Simona FROLU *

Procuror – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de cooperare judiciară internațională,

relații internaționale și programe

ABSTRACT

The author approaches, from a multidisciplinary perspective, the prosecutor’s condition within the judiciary and the relations that are established within this system, as well as the way in which they influence career and professional development.

Keywords: prosecutor’s condition, judicial organization, motivation, performance.

Problematica generată de definirea condiției procurorului în sistemul relațional judiciar este nu numai complexă, ci și extrem de laborios potențată de multitudinea aspectelor conceptuale, analitice și organizaționale care o alcătuiesc. Este motivul pentru care, din rațiuni strict editoriale, vom recurge la abordarea nodală a subiectului, după cum acesta s-a conturat în procesul elaborării.

1. IDENTITĂȚI CONCEPTUALE

MOTIVAȚIA ȘI PERFORMANȚA ÎN DEVENIREA JUDICIARĂ

Preliminar, în sprijinul demersului de față recurgem la definirea principalelor identități conceptuale care configurează structural tema asumată. Întrebarea „Cine și ce este procurorul?” este inevitabilă. În temeiul definitoriu al Constituției României, republicată, putem admite că procurorul este un membru al corpului magistraților care, în spectrul activității judiciare, în calitate de reprezentant instituțional al intereselor generale ale societății, acționează pentru apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenilor, îndeplinind rolul de acuzator public. Condiția sa, în sensul pledoariei noastre, desemnează ansamblul complex, în mare măsură unitar, al tuturor conexiunilor, de orice natură, care influențează determinarea, cariera și evoluția profesională a procurorului. Limitându-ne stricto sensu la tema abordată, ne vom opri asupra celor de natură relațională, reamintind faptul că „procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic.”[1] Rezultă, implicit, că sistemul relațional în care își desfășoară activitatea procurorul este arhitecturat și se manifestă în temeiul acelorași principii, ceea ce înseamnă că legalitatea, imparțialitatea și controlul ierarhic se constituie, deopotrivă, în valori care determină statornic natura raporturilor intrainstituționale, cu implicații, însă, și asupra celor externe. Exigența tratării analitice, dar și rigurozitatea asumată a elaborării, impun definirea organizației judiciare, pe care o înțelegem drept un sistem social deschis, în care un grup de oameni cu specializare juridică specială interacționează pentru îndeplinirea unor atribuții specifice, cu determinare și finalitate constituțională în apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenilor. Inevitabil, parcursul conceptual de până acum aduce în atenție sistemul relațional judiciar care este constituit din totalitatea relațiilor formale și informale, care se manifestă atât pe orizontala, cât și pe verticala edificiului instituțional judiciar, precum și a interacțiunilor dintre ele, în determinarea cărora sunt materializate reprezentarea intereselor generale ale societății, apărarea ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor. Din această perspectivă, în determinarea axiomatică a faptului că sursa și resursa esențială a perfomanței asupra căreia sistemul relațional își pune decisiv amprenta este motivația, putem angaja de sine stătător relația dintre motivație și performanță, ca fundament al condiției procurorului. Cum am defini motivația? – Supunând-o specificului organizațional, apreciem că motivația este suma variabilă a influențelor interne și externe, exercitate asupra procurorului, care energizează și potențează un anumit comportament, o anumită conduită, determinându-i progresiv o atitudine perseverentă, în vederea atingerii unui anumit scop, subordonat explicit menirii sale instituționale.

