Simona RUSU*

Procuror – Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism,

Serviciul Teritorial București

ABSTRACT

The author takes up a series of relevant issues involved by the initiation of criminal prosecution in rem, with the conduct of the preliminary investigation (preparatory measures) and the ruling of the quashing solution, after a brief review of the contradictory opinions stated in the matter.

Key words: preparatory measures, quashing solution, perpetrator, preliminary investigation, initiation of criminal prosecution in rem.

Opinii contradictorii[1]. Momentul declanșării procesului penal presupune o abordare complexă din perspectiva drepturilor și a libertăților fundamentale recunoscute pe plan internațional și consacrate în legea fundamentală a oricărui stat de drept.

Modificările legislative ce au intervenit în materie penală prin adoptarea unui nou Cod penal și a unui nou Cod de procedură penală au presupus punerea în aplicare și implicit interpretarea noilor norme procesual penale.

Practica judiciară ulterioară intrării în vigoare a dispozițiilor în materie de procedură penală a scos în evidență faptul că, în anumite cazuri, interpretarea normelor juridice s-a realizat prin catalogarea ca desuetă a principiilor care au guvernat interpretarea reglementărilor anterioare, aspect ce a generat crearea de interpretări contradictorii.

O problemă controversată și în prezent și care naște interpretări diferite din partea magistraților este momentul începerii urmăririi penale.

Astfel, în practica organelor de urmărire penală s-au conturat două opinii diferite cu privire la momentul și condițiile în care se poate dispune începerea urmăririi penale in rem (cu privire la faptă).

O primă opinie a relevat obligativitatea începerii urmării penale de către organele de urmărire penală în momentul imediat următor primirii sesizării. În susținerea acestei opinii s-a adus ca argument faptul că procurorul nu poate dispune delegarea lucrătorilor de poliție în efectuarea de activități decât în condițiile începerii urmăririi penale in rem, precum și faptul că procurorul nu poate dispune o soluție de clasare în lipsa începerii urmăririi penale in rem, cu excepția cazului prevăzut în art. 315 alin. (1) lit. a) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)[2].

În aceeași opinie s-a susținut și faptul că soluția de clasare nu poate fi emisă cu privire la o persoană care are calitatea de făptuitor, ci numai cu privire la o persoană care a dobândit calitatea de suspect (inculpat).

A doua opinie a subliniat următoarele: începerea urmăririi penale se poate dispune doar în cazul întrunirii unor condiții cumulative, dată fiind importanța acestui act procesual penal din perspectiva consecințelor juridice pe care le generează, respectiv a calității sale de factor declanșator al procesului penal; procurorul poate dispune delegarea organelor de poliție în efectuarea de activități și anterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă; soluția de clasare se poate dispune și în cauzele în care nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem; soluția de clasare poate viza o persoană care are calitatea de făptuitor.

Argumentele în susținerea celei de a doua opinii, cu care suntem de acord, vor fi prezentate în continuare, prin punerea în discuție a fiecărei probleme de drept și cu mențiunea că avem în vedere activitatea de urmărire penală proprie a procurorului.

1. Prima problemă care se impune a fi dezbătută este aceea privind momentul declanșării procesului penal, respectiv începerea urmăririi penale in rem.

Interpretarea stricto senso a normelor procesuale penale în sensul că toate activitățile demarate de organele de urmărire penală trebuie să fie substituite unui proces penal nu este confirmată de voința legiuitorului.

În acest context trebuie să relevăm faptul că voința legiuitorului s-a exprimat expres ori de câte ori acesta a intenționat impunerea obligativității în sarcina organului de urmărire penală de a se conforma unei anumite norme juridice.

Un exemplu relevant în sprijinul acestei afirmații poate fi modul de redactare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) C.pr.pen. care statuează: ,,Procurorul este obligat să pună în mișcare și să exercite acțiunea penală din oficiu, atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) și (3) (sublinierea noastră – S. Rusu)”.

Pentru identificarea condițiilor stipulate de legiuitor ca reprezentând cadrul legal al dispunerii începerii urmăririi penale in rem de către procuror, se impune trecerea în revistă a tuturor normelor procesual penale care prezintă relevanță pentru fondul problemei și care impun o interpretare prin coroborare în scopul identificării voinței legiuitorului.

În conformitate cu dispozițiile art. 288 alin. (1) C.pr.pen., actul de sesizare al organelor de urmărire penală este constituit din plângere sau denunț și acte încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege. Legiuitorul a prevăzut și ipoteza sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, în condițiile îndeplinirii cerințelor prevăzute în art. 292 C.pr.pen.[3]

Dispozițiile cuprinse în art. 289 C.pr.pen., aplicabile și în cazul denunțului formulat potrivit art. 290 din același cod, au detaliat elementele pe care trebuie să le cuprindă plângerea și denunțul, în timp ce dispozițiile art. 294 C.pr.pen. au prevăzut expres sancțiunile ce intervin în cazul în care actul de sesizare (denunț sau plângere) nu se circumscrie cadrului legal care le reglementează.

În cuprinsul alin. (2) și (3), art. 294 C.pr.pen.[4], intitulat ,,Examinarea sesizării”, reglementează sancțiunile aplicabile actului de sesizare, atât în situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, cât și în situația în care deși sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate, din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute în art. 16 alin. (1) din același cod[5]. Astfel, în prima situație, sancțiunea este restituirea pe cale administrativă a plângerii sau denunțului către petiționar, cu indicarea elementelor care lipsesc, iar în cea de-a doua situație, organele de cercetare penală înaintează procurorului actele, împreună cu propunerea de clasare.

În raport cu normele juridice la care s-a făcut referire anterior, observăm faptul că organul de urmărire penală sesizat prin denunț sau plângere are obligația de a verifica într-o primă fază îndeplinirea condițiilor de formă ale sesizării și respectiv a mențiunilor din cuprinsul sesizării care privesc modul de descriere al faptei, pentru a constata, pe de o parte, dacă sunt îndeplinite condițiile de formă, iar, pe altă parte, dacă descrierea faptei este completă ori clară.

Verificarea demarată de organul de urmărire penală are drept consecință juridică restituirea denunțului sau plângerii pe cale administrativă către petiționar, în cazul în care condițiile cu privire la formă sau condițiile cu privire la descrierea faptei nu sunt îndeplinite.

