Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor – o simplă recomandare sau ceva mai mult ?

dr. Tamara MANEA^*

Motto:

„Doamne! Eu sunt unica ființă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a achita pe semenii mei. De hotărârea mea depinde destinul multor vieți. Înțelepți sau ignoranți, bogați sau săraci, bărbați sau femei, cei care se vor naște, copiii, tinerii, nebunii și muribunzii, toți sunt supuși, de la naștere și până la moarte, legii pe care eu o reprezint și justiției pe care eu o simbolizez. Ce grea și teribilă povară ai pus, Doamne, pe umerii mei! Ajută-mă, Doamne, ca să fiu vrednic de această înaltă misiune! Măreția acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte și măririle deșarte să nu mă încurajeze” (Rugăciunea unui judecător)[1].

După 36 de ani de profesie în domeniul juridic, din care 12 ani ca inspector judiciar, am crezut că am trăit și văzut tot și nu mai pot fi luată prin surprindere în ceea ce privește comportamentul magistratului.

Constat că m-am înșelat. Uneori, anumiți colegi ai noștri (din fericire, nu sunt mulți) sunt inepuizabili, devenind fie vedete de „variété”, fie „influencer de ocazie”.

Dimineața, deschizând site-urile de știri, nu-mi vine să-mi cred ochilor când văd preluate „panseurile profunde” ale vreunui magistrat care ține cu tot dinadinsul să împărtășească pe Facebook, cu tot „poporul”, indignarea sa cu privire la măsurile politice, sociale, economice sau părerile sale despre unii, despre alții și despre soarta lumii „în general și în particular”.

Le citesc uimită și mă întreb ce vor face dacă, în următoarea ședință de judecată pe care o vor prezida sau în următorul dosar penal pe care îl vor instrumenta, vor avea de soluționat un conflict juridic care – ce să vezi! – va viza tocmai un aspect în legătură cu care și-a spus părerea pe Facebook.

Am avea un caz de lipsă de imparțialitate?

Unii, mai toleranți, ar spune că NU, pentru că una este activitatea de judecător sau procuror și alta este aceea de cetățean care trebuie să se exprime liber și, prin aceasta, să-și aducă o contribuție la crearea unei lumi mai bune.

Alții, ca mine, ar fi categorici, crezând că judecătorul sau procurorul trebuie să se exprime liber atunci când își motivează hotărârile și actele pe care le întocmește.

Și când spun acest lucru, mă gândesc la cetățeanul care se adresează justiției și la ce așteaptă el de la judecător sau procuror. Așteaptă ca magistratul să-i facă dreptate. Și ce înseamnă acest lucru? Înseamnă, printre altele, că magistratul nu trebuie să fie părtinitor și să aibă idei preconcepute, iar acest lucru trebuie să se și vadă (aparența de imparțialitate).

Ce încredere pot avea în magistratul care a ținut morțiș să ne comunice părerile sale despre unele aspecte ale vieții care pot oricând să devină obiectul unui dosar?

Și mă gândesc, oare ce valoare o fi având art. 8-9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor: „Judecătorii și procurorii sunt obligați să respecte egalitatea cetățenilor în fața legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte și să apere demnitatea, integritatea fizică și morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare. Judecătorii și procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe. Judecătorii și procurorii trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor”[2]? Or fi doar recomandări pe care, dacă vreau, le iau în seamă sau sunt obligații pe care mi le-am asumat atunci când am decis că vreau să fiu judecător sau procuror?

Știu, unii mă vor judeca aspru pentru opinia mea potrivit căreia judecătorii și procurorii ar trebui să-și exercite cu multă zgârcenie dreptul la libera exprimare a convingerilor și opiniilor. Criticii mei vor spune că magistratul, prin poziția pe care o ocupă, trebuie să fie prezent și să-și spună opinia cu privire la „problemele cetății” pentru că, prin statutul său, este un om influent sau, cum s-ar spune astăzi, „un formator de opinie”. Dar oare acesta este rolul unui magistrat? Să devină „influencer” pe rețelele de socializare? Sau rolul său este să-și ducă la îndeplinire misiunea de a face dreptate?

Nu contest, unii dintre colegii noștri, care aleg să se „exprime liber” pe rețelele de socializare sau în mass-media, au talent literar, sunt fini observatori și chiar sesizează și analizează cu multă pricepere derapajele politice, economice și sociale. Dar mă întreb dacă nu este mai bine să lăsăm treaba aceasta în seama politicienilor, economiștilor, analiștilor politici, sociologilor sau jurnaliștilor; până la urmă, acesta este jobul lor! În fișa postului nostru intră doar misiunea de a „îndrepta lumea” prin aplicarea corectă și competentă a legii.

De curând am citit că un procuror a distribuit pe pagina personală de Facebooktrei articole de presă cu temă politică, la primul dintre ele adăugând și un comentariu propriu. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cea care, atunci când citesc capitolul II din Codul deontologic referitor la independența justiție, înțeleg altceva. Oare de ce a simțit nevoia magistratul să distribuie aceste articole și să adauge și un comentariu? Cui prodest?