În procesul devenirii judiciare, exprimată prin ansamblul relațional în care se regăsește și care o susține, relația dintre motivație și performanță este esențială, aceasta, în funcție de evoluție și aspirație, gravitând în jurul trebuințelor pe care, în spiritul temei noastre, le definim drept totalitatea nevoilor care reclamă și determină existența omului, între supraviețuire și procesul de autodefinire socială. Așadar, este inevitabil să constatăm cum influențează sistemul relațional judiciar formal, dar și informal, trebuințele procurorului[2]. În această situație, referirea, fie doar și în limitele sale conceptuale, la teoria trebuințelor[3] este lămuritoare. Astfel, cu cât avansăm în ierarhia trebuințelor, influența sistemului relațional judiciar este mai mare, la etajele superioare ale ierarhiei fiind decisivă. Explicația este simplă, în dialectica relațională influența cu ponderea cea mai mare operează asupra trebuințelor superioare, respectiv: a celor de afiliere socială, care asigură inserția convingătoare a procurorului în mediul social; de afirmare, concentrate în definirea strategică a carierei profesionale; promovarea instituțională; consolidarea prestigiului profesional; dominarea comunității organizaționale, toate acestea determinate de o atentă, continuă, corectă și necesară autoevaluare și de acțiunea concretă deopotrivă a respectului față de sine și față de colegi; de autorealizare, care concordă cu maximizarea autodefinirii în profesie/sistemul judiciar și în afirmarea morală atât în instituție, cât și în mediul public. Prin simplul enunț al conținuturilor, constatăm că trebuințele superioare întrunesc valori dobândite prin învățare, educație și autoeducație, cultură, experiență proprie, dar și asimilată și, nu în ultimul rând, prin fapte și exerciții morale exemplificatoare pentru prestigiul Ministerului Public. Sublinierea că interiorizarea acestora este dependentă de nivelul la care operează trebuințele de pe primele trepte, imanente nevoilor primare ale organismului, este nu numai necesară, ci și pilduitoare la reflecție.

2. SISTEMUL RELAȚIONAL JUDICIAR

Conținutul definiției asumate cu privire la sistemul relațional judiciar denotă nu numai complexitatea acestuia, ci și amploarea, cuprinderea sa, ceea ce ne determină să apreciem că, metaforic gândind, constituie o adevărată rețea vasculară a instituției judiciare, construită, aș spune în egală măsură, formal și informal. În elaborarea de față, din considerente ce pun în valoare pilonii sistemici ai relațiilor din mediul judiciar, ne limităm la evidențierea caracteristicilor vectoriale și a particularităților relaționale.

2.1. CARACTERISTICI VECTORIALE

Complexitatea suprastrucurală a naturii profesionale și a activității procurorului este relevant pusă în evidență de specificitatea relațiilor din sistemul managerial judiciar, sens în care apreciem că acestuia îi sunt proprii, definitoriu, în cuantumuri și expresii diferite de manifestare, următoarele tipuri de relații:

• relații autoritar-funcționale, caracterizate de: dominarea comunicării de sus în jos; difuzarea centralizată a responsabilităților; existența unor relații distante psihologic pe verticala lucrativă a instituției; ignorarea personalului subordonat în înțelegerea preliminară a deciziei și, implicit, în luarea și materializarea conștientă a acesteia;

• relații colegial-autoritare, semnificative prin: stimularea constantă și recompensarea formală a subordonaților, pe fondul unei atitudini de supunere formală decentă; limitarea parcursului informațional pe verticală, de jos în sus, la ceea ce se apreciază că vrea procurorul-șef să audă; o anume accentuare a tendinței de lucru în echipă, prin cooptarea, în adoptarea anumitor decizii, a lucrătorilor din structurile subordonate, ca expresie a acestui tip de relații;

• relații consultative, al căror spirit constă în: acordarea imparțială a recompenselor formale, dar și a sancțiunilor; implicarea sporită a procurorilor subordonați în proiectarea și definirea principalelor decizii instituționale; producerea comunicării în ambele sensuri ale verticalei instituționale, transmițându-se spre nivelul decizional, cu o anumită prudență, și informații incomode procurorului ierarhic superior; o anumită creștere a influenței membrilor instituției[4] asupra structurii din care fac parte;

• relații larg participative, al căror conținut denotă, la modul general, aspecte, precum: participarea de largă cuprindere a resurselor umane, în definirea și angajarea principalelor proiecte, metodologii, procese lucrative și obiective strategice ale instituției; funcționarea comunicării în toate sensurile, atât pe verticală, cât și pe orizontală; creșterea semnificativă a responsabilității colective; existența unui nivel ridicat de încredere între membrii instituției.