Este important de precizat că legiuitorul, în redactarea normei din art. 294 alin. (2) C.pr.pen., a avut în vedere situația în care fie condițiile de formă, fie condițiile de fond nu sunt îndeplinite și nu situația în care aceste condiții nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.

Astfel, în timp ce neîndeplinirea uneia sau a alteia dintre condițiile de formă ori fond atrage restituirea sesizării pe cale administrativă în scopul înlăturării omisiunilor, neîndeplinirea cumulativă atât a condițiilor de formă, cât și a celor de fond are drept consecință juridică clasarea cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.

Normele juridice din art. 289 alin. (2)-(10) și din art. 290 alin. (2) C.pr.pen.[6] nu utilizează în conținutul lor sintagma ,,condiții de formă și de fond”, ci enumeră în detaliu cerințele impuse pentru admisibilitatea unui denunț sau a unei plângeri.

În art. 294 C.pr.pen. legiuitorul a utilizat sintagma ,,condiții de formă”, în timp ce în art. 315 alin. (1) lit. a) din același cod s-a referit la sintagma ,,condiții de fond și formă esențiale ale sesizării”. Nefiind definită sintagma ,,esențiale”, aprecierea caracterului esențial sau neesențial este lăsată la latitudinea organelor de urmărire penală.

Constatarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a sesizării impune în sarcina organului de urmărire penală demararea unei a doua proceduri de verificare, constând în verificarea conținutului sesizării. Obiectul acestei verificări are în vedere identificarea incidenței vreunuia dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute în dispozițiile art. 16 alin. (1) C.pr.pen. și se circumscrie cadrului legal prevăzut în art. 294 alin. (3) din același cod. Raportat la această normă, temeiul juridic al dispunerii unei soluții de clasare în acest caz îl constituie art. 294 alin. (4) C.pr.pen.

Este de menționat că soluția de clasare emisă de organul de urmărire penală în conformitate cu art. 315 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. are la bază constatarea lipsei cumulative a cerințelor de fond și formă esențiale, în timp ce soluția de clasare dispusă în temeiul art. 294 alin. (4) din același cod se întemeiază pe constatarea incidenței unuia dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) C.pr.pen., urmare a examinării conținutului actului de sesizare.

În ambele cazuri soluția de clasare se dispune în lipsa începerii urmăririi penale in rem.

În continuare se va proceda la examinarea conținutului dispozițiilor legale care au reglementat activitățile ce se impuneau a fi efectuate de către organele de urmărire penală, în cazul în care condițiile de formă și fond erau îndeplinite, iar din cuprinsul sesizării nu a rezultat incidența vreunuia dintre cazurile care împiedicau punerea în mișcare a acțiunii penale, activități stipulate în art. 305 alin. (1) C.pr.pen., în forma sa anterioară modificării sale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[7].

Potrivit art. 305 alin. (1) C.pr.pen., în forma sa anterioară modificării sale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, atunci ,,când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă”. Se observă că s-a folosit sintagma ,,și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale”. Deși legiuitorul nu a indicat expres momentul în care operează această constatare, s-a subînțeles că acest moment intervenea ulterior verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a actului de sesizare (denunț sau plângere) și implicit ulterior verificării conținutului actului de sesizare și constatării că nu este incident vreun caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale.

Cu toate acestea, legiuitorul, în redactarea normei juridice, nu a folosit exprimarea ,,când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată din cuprinsul actului de sesizare că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă”, motiv pentru care norma juridică nu a putut fi interpretată în sensul că momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă este acela imediat următor constatării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate și a neincidenței vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) C.pr.pen., urmare a examinării conținutului actului de sesizare.

Sintagma folosită de legiuitor s-a impus a fi interpretată în sensul că, ulterior examinării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate și ulterior constatării că din conținutul actului de sesizare nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale, organul de urmărire penală proceda la efectuarea de noi activități, de data aceasta cu privire la aspecte care vizau fondul cauzei, respectiv culegerea de date și informații cu referire la fapta indicată în conținutul actului de sesizare și la persoana indicată în conținutul plângerii sau al denunțului.

Aplicabilitatea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus presupune, în fapt, interpretarea normelor juridice în acord cu voința legiuitorului. Această voință nu rezultă din interpretarea strictă a unei singure norme juridice, ci din interpretarea corelativă a tuturor normelor care se referă la domeniul reglementat, în scopul identificării voinței legiuitorului. Ca urmare, intenția legiuitorului a putut fi identificată doar prin raportare la dispozițiile art. 306 C.pr.pen.

Articolul 306 alin. (1) C.pr.pen., nemodificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, a prevăzut și prevede faptul că ,,pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca după sesizare, să caute și să strângă datele și informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni și să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101”. Legiuitorul a folosit sintagma ,,date și informații” și nu sintagma ,,probe sau acte de urmărire penală”. Totodată, legiuitorul a indicat momentul în care organul de urmărire penală are obligația de a căuta și de a strânge date și informații cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor, statuând că acesta intervine după sesizare, acest lucru presupunând că sesizarea a fost deja supusă unei verificări prealabile în conformitate cu dispozițiile art. 294 alin. (2) și (3) C.pr.pen.

În cazul în care voința legiuitorului ar fi fost aceea ca activitatea de căutare și strângere de date și informații să se realizeze în cadrul unui proces penal, adică după începerea urmăririi penale in rem, această intenție s-ar fi transpus expres în cuprinsul alin. (1) al art. 306 C.pr.pen., cu ocazia procesului de legiferare.

Examinându-se art. 306 C.pr.pen., se desprinde cu ușurință concluzia că legiuitorul a reglementat în mod detaliat în conținutul alin. (1) ordinea activităților subsumate procesului investigativ preliminar și a măsurilor pentru limitarea consecințelor săvârșirii unei infracțiuni. În conținutul alin. (2) al aceluiași articol, legiuitorul a instituit în sarcina organului de urmărire penală obligația efectuării actelor de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză pentru care nu are competența de a efectua urmărirea penală. Coroborând alin. (1) și (2) ale art. 306 C.pr.pen., se desprinde concluzia că obținerea de date și informații, precum și efectuarea actelor de cercetare penală care nu suferă amânare, nu se efectuează în cadrul unui proces penal, executarea acestor activități nefiind condiționată de începerea urmăririi penale in rem. Este adevărat că alin. (2) al art. 306 C.pr.pen. face referire și la activitatea de strângere și administrare de probe cu respectarea prevederilor art. 100 și 101 din același cod, dar această activitate este prevăzută după enumerarea celorlalte activități ce se impun a fi executate în mod obligatoriu de organul de urmărire penală, activități ce se circumscriu în fapt actelor premergătoare, chiar dacă sintagma folosită este aceea de ,,căutare și strângere de date și informații”. În sprijinul acestei concluzii vin și dispozițiile alin. (3) al art. 306 C.pr.pen. care stipulează că ,,după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului (sublinierea noastră – S. Rusu)”.

