Considerații privind infracțiunea de fals în declarații în contextul îndeplinirii formalităților necesare pentru stabilirea domiciliului

Recomandări

Dragoș-Nicolae DUMITRU*

ABSTRACT

Paraphrasing from the message of the Minister of Internal Affairs, delivered on the occasion of the celebration, on March 24, 2022, of the 101 years anniversary of the official establishment of the specialized structures for records of persons[1], “behind a residence there is a life, a man with his feelings, aspirations and his needs“. Domicile, as an element of identification, corresponds, in fact, to a person’s need to be “tied” to a physical place on this earth.

In the same sense, the jurisprudence of the European Court of Human Rights emphasizes that the purpose of domicile is to link, from the legal point of view, an individual to a specific point determined in space. Thus, it is noted that, concretely, the concept of “domicile” refers not only to the legally occupied or acquired space, but also to any other living space, provided that there are sufficient and continuous connections.

In practical terms, these links are implied, presumed and accepted, resulting from the declaration of domicile itself, without the need to prove them. Some problems arise, however, in situations that defy the legal common sense, so that the existence of these links raises serious suspicions. Of course, we are referring to those situations where the same address (for example, a two-room apartment) has been declared domicile for a significant number of people, in the order of hundreds, sometimes thousands, so large that according to the electoral legislation in force the establishment of polling stations related to the respective block apartments was required.

Keywords: establishing domicile, false statements, fictitious domicile.

1. Expunerea problematicii

Un fenomen de amploare, cu care organele judiciare sunt confruntate de o perioadă însemnată de timp, îl reprezintă stabilirea domiciliului unor persoane la o adresă unde acestea nu locuiesc efectiv, de conivență cu proprietarii imobilelor de pe raza diferitelor municipii din țară. Astfel, persoanele care au în proprietate imobile cu destinația de locuință consimt în fața serviciilor de eliberare a cărților de identitate ca diverși cetățeni să aibă domiciliul în respectivele imobile. Ulterior, acești cetățeni, în baza stabilirii domiciliului la adresele menționate, solicită și obțin eliberarea unei cărți de identitate.

Având în vedere că, în unele cazuri, un astfel de consimțământ este exprimat pentru aceeași adresă (același imobil) față de un număr neobișnuit de mare de persoane (uneori, chiar de ordinul miilor), s-a impus efectuarea unei analize privind caracterul de fenomen infracțional al unor astfel de situații.

În concret, problema care necesită dezlegare juridică constă, în esență, în a analiza dacă un astfel de consimțământ/acord exprimat pentru un număr mare de persoane, pentru aceeași locuință privată, poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, prevăzute de art. 326 alin. (1) din Codul penal, având în vedere, totodată, faptul că orice cetățean român are dreptul să-și stabilească domiciliul oriunde pe teritoriul României, iar orice persoană deținătoare a unui imobil își poate exprima consimțământul liber pentru ca o altă persoană să-și stabilească domiciliul în imobilul proprietatea sa.

Dezlegarea problematicii în discuție a necesitat un amplu proces de documentare ce a presupus examinarea situației la nivel național prin prisma practicii unităților de parchet din țară, în raport cu jurisprudența națională și internațională în materie, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea EDO), doctrina și alte opinii juridice de specialitate interne, dar și europene, în special din zona legislației franceze în materie[2].

2. Examinarea situației existente la nivelul unităților de parchet și a practicii instanțelor judecătorești în cauzele în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru faptele în discuție

În privința situației la nivelul unităților de parchet din teritoriu, din centralizarea datelor transmise rezultă că în perioada 2019-2020, aceasta se prezintă după cum urmează: un număr de 110 dosare de soluționat, 37 de dosare soluționate[3]; un număr de 5 rechizitorii întocmite, 30 de soluții de clasare și 2 soluții de renunțare la urmărirea penală.

Din examinarea rechizitoriilor transmise rezultă că inculpații au fost trimiși în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 alin. (1) din Codul penal, considerându-se că declarația/consimțământul dat de aceștia în fața serviciilor publice comunitare în vederea stabilirii domiciliului și eliberării cărților de identitate în favoarea mai multor persoane la aceeași adresă reprezintă o declarație ce nu corespunde realității.

În privința hotărârilor instanțelor de judecată pronunțate în cauzele în care au fost emise rechizitorii, din comunicările transmise din teritoriu a fost identificată o singură hotărâre rămasă definitivă, respectiv Decizia penală nr. 1005/5 noiembrie 2020 a Curții de Apel Bacău,prin care, respingându-se apelul Ministerului Public, a fost menținută sentința primei instanțe prin care s-a dispus achitarea inculpatei în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege).