Niciunul din genurile de relații identificate ca posibile nu se manifestă de sine stătător, în starea definită ca atare. Fără a putea fi cuantificate matematic, este evident că în situații și la niveluri diferite de organizare judiciară, în funcție de dezideratele și obiectivele asumate, dar și de factorii subiectivi care determină instituția leadership-ului, pe lângă relația dominantă tipologic sunt și manifestări din celelalte tipuri, fapt care pune și mai mult în evidență categoria dominantă.

Din perspectiva strictă a naturii nemijlocit funcționale, consider că, în principal, asupra sistemului relațional de expresie judiciară acționează managerial următoarele domenii relaționale[5]:

• interpersonale, al căror conținut, în principal, este relevat de: acțiuni de reprezentativitate, aflate, de regulă, în responsabilitatea procurorului-șef; manifestarea unui schimb informațional neîngrădit, atât pe verticală, cât și orizontală; optimizarea procesuală a interdependențelor constructive; creșterea interacțiunii interpersonale și a influenței reciproce; consolidarea proximității relaționale;

• informaționale, esențiale fiind cele care: completează sensurile informaționale, parțial explicite, prin difuzarea oportună a informațiilor de nișă, de suport sau de consolidare; asigură monitorizarea activităților cu impact public major; în mod specific, fac obiectul de activitate al purtătorului de cuvânt, formal sau „informal”; descurajează și neutralizează sursele de dezinformare sau de depășire a dificultăților în comunicare;

• decizionale, cu accent pe: promovarea sectorială sau globală a strategiei judiciare; soluționarea perturbărilor, de orice natură și la orice nivel, în sistemul relațional judiciar; calitatea de factor de alocare și utilizare eficientă a resurselor de orice fel; angajarea oportună a mecanismelor de negociere intra și extrainstituțională, în scopul optimizării raporturilor relaționale, ca premisă a maximizării treburilor judiciare.

2.2. PARTICULARITĂȚI RELAȚIONALE

Potrivit statutului său instituțional, reglementat prin lege specifică (Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare), totalitatea atribuțiilor cu care sunt îndrituiți procurorii comportă, direct sau indirect, un angajament relațional, în cea mai mare măsură cu determinare sistemică. Ca să înțelegem modul în care se manifestă condiția procurorului în dialectica relațională a sistemului judiciar este necesară identificarea principalelor caracteristici ale celor două entități care interacționează.

Astfel, din perspectiva naturii sale organizațional-sociale, apreciem că mediului judiciar îi sunt proprii, esențial, următoarele caracteristici: componentele organizaționale ale sistemului judiciar sunt instituții birocratice, cu specializare strictă și funcționare ierarhică, centrate pe principiul competenței active, derivată din autoritatea cu care este învestită conducerea; relațiile sunt depersonalizate, în sensul că procurorul este un agent neutru de acțiune, eliberat, profesional vorbind, de orice slăbiciune și vulnerabilitate individual-umană; documentele administrative au un caracter strict formal și sunt consemnate în scris; existența unui sistem specific de stratificare ierarhică, în care, în raport cu relațiile personale informale, cele formale sunt dominante; Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile de parchet, este singura instituție care, constituțional, este îndrituită să reprezinte interesele generale ale societății, având în același timp responsabilitatea, de asemenea consfințită constituțional, de apărare a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Cu privire, propriu-zis, la condiția procurorului, în mediul relațional activitatea acestuia comportă caracteristici, precum: manifestarea unui nivel de certitudine imprevizibil al cursului acțiunii de urmărire penală; proprietatea asupra soluțiilor dispuse poate fi afectată de către șeful ierarhic superior, prin infirmarea acestora; formarea și dezvoltarea calităților profesionale se realizează exclusiv în procesul activității judiciare, subiect fiind omul, ceea ce acutizează calitatea pregătirii, consistența experienței, persistența autodezvoltării și umanismul profesional; existența unei etici profesionale care coagulează principiile determinante în a face ceea ce este moral și just; asumarea și expunerea conștientă la riscuri privind propria securitate, inerente luptei împotriva fărădelegii; îndeplinirea menirii profesionale, pe cât posibil cu nereușite minime, umane și materiale; prestigiul individual este neîncetat supus evaluării publice.

