod soluțiile de scoatere de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasare prevăzute de vechiul Cod, fiind prerogativa exclusivă a procurorului și poate fi dispusă atât prin ordonanță, cât și prin rechizitoriu.

Codul penal din 1968 permitea ca, în situația în care fapta prevăzută de legea penală, prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni, procurorul să poată aplica una dintre sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 (mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda).

Noile reglementări în materie penală nu mai prevăd această instituție și, implicit, nici mecanismele procesuale pentru aplicarea unei sancțiuni administrative de către procuror.

Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală (nr. 255/2013), a prevăzut, pentru reglementarea situațiilor tranzitorii, că, atunci când în cursul procesului se constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispozițiile art. 18¹ din Codul penal din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea, în condițiile Codului de procedură penală (art. 19).

Așa cum se știe, în arhitectura Codului penal din 1968 pericolul social putea avea un dublu rol: ca trăsătură generală a infracțiunii, respectiv de element de individualizare judiciară. În raport de prima funcție atribuită, pericolul social concret poate determina excluderea caracterul infracțional al faptei (art. 18¹). În noul Cod penal, pericolul social nu mai apare ca trăsătură generală a infracțiunii, astfel încât nu se mai pune problema excluderii caracterului infracțional în considerarea intensității reduse a acestui pericol.

În ceea ce privește aplicarea în timp a legii penale cu privire la faptele săvârșite anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, dispozițiile legale aflate în succesiune în acest caz sunt art. 18¹ din Codul penal din 1968, respectiv art. 318 din n.C.p.p., dacă succesiunea de legi intervine până la finalizarea urmăririi penale.

În consecință, trebuie stabilit care este reglementarea mai favorabilă, comparând prevederile art. 18¹ v.C.pen. cu cele ale art. 318 n.C.p.p.. Având în vedere condițiile de aplicare, de cele mai multe ori se va ajunge la concluzia că reglementarea mai favorabilă este art. 18¹ din V.C.pen.

În literatura de specialitate, într-o opinie, s-a concluzionat, având în vedere că art. 19 din Legea nr. 255/2013 face trimitere la art. 18¹ v.C.p., iar acesta la rândul său face referire la aplicarea unei sancțiuni administrative prevăzute de art. 91 v.C.pen., că soluția este aceea de clasare și aplicare a unei sancțiuni administrative.

Această interpretare nu poate fi reținută din următoarele considerente:

a) eludarea legii penale mai favorabile în condițiile în care art. 18¹C.pen. se transformă într-o sancțiune, fie ea și administrativă, ceea ce este vădit mai defavorabil decât renunțarea la urmărirea penală, care poate fi pură și simplă, în condițiile în care actualul cod pornește de la premisa apriorică a săvârșirii unei infracțiuni și nu a unei fapte prevăzute de legea penală;

b) soluția care se dispune este clasarea, ori în actuala reglementare clasarea este pură și simplă;

c) norma procedurală prin care s-ar putea pune în executare sancțiunea administrativă nu mai este reluată de noul Cod de procedură penală, or penalul nu poate fi complinit cu altă ramură de drept;

d) rațiunea clasării în cazul art. 18¹C.pen. are în vedere condițiile de existență ale infracțiunii și nicidecum regimul sancționator;

e) rațiunea introducerii normei tranzitorii din lege vizează mai degrabă dreptul penal sub aspect material și nicidecum procesual, pentru că numai în dreptul material poate fi vorba de lege penală mai favorabilă, or vechiul art. 18¹ era o cauză care înlătura caracterul penal al faptei, lipsindu-i una dintre trăsăturile infracțiunii, respectiv faptei îi lipsea gradul de pericol social al unei infracțiuni. Drept urmare, nu poate fi reținută interpretarea aprecierii globale a art. 18¹, inclusiv regimul sancționator, atâta timp cât s-a vrut a se institui legea penală mai favorabilă pentru faptele care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Într-o altă opinie s-a concluzionat că amenzile administrative aplicate în temeiul art. 19 din Legea nr. 255/2013 se vor executa prin aplicarea dispozițiilor de drept comun din materia executării creanțelor fiscale. Astfel, conform prevederilor art. 110 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură fiscală, ordonanțele procurorului pot fi titluri de creanță în temeiul cărora se face colectarea creanțelor fiscale stabilite potrivit legii.

De asemenea, s-a mai reținut că aplicarea subsidiară a prevederilor Codului de procedură fiscală față de normele procesual penale rezultă din chiar dispozițiile art. 1 alin. (2) ale acestui act normativ, potrivit cărora acesta se aplică și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi, alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidate, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.

Nici această interpretare nu poate fi reținută, din următoarele considerente:

a) având în vedere că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 255/2013 prevăd clar că soluția de clasare se va dispune conform Codului de procedură penală actual, soluție care nu antrenează sancționarea chiar și administrativă a făptuitorului, dispozițiile art. 110 din Codul de procedură fiscală rămân fără eficiență și fără aplicabilitate, prin ipoteză, neavându-se ce se executa.

Chiar dacă dispozițiile din Codul de procedură fiscală vorbesc de ordonanțele procurorului și de alte măsuri care pot genera creanțe bugetare, nu se poate susține că în actuala reglementare ar exista cadrul legal care să sugereze ideea unei sancțiuni administrative în lipsa unor prevederi concrete, clare, previzibile și concise în materia punerii în executarea a unei astfel de sancțiuni.

b) spre deosebire de alte ramuri de drept, respectiv dreptul privat care poate funcționa prin interpretare extensivă, pe prezumții relative și pe tăcerea legii, dreptul penal funcționează cu o paletă restrânsă de prezumții, iar tăcerea legii nu poate fi interpretată. Prin raportare la principiile din materia penală, o interpretare extensivă cu privire la soluția de clasare în cazul faptelor care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni înseamnă o adăugare la lege.

Bibliografie

1. Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală – Noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, 2014, p. 360-361

2. http://www.mpublic.ro/presa/2014/sanctiuni_administrative.pdf

3. Florin Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal, http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=j6vg%2Flz8r40%3D&tabid=2112