În motivele de apel, Ministerul Public a indicat că fapta inculpatei C.M. de a primi în spațiu mai mulți cetățeni din Republica Moldova, cu care nu avea nicio legătură, pentru ca aceștia să obțină cărți de identitate românești pentru a putea, ulterior, să călătorească în Uniunea Europeană, completând, în acest scop, o declarație dată în fața unui funcționar public, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații.

Instanța de apel a apreciat că, în esență, trebuie stabilit un singur aspect principal, și anume: dacă declarațiile incriminate de parchet ca fiind mincinoase puteau avea efectul producerii consecinței juridice a considerării de către autorități că persoanele primite în spațiu locuiesc efectiv în spațiul proprietate a inculpatei.

Motivele de apel au fost apreciate ca nefondate, din examinarea hotărârii judecătorești menționate rezultând că, în principal, instanța și-a întemeiat soluția de achitare pe argumente legate de legislația în vigoare care nu interzice unui cetățean român să primească în spațiu, printr-o declarație dată în fața funcționarului public, unul sau mai mulți cetățeni din Republica Moldova, pentru a putea obține cărți de identitate românești și a călători liber în Uniunea Europeană, chiar fără ca aceștia să locuiască efectiv la acea adresă[4].

Mergând mai departe cu acest raționament, instanța a adăugat faptul că legislația actuală nu interzice nimănui să primească în spațiu chiar un cetățean român cu domiciliul în România, strict pentru scopul de a-și obține sau preschimba actul de identitate, fără ca ulterior acea persoană să părăsească teritoriul țării, ci doar să locuiască în fapt la altă adresă[5].

Pe de altă parte, trebuie precizat că instanța a subliniat, în considerentele deciziei, faptul că situațiile în care la aceeași adresă figurează uneori sute de persoane reprezintă o notorietate și chiar un obicei neconform bunului simț, însă a apreciat că această realitate se datorează lipsei de claritate și de previziune a legislației actuale[6], astfel că declarația „găzduitorului” nu poate fi apreciată ca fiind incriminată penal.

3. Cadru normativ. Noțiunea și conceptul de domiciliu

3.1 Examinarea legislației în vigoare

La nivel de principiu, Constituția României prevede, în art. 25, că „fiecărui cetățean român îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra precum și de a reveni în țară”.

Aceste prevederi sunt dezvoltate și la nivelul legii organice. Astfel, potrivit art. 86 din Codul civil, aprobat prin Legea nr. 287/2009[7], „Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Dacă legea nu prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe”.

În conformitate cu prevederile art. 87 din același act normativ,„Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că are locuința principală”.

În ceea ce privește dovada domiciliului și a reședinței, aceasta se face cu mențiunile înscrise în cartea de identitate, în lipsa acestor mențiuni ori când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței neputând fi opusă altor persoane [art. 91 alin. (1) și (2) Cod civil].

Dispoziții referitoare la domiciliu și reședința persoanei se regăsesc și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români[8].

Similar reglementării din Codul civil, art. 27 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005stabilește că „Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală”,iar actul de identitate face dovada identității, a cetățeniei române, a adresei de domiciliu și, după caz, a adresei de reședință [art. 13 alin. (1)].

Suplimentar, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005 precizează că actul de identitate se eliberează de către serviciul public comunitar de evidență a persoanelor de la locul de domiciliu sau reședință a persoanei fizice, pe baza cererii acesteia sau a reprezentantului său legal [art. 14 alin. (1)].

Subliniind importanța acestui element de identificare a persoanei, art. 2 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005 prevede că „Evidența cetățenilor români cu domiciliul în România se ține după principiul locului de domiciliu al acestora de către Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, denumită în continuare D.E.P.A.B.D., împreună cu serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor organizate potrivit legii.

Potrivit alin. (1) al aceluiași articol, „Evidența cetățenilor români reprezintă un sistem național de înregistrare și actualizare a datelor cu caracter personal ale acestora, necesar cunoașterii numărului, structurii și mișcării populației pe teritoriul țării și furnizării de date în interesul cetățenilor, al statului și al instituțiilor publice.

Prin urmare, domiciliul nu reprezintă doar un element ce servește la identificarea persoanei fizice, ci îndeplinește, deopotrivă, un rol important pentru autoritățile statului care, în îndeplinirea atribuțiilor specifice, se întemeiază pe informații furnizate de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

3.2. Conceptul și noțiunea de domiciliu – element de identificare a persoanei fizice

Alături de nume și de stare civilă, domiciliul persoanei este acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică. Etimologic, cuvântul „domiciliu” vine de la sintagma latină domum colere – casa pe care o locuiește cineva[9].