Dintr-o altă perspectivă, cea în care parchetul devine dintr-o instituție de referință (proces derulat mai cu seamă în anii aspiraționali) una de apartenență, sistemul relațional judiciar determină mutații semnificative privind: potențarea nevoii de autoîmplinire care devine suportul certitudinii succesului în cariera de magistrat procuror; optimizarea raportului dintre echitate și motivație, prin asanarea fluctuațiilor din parametrii echității instituționale, având constant în atenție faptul că, deși tacit, comparația cu ceilalți procurori, atât pe verticală, cât și pe orizontală, operează continuu; consolidarea rolurilor individuale, cu finalitate în întărirea rolului instituțional; realizarea unui echilibru ascendent al triadei aspirație – motivație – performanță, ca resursă principală a succesului în cariera judiciară.

Consecință nemijlocită a unui mediu relațional constructiv, ca particularitate importantă a acestuia, coeziunea instituțională, manifestă în fiecare unitate organizatorică judiciară, constituie, în fapt, capabilitatea potențială a majorității aptă „de a gândi și acționa ca o singură unitate pentru atingerea unui obiectiv comun”[6]. Evidentă la nivelul atracției interpersonale, aceasta are un rol determinant în maximizarea potențialului judiciar și în alimentarea vitalității instituționale; evidențiază și consacră valorile și atitudinile comune; dezvoltă semnificația socială a apartenenței la sistemul judiciar; favorizează competiția și sporește prestigiul reprezentării judiciare. Perspectiva oponențială demonstrează că o coeziune deficitară favorizează apariția și întreținerea conflictelor și a disputelor interne; șubrezește unitatea formală; determină apariția de subgrupuri animate de interese contradictorii, chiar antagoniste; erodează potențialul și credibilitatea profesională; afectează, cu riscuri incalculabile, prestigiul public și, nu în ultimul rând, alimentează tendințele de dominare internă.

*

Relațional, procurorul se supune axiologic unor norme care pun în valoare caracteristicile instituției, dar acestea operează diferențiat asupra fiecăruia dintre componenții parchetului, în funcție de anumite variabile comportamentale generate de cultură, rol, educație, personalitate, vocație, afinitate socială, reacții ale mediului judiciar, dar și extrajudiciar ș.a. Definindu-și în acest cadru statutul individual, consemnăm caracterul schimbător al acestuia, principalele diferențe fiind determinate ierarhic, dar sunt confirmate sau infirmate și individual de cultura și altitudinea profesională a fiecăruia.

Cu determinare directă asupra evoluției în carieră, un rol important în personalizarea sistemului relațional judiciar îl are socializarea instituțională, proces care semnifică, pe de o parte, manifestarea dominantă a autorității legitime și, pe de altă parte, impunerea de norme relaționale obligatorii, în egală măsură pentru toți membrii comunității judiciar-organizaționale. Relațional, perspectiva enunțată – determinarea socializării instituționale asupra evoluției în carieră – implică, definitoriu, trei posibile modele cu caracter direcțional: spre interiorul organizației judiciare, prin includerea procurorului în grupul/grupurile de influență decizională, doctrinară sau strategică; pe verticală, prin promovare, ceea ce implică acceptarea conștientă a unor responsabilități judiciare sporite; pe orizontala sistemului judiciar, context care generează dezvoltarea experienței personale, a culturii complementare sau de interdependență și a potențialului profesional.

