Justina CONDOIU*

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul judiciar penal

ABSTRACT

The author analyzes issues relating to the competence of the General Anticorruption Directorate to carry out criminal inquiries, presenting the viewpoints expressed in the matter and arguing for her own opinion.

Key words: the Criminal Code in force, the more favorable criminal law, the statutory limitation of criminal liability, the old Criminal Code.

1. Prin Decizia nr. 674/2016[1] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne[2], Curtea Constituțională a României a constatat că „Direcția Generală Anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative[3], având, astfel, competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister (sublinierea noastră – J. Condoiu)”. În consecință, deși excepția de neconstituționalitate a fost respinsă, cele reținute în considerentele deciziei instanței de contencios constituțional sunt obligatorii.

În același timp, prin Decizia nr. 302/2017[4] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că ,,soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile anterior menționate, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea normelor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională”. În considerentele hotărârii (paragr. 57-59), instanța de contencios constituțional a motivat că: „Nerespectarea normelor legale privind competența materială și după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiția. Aceasta este și explicația pentru care încălcarea dispozițiilor legale privind această competență se sancționa în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută. Or, eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementarea unei sancțiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenței sale materiale și după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competență pe care le-a adoptat. Pe de altă parte, Curtea reține că incidența nulității relative în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligația dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziției, a dovedirii imposibilității înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desființarea actului”. În concluzie, Curtea Constituțională a României a constatat că „dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica și implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil”.

2. Dispoziții legale relevante sunt cuprinse în art. I din Legea nr. 161/2005, prin care a fost înființată, în cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, Direcția Generală Anticorupție, ca structură specializată pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu. Dispozițiile prin care s-a înființat Direcția Generală Anticorupție au fost introduse ca alineate ale art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea și funcționarea ministerului sus-menționat, act normativ abrogat prin art. 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007[5], cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 10 alin. (4) din acest din urmă act normativ, Direcția Generală Anticorupție „este structura specializată a ministerului pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu (sublinierea noastră – J. Condoiu)”.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor[6], cu modificările și completările ulterioare, „lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție au competența să efectueze, în condițiile prevăzute de lege, activități de prevenire și descoperire, precum și actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor[7] (sublinierea noastră – J. Condoiu)”.

Prin art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției, s-a modificat art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, în sensul că „lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne efectuează, în condițiile legii, activități de prevenire și descoperire a faptelor de corupție, precum și acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind următoarele categorii de infracțiuni: a) infracțiunile prevăzute de art.  254-257 din Codul penal; b) infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare”. Și alin. (2) al aceluiași articol s-a modificat, dispunându-se că „dispozițiile legale privind competențele speciale ale altor organe de poliție judiciară rămân aplicabile.”

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2013 a fost însă respinsă prin Legea nr. 324/2013[8].

3. Examinarea jurisprudenței naționale relevă două orientări:

Unele instanțe au apreciat că Direcția Generală Anticorupție este competentă să efectueze acte de cercetare penală, inclusiv în ipoteza delegării prin ordonanța procurorului, doar privind faptele de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000[9] săvârșite de personalul Ministerului Afacerilor Interne. Pentru a dispune astfel, instanțele au avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, potrivit cărora lucrătorii poliției judiciare din cadrul respectivei structuri au competența să efectueze, în condițiile prevăzute de lege, acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind acuzații de comitere a infracțiunii de corupție, respectiv infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, doar în cauzele privind personalul ministerului sus-menționat.