Ce „îi mână în luptă” pe colegii noștri care aleg această cale? Oare au impresia că nu sunt suficient de vizibili pe scaunul de judecător sau procuror? Poate fi vorba despre o frustrare că nu au putut da frâu liber talentului sau despre o dorință de a deveni vedetă? Nu știu răspunsul, însă ceea ce știu este faptul că discreția ar trebui să fie coordonanta constantă a vieții de magistrat. Oamenii așteaptă de la noi acel act de dreptate și nicidecum „acte de eroism jurnalistic”.

Grea povară și „exercitarea dreptului la liberă exprimare”!

Și totuși, când poate magistratul să-și facă auzită vocea în treburile cetății?

Părerea mea este că se poate face auzit atunci când este vorba despre bunul mers al justiției, pentru că este de datoria lui să semnaleze vulnerabilitățile din acest sector important și vital al societății. Atunci, cu diplomație, pe un ton civilizat și ferm, fără atacuri inutile, magistratul își poate spune părerea. Orice opinie trebuie argumentată și fundamentată, pentru că statutul nu ne permite să facem afirmații fără o bază factuală.

O altă nedumerire a mea este aceea a comportamentului neadecvat care, din păcate, este tot mai des întâlnit la unii colegi.

Ironia, sarcasmul, violența de limbaj și, uneori, chiar violența fizică fac obiectul unor cercetări disciplinare.

Cele mai multe acțiuni disciplinare care au ca obiect „comportamentul nedemn” te lasă fără cuvinte.

Și din nou mă întreb ce valoare au standardele de conduită impuse de art. 17-18 din Codul deontologic al judecătorilor și procurilor: „Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate. Relațiile judecătorilor și procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie bazate pe respect și bună-credință, indiferent de vechimea în profesie și de funcția acestora. Judecătorii și procurorii nu își pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională și morală a colegilor lor indiferent de instanța, parchetul sau instituția la care aceștia funcționează”[3]. Ar trebui să le interpretăm în sensul unei opțiuni sau a unei obligații?

Problema care ar trebui rezolvată în aceste cazuri, pe lângă sancțiunile disciplinare, este aceea de a identifica ce anume îi determină pe unii colegi să adopte un astfel de comportament. Este cumva vorba despre o refulare ca urmare a unei presiuni psihice prea puternice determinate de îndatoririle profesionale, despre o problemă medicală sau pur și simplu este o problemă de lipsă de educație?

Aici intervine, pe lângă Inspecția Judiciară, și rolul conducătorului de instanță sau parchet care ar trebui să analizeze cu multă atenție derapajele comportamentale din instanță sau parchet. O monitorizare atentă a stării disciplinare ar preîntâmpina multe situații jenante care, atunci când ajung la cunoștința publicului, sunt prezentate ca fiind o etichetă pentru conduita judecătorilor sau procurorilor. De cele mai multe ori, în asemenea situații, faptele nu sunt prezentate ca fiind ale unui anume judecător sau procuror, ci se apelează la o generalizare de tipul „judecătorii și procurorii”.

Prin urmare, orice derapaj comportamental al vreunui coleg ne interesează pe toți, pentru că aruncă o pată asupra întregului corp de magistrați.

La fel, ne interesează pe toți cum își îndeplinesc colegii noștri atribuțiile de serviciu, pentru că – nu știu dacă ați observat – atunci când unul dintre noi face o greșeală, în spațiul public apare știrea că „judecătorii și procurorii nu-și fac bine treaba, deși sunt foarte bine plătiți!”.

Ca atare, nerespectarea de către unii colegi a standardelor de conduită înscrise în art. 12-14 din Codul deontologic vizează întregul corp de magistrați. Nu este suficient pentru imaginea noastră să ne apărăm spunând că noi ne facem bine treaba, iar cei care nu o fac să răspundă. Din păcate, regulile jurnalistice sunt altele. Pentru a obține un impact puternic asupra publicului cititor este mai bine să prezinți o știre bombă care, dacă nu poate viza întreg „universul”, să vizeze măcar o categorie socio-profesională. Alte dimensiuni epice capătă o știre atunci când este culpabilizat corpul întreg de magistrați!

Ce am vrut să transmit prin aceste rânduri? Ei bine, am vrut să transmit faptul că, după părerea mea, Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor nu este nicidecum un „ghid opțional al rătăciților pe culoarele justiției”, ci este o sumă de obligații pe care ni le-am asumat atunci când am ales să devenim magistrați.

Tot ceea ce facem „în pătrățica noastră” se răsfrânge asupra tuturor. Aceasta a vrut să fie ideea prezentului articol. Să auzim numai de bine!

* Formator al Institutului Național al Magistraturii, redactor – Revista „Pro Lege”, e-mail: tanjamanea@yahoo.com.

[1] „Rugăciunea unui judecător”, unul dintre Pandectele din Codex Iustinianus – 533, publicată în anul 1921 în „Pandectele Săptămânale”, în traducerea din franceză a dr. George Surdu, https://www.juridice.ro/essentials/346/profesorul-viorel-mihai-ciobanu-la-65-de-ani și https://doxologia.ro/rugaciunea-unui-judecator.

[2] Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, modificat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 135/2022, publicat la https://www.csm1909.ro/Pages.aspx?PageId=274&PageTitle=Legisla%C5%A3ie.

[3] Ibidem.