Din aspectele expuse de noi rezultă, fără putere de tăgadă, faptul că momentul constatării neincidenței vreunuia dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale, moment la care făcea referire art. 305 alin. (1) C.pr.pen., intervenea ulterior efectuării de investigații preliminare.

Voința legiuitorului a fost aceea ca verificarea incidenței vreunui caz dintre acelea prevăzute în art. 16 alin. (1) C.pr.pen. să se realizeze într-o primă fază prin examinarea conținutului actului de sesizare și ulterior din examinarea datelor și informațiilor căutate și strânse cu privire la existența unei infracțiuni.

Dacă am pune sub semnul egalității norma juridică din art. 306 alin. (1) și aceea din art. 306 alin. (3) C.pr.pen., am ajunge la concluzia că legiuitorul s-a repetat, aspect ce contravine voinței acestuia, care în fapt a intenționat instituirea unei obligații în sarcina organelor de urmărire penală de a efectua investigații preliminare, definite prin sintagma ,,căutare și strângere de date și informații”, și apoi în funcție de rezultatul acestora și în ordinea firească a lucrurilor de strângere și de administrare de probe în conformitate cu art. 100 și 101 din același cod.

Este puțin probabil că legiuitorul a intenționat să asimileze în conținutul termenului de ,,probe” și pe acela de ,,date și informații” sau să pună semnul egalității între sintagma ,,date și informații” și sintagma ,,probe”.

Articolul 100 alin. (1) C.pr.pen. impune obligația organului de urmărire penală de a strânge și de a administra probe, pe parcursul urmăririi penale, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, din oficiu sau la cerere. Se observă că procesul penal a fost deja declanșat prin începerea urmării penale, iar făptuitorul a căpătat calitatea de subiect procesual principal, prin dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale, sau/și calitatea de parte în procesul penal, prin punerea în mișcare a acțiunii penale.

În forma sa actuală, art. 305 alin. (1) C.pr.pen. prevede că atunci „când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut” (sublinierea noastră – S. Rusu). Sintagma folosită de legiuitor de data aceasta, ,,fapta săvârșită”, vine să întărească obligația prevăzută în art. 306 alin. (1) C.pr.pen., respectiv aceea de culegere și strângere de date și informații cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă fapta reclamată a fost săvârșită.

Prezentarea într-o ordine strictă a obligațiilor ce incumbă organelor de urmărire penală, în momentul imediat următor sesizării sale, în condițiile prevăzute de lege, conduce la concluzia instituirii de către legiuitor în sarcina acestora a obligației efectuării de investigații preliminare (acte premergătoare) pentru a se asigura că fapta reclamată ori denunțată a fost săvârșită, doar în aceste condiții fiind posibilă declanșarea procesului penal.

Obiectul urmăririi penale reglementat de art. 285 C.pr.pen. este acela de strângere a probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Lipsa de date și informații care să confirme săvârșirea faptei reclamate ori denunțate împiedică organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale in rem, soluția ce urmează a se dispune în acest caz fiind aceea de clasare, care se întemeiază pe cazul incident în fiecare speță, prevăzut în art. 16 alin. (1) C.pr.pen.

O altfel de interpretare, prin folosirea metodei de reducere la absurd, ar conduce la concluzia că după sesizare, fără efectuarea de investigații preliminare, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta sesizată, considerând fără niciun temei că fapta sesizată a fost săvârșită.

Se impune precizarea că buna-credință a persoanei care sesizează organul de urmărire penală nu se prezumă.

Garanțiile procesual penale, întemeiate pe respectarea principiului prezumției de nevinovăție, sunt aplicabile până la pronunțarea unei hotărâri definitive, probele administrate după începerea urmăririi penale in rem, după efectuarea în continuare a urmăririi penale și după punerea în mișcare a acțiunii penale fiind reanalizate chiar și în faza terminării urmăririi penale, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Această activitate de apreciere și analiză pornește de la faza strângerii de date și informații și continuă după dispunerea începerii urmăririi penale, după dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale și chiar după punerea în mișcare a acțiunii penale.

Codul de procedură penală, în scopul conferirii garanției că nicio persoană nu va suferi repercusiunile legii penale decât în condițiile săvârșirii cu vinovăție, în mod nejustificat și imputabil a unei fapte prevăzute de legea penală, a pus la dispoziția organelor de urmărire penală instrumente legale, de emitere a unor soluții de neurmărire și netrimitere în judecată, chiar și în condițiile declanșării unui proces penal, urmat de punerea în mișcare a acțiunii penală față de un suspect.

Luând în considerare faptul că exercitarea acțiunii penale față de o persoană care dobândește în aceste condiții calitatea de inculpat presupune, din punct de vedere al Codului de procedură penală, administrarea de probe din care să rezulte că o persoană a săvârșit o infracțiune și că nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute în art. 16 alin. (1) C.pr.pen., se constată că legiuitorul, tocmai pentru a împiedica existența unor erori judiciare, a prevăzut și în aceste condiții posibilitatea ca față de un inculpat să se poată dispună o soluție de neurmărire penală și respectiv de netrimitere în judecată. Aceasta în condițiile în care legiuitorul, în art. 7 C.pr.pen.[8], a prevăzut obligativitatea punerii în mișcare a acțiunii penale.

Prerogativele conferite de lege organului de urmărire penală pe parcursul exercitării funcției judiciare trebuie interpretate din perspectiva principiului legalității procesului penal. Deși legiuitorul a conferit posibilitatea legală a emiterii unor soluții de neurmărire penală și netrimitere în judecată, chiar și în situația exercitării acțiunii penale, în același timp acesta a impus ca fiecare etapă a procesului penal să fie guvernată de garanții procesuale, aspect dovedit de modul de redactare și conținutul normelor juridice.

Astfel, respectarea principiului legalității presupune ca organul de urmărire penală să strângă date și informații care să confirme existența unei infracțiuni, urmând ca pentru a dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale să dovedească existența unor bănuieli rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale și, nu în ultimul rând, pentru a putea dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, să dovedească existența de probe din care să rezulte săvârșirea unei infracțiuni de către o anumită persoană.