Potrivit literaturii de specialitate, caracterele juridice specifice ale noțiunii de domiciliu sunt recunoscute, în mod unanim, ca fiind: stabilitatea, unicitatea, obligativitatea și inviolabilitatea.

În privința stabilității, s-a afirmat că acest caracter constă în aceea că domiciliul reprezintă locuința statornică (sintagma domiciliu stabil fiind considerată chiar un pleonasm). Prin acest caracter, domiciliul se deosebește de reședință.

Domiciliul are ca scop să lege un individ – din punct de vedere juridic – de un anumit punct determinat din spațiu, din teritoriu. Altfel spus, în viața sa juridică, orice individ trebuie „găsit” într-un anumit loc, domiciliul fiind cel care indică localizarea juridică a fiecărui individ. Or, dacă domiciliul nu ar avea stabilitate, funcția sa ar deveni iluzorie[10].

Cu toate acestea, trebuie precizat că stabilitatea domiciliului nu împiedică libertatea persoanei de a locui efectiv în altă parte și nici libertatea de stabilire a altui domiciliu.

3.3. Conceptul de domiciliu în viziunea Curții EDO

Respectul datorat personalității umane constituie o parte integrantă esențială a libertății umane, motiv pentru care s-a impus adoptarea unor reglementari atât la nivel internațional, cât și la nivel național, care să creeze un mecanism jurisdicțional de protecție a persoanei fizice împotriva imixtiunilor de orice natură.

Pe baza acestor considerente, art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare Convenția EDO) consacră dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale, text ce își are originea în art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În aplicarea art. 8 din Convenția EDO, domiciliul reprezintă spațiul de libertate în care o persoană își desfășoară cea mai mare parte a vieții sale private și familiale și a cărui ocrotire este indispensabilă într-o societate democratică.

În jurisprudența Curții EDO, conceptul de domiciliu se regăsește în cauze în care Curtea a fost chemată să se pronunțe în legătură cu aspecte ce țin de asigurarea respectării vieții private în sine, dar și în raport cu protecția intimității ce decurge din legăturile persoanei cu un anumit loc, considerat domiciliu de către aceasta.

Curtea EDO afirmă, astfel, prin deciziile sale, că protecția intimității spațiilor în care se desfășoară viața privată este absolut indispensabilă, motiv pentru care noțiunea de „domiciliu” nu poate face obiectul unei interpretări prea restrictive.

Relevantă în acest sens este cauza Prokopovich împotriva Rusiei[11], în care Curtea, făcând aplicarea unei jurisprudențe tradiționale în materie, a exprimat în termenii cei mai clari faptul că, în accepțiunea sa, „domiciliul vizează nu doar spațiul legal ocupat sau dobândit, dar și orice alt spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue[12].

4. Analiza problematicii

4.1 Esența problematicii în discuție în raport cu norma de incriminare prevăzută de art. 326 alin. (1) C.pen.

Obiectul problematicii juridice în discuție este de a analiza dacă declarația deținătorului unui spațiu prin care acesta își exprimă acordul ca o anumită persoană să-și stabilească domiciliul la adresa sa[13] este susceptibilă de a putea fi apreciată ca o declarație falsă ori fictivă și în ce condiții.

Controversa juridică este generată în special de dispozițiile art. 87 Cod civil care stabilesc expres că domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că are locuința principală. Așa cum precizam anterior, în același sens sunt și prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005, republicată, potrivit cărora„domiciliul persoanei fizice (…) este acolo unde aceasta declară că are locuința principală”.

Într-adevăr, din interpretarea legislației interne actuale rezultă în mod cert că, în prezent (spre deosebire de legislația anterioară), stabilirea domiciliului în sensul de locuință principală nu se grefează, în mod obligatoriu, pe ideea de locuire efectivă la acea adresă, ci pe declarația solicitantului.

Pentru o înțelegere aprofundată a acestui aspect, menționăm că în legislația anterioară noului Cod civil și chiar în forma inițială a acestuia, se folosea sintagma principala așezare, formulă folosită, de altfel, și în cuprinsul art. 87 din Codul civil de la 1865. De asemenea, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice prevedea, în art. 13, că „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința statornică sau principală”.

Noțiunea de „așezare” sau aceea de „locuință statornică sau principală” au un conținut mai larg, mai bogat în semnificații, apropiindu-se mai mult de sensul autonom al noțiunii de domiciliu conferit de Curtea EDO atunci când instanța europeană afirmă că „domiciliulvizează (…) orice alt spațiu de locuit, cu condiția să existe legături suficiente și continue cu acel loc din spațiu.