Într-o altă orientare majoritară s-a considerat că Direcția Generală Anticorupție este competentă să efectueze acte de cercetare penală în ipoteza delegării prin ordonanța procurorului independent de calitatea de personal al Ministerului Afacerilor Interne. Mai mult chiar, în cadrul acestei orientări, unele instanțe au apreciat că lucrătorii de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție sunt competenți să efectueze cercetări cu privire la săvârșirea oricărei infracțiuni, dacă au fost delegați de procuror. În motivarea acestei orientări, instanțele au arătat că prin ordonanța de delegare a procurorului, competența de a efectua urmărirea penală în cauză nu a fost transferată ofițerului de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție, actele de urmărire penală întocmite de acesta fiind efectuate în numele procurorului care a dat dispoziția scrisă. Articolul 217 alin. (4) din Codul de procedură penală anterior (în respectiva cauză faptele fuseseră comise sub imperiul Codului penal anterior, iar actele de cercetare penală a căror excludere s-a solicitat s-au efectuat în perioada octombrie-noiembrie 2012) nu limita în vreun fel organele poliției judiciare în privința cărora procurorul putea dispune efectuarea unor acte de urmărire penală, singura condiție fiind ca acestea să fie organe ale poliției judiciare. Așa încât dispozițiile art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 nu creează o nouă categorie de organe de cercetare speciale, acestea rămânând cele expres și limitativ prevăzute în art. 208 din Codul de procedură penală anterior.

4. Considerații. De la început se impune precizarea că nu atât textul actului normativ, art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, cât interpretarea dată acestuia prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 674/2016 are potențialul de a genera confuzie în aplicare.

Așa fiind, reamintim că instanța de contencios constituțional a avut în vedere doar prima dintre ipotezele textului legal, respectiv aceea în care lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție efectuează acte de cercetare penală, nu și aceea în care aceștia sunt delegați de procuror.

În analiza normei legale, considerăm că ar trebui plecat de la rațiunea reglementării, respectiv stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Citit în această cheie, textul legal trebuie înțeles în sensul că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 conferă o competență exclusivă Direcției Generale Anticorupție de a cerceta infracțiunile de corupție comise de personalul ministerului sus-menționat. Altfel spus, nicio altă structură aparținând poliției judiciare nu este competentă să efectueze cercetări cu privire la faptele de corupție săvârșite de către aceste persoane. Competența Direcției Generale Anticorupție nu este însă limitativă. Altfel spus, reciproca nu este valabilă: lucrătorii Direcției Generale Anticorupție nu își pierd calitatea de polițiști de poliție judiciară, calitate în care sunt competenți să efectueze acte de cercetare penală cu privire la orice faptă sau persoană în cazul în care sunt delegați prin ordonanța procurorului competent. Ofițerul de poliție judiciară care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Generale Anticorupție, independent de instituția în cadrul căreia funcționează, având avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, își păstrează calitatea de polițist de poliție judiciară și nici nu se transformă, prin apartenența la această structură, într-un organ de cercetare penală specială.

Potrivit art. 56 alin. (3) lit. b) raportat la art. 55 alin. (4) C.pr.pen., organele de cercetare penală ale poliției judiciare pot primi din partea procurorului delegări dispuse, în temeiul art. 324 alin. (3) din același cod, în cazurile în care acesta efectuează urmărirea penală. Delegarea înseamnă transmiterea dreptului de a efectua un act procedural către un organ inferior, chiar dacă nu este corespunzător ca funcție procesuală, de esența acestei instituții fiind faptul că prin delegare se transmite dreptul de a efectua un act procedural unui organ competent teritorial, dar necompetent funcțional să efectueze în cauză urmărirea penală[10].

Consecința neaprobării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2013 a fost neextinderea competenței exclusive a Direcției Generale Anticorupție la efectuarea actelor de cercetare penală, inclusiv referitoare la cele dispuse de către procuror, cu privire la toate infracțiunile de corupție, inclusiv cele prevăzute în Codul penal și necondiționat de calitatea persoanei care le-a săvârșit.

Pentru argumentele ce preced, în opinia noastră dispoziția legală prevăzută în art. 1 alin. (2) teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 și interpretarea dată acesteia de către Curtea Constituțională a României au în vedere limitele competenței Direcției Generale Anticorupție de a efectua acte de cercetare penală, competență circumscrisă la personalul Ministerului Afacerilor Interne care a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000. Cât privește însă actele efectuate prin delegare dispusă de către procuror, acestea nu sunt limitate la ipoteza respectivelor infracțiuni de corupție și nici la calitatea de personal al ministerului sus-menționat.