Începerea urmăririi penale in rem, în raport cu statutul său de factor declanșator al procesului penal, presupune asumarea în mod responsabil de către organul de urmărire a mențiunilor din cuprinsul ordonanței de începere a urmăririi penale cu privire la faptă, mențiuni potrivit cărora fapta a fost săvârșită, iar în cauză nu s-a constatat incidența vreunuia dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale.

Reversul îl constituie situația în care organul de urmărire penală, după verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate și după verificarea conținutului sesizării și constatării neincidenței vreunuia din cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) C.pr.pen., dispune începerea urmării penale și purcede la administrarea de probe în lipsa culegerii de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, pentru ca în final să dispună o soluție de neurmărire fondată chiar pe constatarea incidenței unuia dintre cazurile prevăzute în articolul sus-menționat. În acest caz, mențiunile din cuprinsul ordonanței de începere a urmăririi penale au caracterul unor mențiuni nefondate, dat fiind faptul că nu se sprijină pe rezultatul unor investigații preliminare, ci doar pe mențiunile din conținutul actului de sesizare.

Declanșarea unui proces penal în temeiul unei ordonanțe de începere a urmăririi penale, în care se reține că fapta reclamată a fost săvârșită, fără culegerea de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și emiterea ulterioară a unei soluții de clasare pe chiar considerentul contrar reținut în ordonanța de începere a urmăririi penale, respectiv incidența art. 16 alin. (1) C.pr.pen., chiar și în situația în care legiuitorul conferă posibilitatea emiterii unei asemenea soluții, pune sub semnul întrebării legalitatea și temeinicia deciziei asumate și anume aceea de a se declanșa un proces penal.

Efectuând o comparație între normele juridice care au reglementat condițiile în care se putea dispune începerea urmăririi penale potrivit vechiului Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen. din 1969) și cele din cuprinsul noului Cod de procedură penală, se ajunge la concluzia că, în fapt, acestea pot fi caracterizate ca având același conținut pe fond. Astfel, art. 228 alin. (1) C.pr.pen. din 1969 prevedea că organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 din același cod dispunea prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezulta vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute la art. 10 din același cod. Dispozițiile din noul Cod de procedură penală, respectiv cele ale art. 305 alin. (1), prevăd că atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei pregătire se săvârșește, iar art. 306 alin. (1) C.pr.pen. consfințește la rândul lui obligația organului de urmărire penală de a efectua acte premergătoare.

Logica juridică ne împiedică să raționăm în sensul că strângerea de date și informații cu privire la existența unei infracțiuni se realizează ulterior constatării că o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârșită, constatare materializată în actul de începere a urmăririi penale.

2. Procurorul poate dispune sau nu delegarea lucrătorilor de poliție să culeagă date și informații cu privire la existența unei infracțiuni anterior începerii urmăririi penale in rem?

Alături de argumentele prezentate la punctul 1, din care rezultă fără putere de tăgadă obligația organului de urmărire penală de a efectua investigații preliminare în scopul verificării împrejurării dacă se conturează indicii cu privire la săvârșirea faptei sesizate, în continuare se va face referire și la alte norme procesual penale care conduc la aceeași concluzie.

În cuprinsul noului Cod de procedură întâlnim dispoziții prin care legiuitorul a condiționat în mod expres efectuarea unor acte procesual penale și respectiv procedurale de începere a urmăririi penale in rem, în timp ce în cuprinsul altor dispoziții nu a inserat o astfel de condiționare. De pildă, dispozițiile art. 132 alin. (2) C.pr.pen. prevăd că ,,identificarea persoanelor sau a obiectelor poate fi dispusă de procuror ori de organul de cercetare penală, în cursul urmăririi penale (…)” (sublinierea noastră – S. Rusu). Tot astfel, în art. 140 alin. (1) din același cod se prevede că ,,supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale (…)”. Deopotrivă, art. 147 alin. (1) din același cod prevede că ,,reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poștale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită că primește ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă (…)”; în acest din urmă caz, nu trebuie dispusă începerea urmăririi penale sau efectuarea în continuare a urmăririi penale.

La rândul lor, dispozițiile art. 324 alin. (3) C.pr.pen. prevăd că, în cazurile în care ,,(…) procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală”. În reglementarea anterioară aceste dispoziții erau prevăzute în conținutul art. 217 alin. (4) C.pr.pen. din 1969.

Examinarea prin comparație a celor două texte de lege urmărește să scoată în evidență faptul că, deși în reglementarea anterioară se făcea referire expresă, în cuprinsul art. 228 alin. (1) C.pr.pen. din 1969, la obligația efectuării de acte premergătoare anterior începerii urmăririi penale, în conținutul art. 217 alin. (4) din același cod s-a folosit exclusiv sintagma ,,acte de cercetare penală”, acest lucru nefiind interpretat pe parcursul unei perioade de 46 ani ca reprezentând o interdicție impusă în sarcina procurorului de a dispune prin ordonanță delegarea organelor de cercetare penală de a efectua investigații preliminare (acte premergătoare).

Așa cum s-a menționat și cu ocazia prezentării argumentelor la pct. 1, procurorul care efectuează urmărirea penală are obligația de a dispune efectuarea de investigații preliminare. Având în vedere specificitatea acestor investigații preliminare în raport cu prerogativele conferite organelor de cercetare penală ca atribuțiuni de serviciu, se constată că aceste activități nu se pot realiza decât prin delegarea lucrătorilor de poliție, precum și faptul că investigațiile preliminare se subsumează actelor de urmărire penală, constituind în fapt temeiul care conferă legalitate ordonanței de începere a urmăririi penale in rem și respectiv in personam.

3. Procurorul poate dispune o soluție de clasare în lipsa începerii urmăririi penale in rem în toate cazurile sau doar în cazul prevăzut în art. 315 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.?

Răspunsul la această problemă de drept este unul afirmativ, cu luarea în considerare a argumentelor prezentate la punctul 1 și care pot fi sintetizate în raport cu situațiile în care nu se poate dispune începerea urmăririi penale.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., urmărirea penală nu se poate începe atunci când se constată lipsa cumulativă a condițiilor de fond și formă esențiale ale actului de sesizare.

În conformitate cu art. 294 alin. (3) și (4) C.pr.pen., urmărirea penală in rem nu se poate începe atunci când procurorul constată că din conținutul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) din același cod, caz în care dispune clasarea potrivit art. 294 alin. (4) din același cod.