Mai importantă decât atenția pe care i-o acordăm în mod obișnuit, perspectiva informală a suprastructurii relaționale în mediul judiciar este pusă în valoare, în general, de aspecte astfel definite: relațiile interpersonale sunt dependente de experiența, cultura și educația fiecăruia dintre componenții structurii judiciare, toate acestea, laolaltă, conturând valoarea relațiilor din structura respectivă; la orice nivel de reprezentare ierarhică, organizațiilor judiciare le sunt inerente, în mod obiectiv, fenomene de influență, de atracție și de conflict, aceste stări putând genera relații cu grade diferite de contrarietate; tipologic vorbind, prin extinderea lor maximă, aceste relații cuprind, practic, orice raport amical, neutru sau inamical, spontan sau premeditat, statornic sau trecător, toate fiind cauționate de o implicare afectivă variabilă, aflată sub forța și în determinarea individuală a personalității; influența ariei de afinitate în proiectarea, organizarea și gestionarea relațiilor organizaționale în mediul judiciar este, în unele cazuri, superioară exigențelor formale; relațiile de interdependență nu au, din perspectivă individuală, un caracter dominant, dimpotrivă, acestea sunt generate de strategia generală a mediului judiciar, asumată și ca efect al unui sistem de interdependență complex, dar de sine stătător.

Întrucâtva, rezumând, stratul informal al dimensiunii relaționale judiciare comportă toate atributele și componentele atitudinale caracteristice organizațiilor publice, sens în care nu fac excepție: manifestările de atracție și respingere, sociabilitatea, tendințele naturale de a dezvolta relații, abilitățile de a recurge la acțiuni de influențare, ceremonialurile ocazionale, relațiile de apartenență, cele de integrare, de referință și de interdependență.

În toate acestea, în centrul sistemului relațional judiciar se află, indiscutabil, oricare ar fi nivelul de reprezentare și responsabilitate instituțională, procurorul, pentru care de fiecare dată, în forme și intensități diferite, „celălalt joacă întotdeauna în viața sa rolul unui model, al unui obiect, al unui aliat sau al unui adversar.”[7]

Plecând axiomatic de la dezideratul potrivit căruia „relațiile judecătorilor și procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie bazate pe respect și bună credință, indiferent de vechimea în pofesie și funcția acestora”[8], cu convingerea că întrunește unanim voința afectivă a acestora, sistemul relațional judiciar comportă unele disfuncții, generate mai cu seamă de: manifestarea unor inutile și inconsistente complexe de superioritate; existența unor clivaje în valorizarea esenței decantive a activității judiciare; tratarea cu superficialitate a contrastelor relaționale, ignorându-se faptul că au propriile lor rigori; inducerea și alimentarea neîncrederii în proiectele de anvergură ale sistemului judiciar; abandonarea lejeră a rigorii, în favoarea superficialității decorative; promovarea exceselor de autoritate, exprimate ca mod de camuflare a vulnerabilităților și complexelor de inferioritate; alterarea relațiilor dintre circumstanțele personale și conjuncturile/oportunitățile sociale și/sau de altă natură; descurajarea, de aici și lipsa, ideilor care depășesc realitatea judiciară, a dialogurilor instrumentale și a contestării culturii dominante; subestimarea faptului că nu există determinism univoc în acțiunea judiciară, după cum nu există nici în sistemul relațional judiciar; recurgerea repetată la strategii de rutină, obositoare, desuete procedural, asociale instituțional. Mai mult, anumite întâmplări din spațiul intim al sistemului judiciar induc percepția că, la unele niveluri și în anumite structuri, pe segmente mai mari sau mai mici, relațiile se situează doar în spectrul supraviețuirii, realitate care trebuie depășită. Dar corpul sistemic al relațiilor din mediul judiciar dispune de o semnificativă capacitate de autoreglare, ceea ce îi permite nu numai să depășească asemenea realități, ci chiar să le prevină, după cum are un potențial încurajator de adaptabilitate și stabilitate, care apreciem că poate fi concretizat prin: valorizarea decentă a orgoliului metodic; sporirea colectivă a încrederii în capitalul profesional instituțional; încurajarea energică a cooperării constructive și descurajarea demersului pretins academic; reconstrucția pozitivă a structurilor judiciare, prin adaptarea proactivă a acestora la realitățile societății; stimularea dezvoltărilor principiale ale libertății de acțiune, în consolidarea spiritului judiciar; flexibilizarea potențialului de reacție la presiunile interne și externe asupra realității judiciare.