Un alt argument în susținerea punctului nostru de vedere este reprezentat de art. 306 alin. (1) C.pr.pen., potrivit căruia organul de cercetare penală are obligația, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care le-au săvârșit, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probe cu respectarea prevederilor art. 100 și art. 101 din codul sus-menționat. Aliniatul 2 al aceluiași articol prevede că organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală.

În atari condiții, apreciem că atât sub imperiul Codului penal anterior (din 1969), cât și al noului Cod penal, și înainte, și după Deciziile Curții Constituționale a României nr. 674/2016 și nr. 302/2017, actele de cercetare penală efectuate de către lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție în temeiul delegării dispuse prin ordonanță de către procuror, în cauzele în care acesta este competent să efectueze urmărirea penală, nu sunt lovite de nulitate, nici relativă și nici absolută, chiar dacă vizează făptuitori care nu fac parte din personalul Ministerului Afacerilor Interne și fapte de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000. Nu aceeași este situația dacă actele de cercetare penală ar fi „desfășurate” (exprimare preluată din considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 674/2016), adică efectuate în lipsa delegării, în considerarea atribuțiilor de organ de cercetare penală, de către Direcția Generală Anticorupție. În acest caz lucrătorii poliției judiciare din cadrul direcției sus-menționate au competență limitată la infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 săvârșite de către personalul Ministerului Afacerilor Interne.

Mai trebuie observat și că, urmare Deciziei Curții Constituționale a României nr. 302/2017, s-a revenit la regimul nulităților absolute prevăzut în Codul de procedură penală anterior (din 1969), în sensul că nerespectarea dispozițiilor care vizează normele de competență materială și după calitatea persoanei este sancționată cu nulitatea absolută. Pentru argumentele ce preced, apreciem însă că această sancțiune nu este aplicabilă ipotezei în care lucrătorii din cadrul Direcției Generale Anticorupție efectuează, prin delegarea dispusă de către procurorul competent, acte de cercetare penală cu privire la alte fapte ori persoane decât cele prevăzute în art. (1) alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, în acest caz ei desfășurând actele de cercetare penală în numele procurorului care i-a delegat și în limitele impuse de către acesta.

5. Concluzii. A. Atât sub imperiul Codului penal anterior, cât și al noului Cod penal, și înainte, și după intervenția Curții Constituționale a României prin Deciziile nr. 674/2016 și nr. 302/2017, actele de cercetare penală efectuate de către lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție, în temeiul delegării dispuse prin ordonanță de către procuror, în cauzele în care acesta este competent să efectueze urmărirea penală, nu sunt lovite de nulitate, nici relativă și nici absolută, chiar dacă vizează alte fapte decât cele prevăzute de Legea nr. 78/2000, săvârșite sau nu de personalul din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

B. Lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție sunt competenți să efectueze acte de cercetare penală exclusiv privind infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 săvârșite de către personalul Ministerului Afacerilor Interne. Actele de cercetare penală efectuate de către organul de urmărire penală necompetent material sau după calitatea persoanei sunt lovite de nulitate absolută atât sub imperiul Codului penal anterior, cât și al noului Cod penal, după intervenția Curții Constituționale a României prin Decizia nr. 302/2017. Anterior acestei din urmă decizii, sub imperiul noului Cod penal, actele de cercetare penală efectuate de către organul de urmărire penală necompetent material sau după calitatea persoanei erau lovite de nulitate relativă, cu condiția probării existenței unei vătămări produse părții care o invocă.

* e-mail: condoiu_justina@mpublic.ro.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iunie 2005.

[3] În prezent, Ministerul Afacerilor Interne.

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017.

[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2007.

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 6 septembrie 2005.

[7] A se vedea nota de subsol nr. 3.

[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 2 decembrie 2013.

[9] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

[10] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 355.