Tot astfel, potrivit art. 305 alin. (1) raportat la art. 306 alin. (1) C.pr.pen., urmărirea penală in rem nu se poate începe în cazul în care din datele și informațiile strânse, după primirea actului de sesizare, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni rezultă vreunul din cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) din același cod.

Deopotrivă, conform art. 315 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., clasarea cauzei se dispune în toate situațiile în care se constată incidența unuia dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale.

Întrucât incidența cauzelor care împiedică exercitarea acțiunii penale poate fi identificată fie din examinarea cuprinsului actului de sesizare, fie din examinarea rezultatului datelor și informațiilor strânse, în vederea aprecierii dacă într-o cauză se impune sau nu începerea urmăririi penale, fie într-un moment ulterior începerii urmăririi penale in rem, rezultă că soluția de clasare poate fi dispusă în toate cazurile în care sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) C.pr.pen., clasarea nefiind condiționată de începerea urmăririi penale.

De altfel, reglementarea condițiilor în care se pot dispune soluții de neurmărire și netrimitere în judecată este tratată în art. 314 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.[9] și art. 315 alin. (1) lit. a) și b) C.pr.pen. Cu privire la cazurile reglementate la art. 315 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., se observă faptul că legiuitorul nu a exclus din sfera de aplicare vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale, statuând faptul că ori de câte ori este incident oricare dintre aceste cazuri, procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune clasarea. Din examinarea celor două articole menționate anterior rezultă că acestea vin unul în completarea celuilalt, aspect dovedit de faptul că legiuitorul a reglementat, în conținutul lor, situații diferite, conferind organului de urmărire penală prerogativa legală de a dispune clasarea cauzei atât în situația în care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, efectuarea în continuare a urmăririi penale in personam (cu privire la persoană), punerea în mișcare a acțiunii penale, cât și în situația în care din cauza incidenței cazurilor prevăzute în art. 16 alin. (1) C.pr.pen. nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem.

Tot astfel, în timp ce dispozițiile art. 314 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. se referă la soluțiile de clasare emise în cauzele în care nu se exercită acțiunea penală și respectiv în cauzele în care procurorul stinge acțiunea penală exercitată, dispozițiile art. 315 alin. (1) lit. a) și b) C.pr.pen. se referă la soluțiile de clasare emise în cauze în care nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem și in personam ori în care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem și in personam.

Sintagma folosită de legiuitor în denumirea art. 314 C.pr.pen., și anume ,,soluțiile de neurmărire și netrimitere în judecată”, ne conduce la concluzia că soluția de neurmărire penală la care s-a făcut referire este echivalentul soluției de neîncepere a urmăririi penale din vechiul Cod de procedură penală.

Față de împrejurarea că, în mod cert, renunțarea la urmărire penală face parte din categoria soluțiilor de netrimitere în judecată, dat fiind conținutul art. 314 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. – procurorul soluționează cauza prin ordonanță, dispunând renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale –, se ridică întrebarea: care sunt soluțiile de neurmărire penală vizate de legiuitor?

Interpretarea potrivit căreia soluția de neurmărire penală este posibilă exclusiv în situația prevăzută în art. 315 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. nu poate fi împărtășită, întrucât legiuitorul, în conținutul lit. b) a alin. (1) al aceluiași articol, prevede expres că soluția de clasare se dispune atunci când există unul dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) din același cod, fără a condiționa clasarea de începerea urmăririi penale in rem.

În cazul în care voința legiuitorului ar fi fost aceea de condiționare a emiterii unei soluții de clasare în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. de începerea urmăririi penale in rem, norma juridică ar fi avut un alt conținut, respectiv: ,,clasarea se dispune când, pe parcursul urmăririi penale, există unul dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) C.pr.pen.”.

Principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus interzice interpretarea prin analogie sau adăugare, astfel încât în aplicarea legii, organul de urmărire penală nu poate distinge acolo unde legea nu distinge.

Incidența unuia dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) C.pr.pen. poate atrage nu numai consecința juridică a împiedicării exercitării acțiunii penale, ci și consecința împiedicării începerii urmăririi penale in rem.

4. Soluția de clasare poate fi emisă cu privire la o persoană care are calitatea de făptuitor sau numai cu privire la o persoană care a dobândit calitatea de suspect (inculpat)?

Stabilirea identității persoanei indicată în denunț sau plângere, persoană față de care s-au cules și strâns date și informații pentru stabilirea implicării sau neimplicării în comiterea unei infracțiunii sesizate, obligă procurorul să dispună clasarea față de această persoană, care în acest stadiu procesual are calitatea de făptuitor, în cazul în care se constată incidența unuia din cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale chiar în etapa investigațiilor preliminare (actelor premergătoare).

Vechiul Cod de procedură penală prevedea în art. 228 alin. (6), în mod expres, faptul că în cazul dispunerii neînceperii urmăririi penale, copii de pe rezoluția emisă de procuror și de pe propunerea organului de cercetare penală se comunicau persoanei care a făcut sesizarea, precum și, după caz, persoanei față de care s-au efectuat acte premergătoare.

Obligativitatea comunicării soluției către persoana cu privire la care s-au efectuat acte premergătoare a presupus implicit emiterea unei soluții față de această persoană, respectiv neînceperea urmăririi penale, calitatea persoanei față de care s-a dispus soluția de neurmărire penală fiind aceea de făptuitor.

Noul Cod de procedură penală nu conține o asemenea obligativitate în art. 315, dar impune în art. 316 alin. (1)[10] obligația comunicării ordonanței de clasare în copie către persoana care a făcut sesizarea, către suspect, către inculpat sau, după caz, către alte persoane interesate. În raport cu această precizare este evident că făptuitorul face parte din categoria persoanelor interesate în comunicarea soluției, dat fiind faptul că acesta, în conformitate cu art. 336 alin. (1) C.pr.pen.[11] și art. 339 alin. (4) C.pr.pen.[12], are dreptul conferit de lege de a face plângere împotriva soluției de clasare în termen de 20 de zile de la comunicarea actului prin care s-a dispus soluția. Se observă că aceste dispoziții legale nu exclud din sfera persoanelor care pot contesta soluția de clasare persoanele care au calitatea de făptuitor. Mai mult decât atât, Codul de procedură penală conferă dreptul acestor persoane ca, în cazul în care plângerea formulată a fost respinsă în conformitate cu art. 339, să se adreseze judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 340 alin. (1)[13].