*

3. Concluzii

Strădania de a defini condiția procurorului în procesul relațional al devenirii judiciare impune asertiv următoarele afirmații: în mediul judiciar, relația dintre competență și performanță este potențată decisiv de calitatea sistemului relațional, aceasta, la rândul ei, fiind deopotrivă determinată de calitatea resurselor umane din organizație și de calitatea eșafodajului formal pe care sunt construite; consecință a unei imaturități profesionale trecătoare, se manifestă, uneori și pe alocuri, o interpretare păgubitoare a unora dintre dezacordurile relaționale, firești în cele din urmă, neînțelegându-se că majoritatea acestora, înainte de a fi antagonist contradictorii sunt, mai degrabă, complementare; principalele caracteristici ale sistemului relațional judiciar, care se impun atenției leadership-ului, sunt evidente, în principal, prin: capacitatea discutabilă de reglare afectivă a animozităților tacite manifeste în relațiile dintre procurori, atât pe verticala, cât și pe orizontala instituției judiciare; lipsa constantă a preocupării cu privire la gestionarea mutațiilor care se produc în reprezentările valorice ale corpului profesional al procurorilor, sub acțiunea, directă sau indirectă, a relațiilor dintre aceștia; apariția, pe fondul și în determinarea unor dificultăți în managementul instituției judiciare, a unei stări de neîncredere în relațiile care potențează și întrețin constructiv interacțiunea la nivelul întregii unități de parchet; departe de a o considera generală, se manifestă, totuși, unele tendințe de ignorare a importanței relațiilor intrainstituționale, menite să maximizeze competențele endemice și nu numai ale procurorilor.

Încercând o concluzie cu caracter proiectiv, consider că sistemul relațional judiciar trebuie să fie superior contextului pe care îl deservește constituțional și nicidecum sub calitățile acestuia.

* e-mail: frolu_simona@mpublic.ro.

[1] A se vedea art. 62 alin. (2) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

[2] În didactica abordării vom folosi sintagma, cu titlu de reprezentare a întregii comunități aparținând Ministerului Public.

[3] În reprezentarea piramidală a trebuințelor, începând cu baza, Abraham H. Maslow identifică: I. Trebuințele fiziologice; II. Trebuințele de securitate; III. Trebuințele de afiliere sociale; IV. Trebuințele de afirmare și V. Trebuințele de autorealizare [Motivation and Personality, third Edition, Addison Wesley Longman, USA, 1987, pp. 215-291, a se vedea site-ul www.holybooks.com.motivation-and-personality (accesat la 24 noiembrie 2017)]. În 1970, publică o revizie asupra piramidei, continuîndu-i construcția cu alte două etaje: Trebuințele cognitive și Trebuințele estetice, dar acestea, în lucrările teoretice, sunt oarecum ignorate.

[4] Potrivit demersului nostru, prin „instituție” înțelegem toate entitățile organizatorice care structurează/arhitecturează sistemul judiciar.

[5] Henry Mintzberg, 1990 – 10 Different Rolles of a Successful Manager (10 roluri diferite ale unui manager de succes), http://management.atwork-network.com/ (accesat la 24 noiembrie 2017).

[6] D. Cartwrite, Studies in Social Power, Ed. Ann Arbor, Mich.: Institute for Social Research, 1959, http://www.communicationcache.com/uploads/the_bases_of_social_power-chapter_20-1959.pdf.

[7] Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză, Prelegeri de psihanaliză, Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980, p. 218.

[8] Art. 18 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005 (a se vedea site-ul http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/26_09_2005__823_ro.pdf, accesat la 24 noiembrie 2017).