Adoptarea reglementărilor din Codului de procedură penală a avut în vedere asigurarea conformității cu drepturile și libertățile fundamentale ale omului, recunoscute prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția) și Declarația universală a drepturilor omului.

Constituția României, republicată, a garantat în art. 21 dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, drept ce nu poate fi îngrădit în exercitarea sa de nicio lege.

Garantarea efectivă a acestui drept de acces liber la justiție a fost întărită și prin art. 20 din Constituția României, republicată, care prevede faptul că, atunci când există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În accepțiunea art. 6 din Convenție, accesul liber la justiție, pentru a fi un drept efectiv, trebuie să asigure posibilitatea contestațiilor în materie penală, precum și dreptul de a avea acces la dosarul cauzei.

Având în vedere dispozițiile art. 94 C.pr.pen.[14], este de menționat faptul că accesul la consultarea dosarului pe parcursul urmăririi penale a fost recunoscut doar părților și subiecților procesuali principali și respectiv avocatului acestora, în anumite condiții stabilite prin norma de drept.

În schimb, drepturile recunoscute în art. 6 din Convenție sunt aplicabile tuturor persoanelor împotriva cărora s-a formulat o acuzație în materie penală, indiferent dacă această acuzație a fost formulată de oficiali ai statului ori de o persoană fizică sau juridică în cadrul unei plângeri sau a unui denunț.

Dreptului fundamental constând în accesul liber la justiție și la un proces echitabil îi corespunde în mod implicit o obligație corelativă a statului, obligație care în esența sa constă în abținerea de la îngrădirea în orice mod a exercitării acestui drept.

Aceasta a fost rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut în cuprinsul Codului de procedură penală dreptul oricărei persoane de a contesta o soluție de neurmărire penală ori de netrimitere în judecată. În acest fel, în cadrul procedurii de contestare a soluției de clasare, făptuitorul are posibilitatea legală de a studia dosarul cauzei și de a lua cunoștință de natura acuzațiilor aduse împotriva sa prin denunț sau plângere, drept care, așa cum s-a precizat anterior, nu poate fi exercitat pe parcursul urmăririi penale dat fiind conținutul art. 94 C.pr.pen.

Îngrădirea dreptului de a avea acces liber la justiție unei persoane cu privire la care nu s-au conturat indicii rezonabile că ar fi fost implicată în activități incriminate de legea penală apare și mai inechitabilă prin raportare la drepturile și garanțiile procesual penale asigurate de lege suspectului și inculpatului.

Concluzia care se desprinde din cele menționate este aceea că ori de câte ori persoana împotriva căreia s-a făcut plângere ori denunț a fost identificată pe baza datelor și informațiilor strânse în cadrul investigațiilor preliminare, aceasta are dreptul la comunicarea soluției de clasare. Acest drept îi este conferit în virtutea calității sale de persoană față de care s-a demarat culegerea de date și informații cu privire la săvârșirea unei fapte penale.

Prin urmare, opinăm în sensul că soluția de clasare se dispune cu privire la persoana față de care s-au efectuat investigații preliminare (acte premergătoare), după stabilirea neimplicării sale în săvârșirea unei infracțiuni, persoana bucurându-se de prerogativa de persoană interesată.

Interpretarea normelor procesual penale în sensul că efectuarea de investigații preliminare cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și la persoana indicată ca fiind autorul acesteia trebuie urmată de emiterea unei soluții de clasare doar cu privire la faptă conduce la crearea unei așa-zise justiții secrete, în cadrul căreia orice persoană poate face obiectul unor investigații penale, fără să cunoască acest lucru și fără să poată ataca soluția dispusă, aspect ce contravine drepturilor recunoscute prin art. 6 din Convenție, respectiv dreptul la un proces echitabil, dreptul de acces liber la justiție și dreptul la examinarea cauzei de un tribunal independent și imparțial stabilit prin lege.

Pe de altă parte, folosirea de către legiuitor a sintagmei „făptuitor” atât în Codul penal [de pildă, în art. 109 alin. (1)[15]], cât și în Codul de procedură penală [de exemplu, în art. 289 alin. (2)] confirmă faptul că această noțiune este recunoscută de normele în materie penală ca desemnând persoana față de care se efectuează investigații preliminare (acte premergătoare) cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

O altă situație care poate genera o problematică deosebită, ca urmare a interpretării neconforme cu voința legiuitorului a normelor de procedură penală, este aceea în care sunt aplicabile dispozițiile art. 145 C.pr.pen.[16] privitoare la informarea persoanei supravegheate.

Potrivit art. 138 alin. (1) și (13) C.pr.pen., constituie măsuri de supraveghere tehnică: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.

În conformitate cu dispozițiile art. 140 alin. (1) C.pr.pen., supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți.

Din analiza dispozițiilor legale enunțate anterior, se desprinde concluzia că legiuitorul a condiționat folosirea în activitatea de urmărire penală a măsurilor de supraveghere tehnică de începerea urmăririi penale cu privire la faptă, motiv pentru care subiect al unor măsuri de supraveghere tehnică poate fi în egală măsură făptuitorul, suspectul sau inculpatul.

Norma de drept care instituie în sarcina organului de urmărire penală obligația informării în scris a persoanei care a fost subiect al unui mandat de supraveghere tehnică nu face distincție între calitatea de făptuitor, suspect ori inculpat a persoanei supravegheate prin măsuri tehnice, astfel încât, pentru respectarea dispozițiilor legale, organul judiciar are obligația informării în scris și a făptuitorului.

Întrucât măsura supravegherii tehnice poate avea ca rezultat obținerea de date și informații care să confirme implicarea unei persoane într-o activitate incriminată de legea penală, caz în care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale, sau să aibă ca rezultat obținerea de date și informații inapte să confirme implicarea unei persoane în săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unei fapte penale, caz în care nu se poate dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale, soluționarea cauzei presupune în mod implicit emiterea unei soluții față de persoana care a fost subiect al unui mandat de supraveghere tehnică.

Informarea în scris a unei persoane cu privire la faptul că a fost subiect al unor măsuri de supraveghere tehnică, în lipsa emiterii față de aceasta a unei soluții de clasare (în cazul în care datele și informațiile obținute din punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică sunt inapte să confirme implicarea acelei persoane în săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unei fapte penale), lipsește de conținut chiar utilizarea măsurilor puse în executare, întrucât acestea vizează un subiect.

Modul de depășire a problemei juridice, constând în opinia că soluția de clasare nu poate viza decât o persoană care are calitatea de suspect ori inculpat, presupune clasarea cauzei privind plângerea sau denunțul formulat.

În cazul soluției de clasare, într-o cauză în care făptuitorul a fost subiectul unor măsuri de supraveghere tehnică, modul expus anterior nu poate fi aplicat din cauza existenței obligației procurorului de a informa în scris despre punerea în executare față de o persoană a unor măsuri de supraveghere tehnică și, implicit, a obligației de a emite o soluție pe baza datelor și informațiilor obținute din punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică.

În aceste condiții, singura soluție care poate fi identificată, în cadrul opiniei sus-menționate, ar fi aceea că procurorul, anterior solicitării emiterii unor mandate de supraveghere, dispune atât începerea urmăririi penale in rem, cât și efectuarea în continuare a urmăririi penale, în cazul în care autorul este cunoscut.

Dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale în cazul solicitării emiterii unor mandate de supraveghere tehnică nu este o condiție prevăzută de lege. Legiuitorul a avut în vedere, la reglementarea condițiilor în care se poate solicita utilizarea unor metode speciale, împrejurarea că folosirea unor astfel de mijloace are drept scop obținerea de date și informații cu privire la implicarea/neimplicarea unei persoane în activități incriminate de legea penală.

Dispozițiile art. 305 alin. (1) C.pr.pen., în forma actuală, fac referire la ,,autorul indicat sau cunoscut”. Sintagma ,,autor” folosită de legiuitor are în vedere că orice faptă penală sesizată organelor de urmărire penală presupune existența unui autor, acesta putând să fie cunoscut și indicat în cuprinsul actului de sesizare sau putând să fie necunoscut și identificat ulterior de organele de urmărire penală, astfel că soluționarea cauzei presupune în mod automat raportarea la autor.

Indicarea în conținutul actului de sesizare a făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, este o obligație, impusă de dispozițiile art. 289 alin. (2) și art. 290 alin. (2) C.pr.pen., în sarcina persoanei care sesizează organul de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei fapte penale.

Nu punem în discuție situația în care autorul este necunoscut sau în care autorul nu poate fi identificat, caz în care soluția de clasare poate viza doar fapta, în condițiile incidenței art. 16 alin. (1) C.pr.pen.

Din toate aspectele evidențiate rezultă că soluția de clasare se emite față de persoana investigată (făptuitor) ori de câte ori într-o cauză nu se conturează bănuieli rezonabile că aceasta a săvârșit fapta sesizată.

Emiterea acestei soluții creează posibilitatea persoanei investigate de a fi beneficiarul unor garanții procesual penale aplicabile și în cazul suspectului și inculpatului, respectiv dreptul de a i se comunica că a făcut obiectul unor investigații penale, dreptul de a contesta soluția de clasare în cadrul unui proces public, dreptul a se îndrepta împotriva persoanei care a formulat împotriva sa o plângere sau un denunț cu conținut nereal, dreptul de a fi parte în cadrul unui proces public în cazul sesizării instanței penale cu propunere de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale, singura prerogativă care nu îi este aplicabilă făptuitorului fiind aceea prevăzută în art. 319 C.pr.pen.[17].

Interpretarea normelor procesual penale și punerea în aplicare a acestora trebuie să aibă în vedere un deziderat imperios necesar, și anume acela că între interesul anchetei penale și respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului trebuie să existe un echilibru, înclinarea balanței într-un sens sau altul putând conduce la producerea de consecințe juridice dezastruoase.

Organul de urmărire penală nu se poate prevala de o interdicție neprevăzută de lege pentru a justifica imposibilitatea emiterii unei soluții față de o persoană care nu are calitatea de subiect procesual principal ori parte în procesul penal.

Concluzionând, în raport cu toate argumentele prezentate, putem releva:

– culegerea și strângerea de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și la persoana presupusă a fi implicată în săvârșirea ori pregătirea săvârșirii unei infracțiuni este impusă de dispozițiile art. 306 alin. (1) C.pr.pen.;

– strângerea datelor necesare declanșării procesului penal prin începerea urmăririi penale in rem se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru declanșarea procesului penal;

– declanșarea procesului penal prin începerea urmăririi penale nu garantează dreptul la apărare al făptuitorului, care nu are în acest moment calitatea de suspect ori inculpat;

– atât în faza culegerii de date și informații, cât și în faza declanșării procesului penal prin începerea urmăririi penale cu privire la fapta constatată a fi săvârșită (in rem), mijloacele de probă administrate nu sunt cunoscute de făptuitor, întrucât nu a dobândit calitatea de suspect sau inculpat;

– datele și informațiile culese ori mijloacele de probă administrate pot conduce la infirmarea săvârșirii unei fapte penale ori la infirmarea implicării făptuitorului în săvârșirea unei fapte incriminate de legea penală, caz în care nu va dobândi, în raport cu rezultatul investigațiilor, calitatea de suspect sau inculpat;

– declanșarea unui proces penal prin începerea urmăririi penale in rem doar pe considerentul de a cataloga investigațiile efectuate ca probe, în lipsa existenței unei constatări preliminare a conturării unor temeiuri cu privire la fapta reclamată sau denunțată ca fiind săvârșită, nu reprezintă voința legiuitorului;

– dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale doar pe considerentul că numai în aceste condiții se asigură accesul suspectului sau al inculpatului la probe, în lipsa constatării unor presupuneri (bănuieli) rezonabile, nu reprezintă voința legiuitorului, ci formularea unei acuzații nefondate;

– voința legiuitorului nu a fost aceea ca în toate cauzele având ca obiect sesizări să se dispună începerea urmăririi penale in rem, atunci când sesizarea îndeplinește condițiile prevăzute de lege, întrucât a condiționat începerea urmăririi penale de constatarea că o faptă a fost săvârșită;

– voința legiuitorului nu a fost aceea ca, pentru a se asigura accesul la probele administrate, garantarea dreptului la apărare și posibilitatea emiterii unei soluții, să se dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană anterior conturării unor indicii privitoare la implicarea sa în activități incriminate de legea penală, ci aceea ca în cazul conturării unor indicii privitoare la implicarea unei persoane în săvârșirea unei fapte penale, acelei persoane să i se respecte drepturile prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, nu putem să atribuim unui făptuitor calitatea de suspect, prevalându-ne de o așa-zisă obligație impusă de lege, întrucât atribuirea acestei calități are consecințe juridice, chiar și în cazul existenței posibilității de a emite o soluție de netrimitere în judecată;

– începerea urmăririi penale in rem și in personam angajează răspunderea organului de urmărire penală, în condițiile stipulate de lege;

– rezultatul oricărei activități de obținere de date și informații poate fi valorificat ulterior ca probă în procesul penal și poate fi contestat de suspect sau inculpat prin intermediul unui alt mijloc de probă.

NOTA REDACȚIEI

Prin Decizia nr. 56/2017[18], Curtea Constituțională a României a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de C.C. și Societatea P. S.R.L. din Botoșani în dosarul nr. 128/39/2016/a1 al C. Ap. Suceava, S. pen. și pentru cauze cu minori, de G.V.N. în dosarul nr. 438/86/2016/a1 al Trib. Suceava, S. pen., și de A.P. în dosarul nr. 470/40/2016/a1 al Trib. Botoșani, S. pen., și a constatat că dispozițiile art. 305 alin. (1) și (3) C.pr.pen.[19] sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În paragr. 38 din decizia sus-menționată, instanța constituțională a relevat:

,,(…) faptul că nu este posibilă dobândirea calității oficiale de suspect imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la săvârșirea unei fapte penale de către una sau mai multe persoane reprezintă o garanție justificată de necesitatea protejării drepturilor persoanelor împotriva cărora a fost formulată o astfel de sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzații penale fără o minimă verificare a susținerilor, din care să rezulte atât existența faptei și inexistența vreunui caz care împiedică exercitarea acțiunii penale, cât și suspiciunea rezonabilă că au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală” (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

Așadar, și în opinia instanței constituționale este necesar ca organele de urmărire penală să procedeze la o minimă verificare a susținerilor după primirea sesizării.

* e-mail: simrusu2@gmail.com.

[1] Opinia exprimată și susținută în cuprinsul articolului a constituit motivarea unor soluții de neurmărire penală emise în cauze penale. Opinia s-a conturat ca urmare a dezbaterilor profesionale ocazionate de verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor. Prin rezoluții date cu prilejul vizării soluțiilor de neurmărire penală s-a exprimat punctul de vedere care constituie obiectul primei opinii. Soluțiile de neurmărire penală emise în cauze penale instrumentate, care au cuprins argumentarea ce face și obiectul prezentului articol, urmare a dezbaterilor profesionale pentru dezlegarea unor probleme de drept, au fost vizate în cadrul unei proceduri de verificare.

[2] ,,Art. 315. Clasarea

(1) Clasarea se dispune când:

a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării;

b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).

[…]”

[3] ,,Art. 292. Sesizarea din oficiu

Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 și încheie un proces-verbal în acest sens.”

[4] ,,Art. 294. Examinarea sesizării

(1) La primirea sesizării, organul de urmărire penală procedează la verificarea competenței sale, iar în cazul prevăzut la art. 58 alin. (3) înaintează procurorului cauza, împreună cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent.

(2) În situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc.

(3) Atunci când sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1), organele de cercetare penală înaintează procurorului actele, împreună cu propunerea de clasare.

(4) În cazul în care procurorul apreciază propunerea întemeiată, dispune, prin ordonanță, clasarea.”

[5] ,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) și j), acțiunea penală poate fi pusă în mișcare ulterior, în condițiile prevăzute de lege.”

[6] ,,Art. 289. Plângerea

[…]

(2) Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

(3) Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne atașată plângerii.

(4) Dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar.

(5) Plângerea în formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.

(6) Plângerea formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o primește.

(7) Plângerea se poate face și de către unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți. Persoana vătămată poate să declare că nu își însușește plângerea.

(8) Pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

(9) Plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.

(10) În cazul în care plângerea este întocmită de către o persoană care locuiește pe teritoriul României, cetățean român, străin sau persoană fără cetățenie, și prin aceasta se sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea și să o transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător.

[…]”

,,Art. 290. Denunțul

[…]

(2) Denunțul se poate face numai personal, dispozițiile art. 289 alin. (2), (4)-(6) și (8)-(10) aplicându-se în mod corespunzător.”

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016.

[8] ,,Art. 7. Obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale

(1) Procurorul este obligat să pună în mișcare și să exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) și (3).

(2) În cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.

(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mișcare și exercită acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzută de lege.”

[9] ,,Art. 314. Soluțiile de neurmărire și netrimitere în judecată

(1) După examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispozițiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând:

a) clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1);

b) renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.

[…]”

[10] ,,Art. 316. Înștiințarea despre clasare

(1) Ordonanța de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. Dacă ordonanța nu cuprinde motivele de fapt și de drept, se comunică și o copie a referatului organului de cercetare penală.

[…]”

[11] ,,Art. 336. Dreptul de a face plângere

(1) Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

[…]”

[12] ,,Art. 339. Plângerea împotriva actelor procurorului

[…]

(4) În cazul soluțiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția.

[…]”

[13] Art. 340. Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată

(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

[…]”

[14] ,,Art. 94. Consultarea dosarului

(1) Avocatul părților și al subiecților procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.

(2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informații din dosar, precum și de a obține fotocopii pe cheltuiala clientului.

(3) În cursul urmăririi penale, procurorul stabilește data și durata consultării într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală.

(4) În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile.

(5) În cursul urmăririi penale, avocatul are obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului.

(6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricționat dreptul de a consulta declarațiile părții sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă.

(7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoștință de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.

(8) Dispozițiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător cu privire la dreptul părților și al subiecților procesuali principali de a consulta dosarul”.

[15] ,,Art. 109. Obligarea la tratament medical

(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol (sublinierea noastră – S. Rusu).

[…]”

[16] ,,Art. 145. Informarea persoanei supravegheate

(1) După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa.

(2) După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

(3) Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1).

(4) Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:

a) perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză;

b) punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;

c) dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.

(5) Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.”

[17] ,,Art. 319. Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului

(1) În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale.

(2) Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele prevăzute la alin. (1), procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta.

(3) Dacă nu se constată situația prevăzută la alin. (2), se va adopta prima soluție de netrimitere în judecată.”

[18] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 11 mai 2017.

[19] ,,Art. 305. Începerea urmăririi penale

(1) Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.

[…]

(3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia și dosarul cauzei.

[…]”