Deși actuala legislație nu mai operează cu sintagma „principala așezare”, având în vedere înțelesul noțiunii de domiciliu în accepțiunea Curții EDO, în sensul necesității existenței unei legături suficiente și continue a persoanei cu spațiul respectiv, declarația solicitantului cu privire la o anumită locuință (loc din spațiu) ca fiind principală, cu titlu de domiciliu, nu poate fi exprimată și înțeleasă ca o simplă declarație pur arbitrară, aptă să producă prin ea însăși efecte în privința stabilirii domiciliului. Dimpotrivă, aceasta trebuie să fie fundamentată, intrinsec, pe existența unor elemente (fie chiar de natură subiectivă, dar legale și morale), care denotă legăturile persoanei cu respectiva adresă.

În concluzie, singura interpretare a conceptului de domiciliu, de natură să producă efectele juridice în considerarea cărora a fost reglementat acest important atribut de identificare a persoanei, este aceea că domiciliul este acel loc din spațiu cu care o persoană alege să se identifice pentru o anumită perioadă de timp, în considerarea oricăror legături suficiente și continue.

Prin urmare, într-adevăr, deși faptul locuirii efective la o anumită adresă nu ar putea fi privit ca o condiție prealabilă, esențială sau necesară pentru stabilirea domiciliului (acesta fiind determinat, așa cum am arătat, pe baza declarației solicitantului), totuși, acesta reprezintă, fără îndoială, un element doveditor și neechivoc al existenței acelor legături suficiente și continue cu locul respectiv.

De aceea, tot din perspectivă juridică, trebuie să acceptăm că declarația solicitantului cu privire la o anumită locuință (loc din spațiu) ca fiind principală, cu titlu de domiciliu, nu poate fi exprimată și înțeleasă ca o simplă declarație pur arbitrară, care să producă prin ea însăși efecte în privința stabilirii domiciliului, ci ea trebuie să se bazeze, intrinsec, pe existența acelor legături suficiente și continue cu respectiva adresă.

În acest sens, așa cum precizam mai sus, faptul locuirii efective poate reprezenta (și aceasta este și situația în cea mai mare parte a cazurilor) doar unul dintre elementele care ar justifica, fără dubiu, existența unor legături cu acel loc, fără însă a fi o condiție prealabilă pentru alegerea acelei adrese ca locuință principală, deci ca domiciliu.

Prin urmare, sub aspect probator, faptul că persoana nu locuiește efectiv la adresa aleasă ca domiciliu nu va fi privit ca neîndeplinirea unei condiții legale de stabilire a domiciliului, dar constituie, în mod cert, un element de probă care poate crea convingerea inexistenței unor legături suficiente și continue cu adresa aleasă ca locuință principală.

Esența problematicii constă, așadar, în a aprecia dacă la momentul declarației de luare în spațiu, între solicitant și găzduitor ori spațiul pe care acesta îl deține există sau nu vreo legătură. În lipsa unor minime legături – de orice natură ar fi acestea: rudenie, prietenie ori simple cunoștințe (mai puțin plata unei sume de bani în schimbul acordului deținătorului spațiului) – am ajunge să considerăm că toate persoanele din România ar putea figura, teoretic, la aceeași adresă, prin simplul acord al proprietarului acelui spațiu, ceea ce este, în mod evident, exagerat.

Altfel spus, nu există posibilitatea alegerii unei locuințe/a unui loc cu titlu de domiciliu în mod arbitrar, în lipsa unor legături, fie ele minime, cu acel loc ori cu persoana care-l deține în mod legal.

Prin urmare, caracterul fictiv al declarației celui care își exprimă acordul ca un număr important de persoane să-și stabilească domiciliul în spațiul său rezidă în lipsa existenței acestor legături care sunt conținute în conceptul de locuință principală, adică de domiciliu. În caz contrar, ar însemna să admitem că prin declarația dată în formularul administrativ, completat în fața lucrătorului M.A.I., deținătorul spațiului a stabilit astfel de legături suficiente și continue cu fiecare dintre persoanele care și-au ales să-și stabilească domiciliul la adresa sa.

4.2. Cu privire la dovada existenței legăturilor suficiente și continue

Existența acelor legături suficiente și continue este, fără îndoială, prezumată, atâta vreme cât exercitarea dreptului de a primi în spațiu una sau mai multe persoane se realizează în limitele bunei-credințe, în virtutea principiului de drept potrivit căruia drepturile civile trebuie exercitate de către titularii săi cu bună-credință.

În acest sens, art. 14 Cod civil, având titlul marginal „Buna-credință”, prevede că:

– alin. (1):„Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”;

–alin. (2):„Buna-credință se prezumă până la proba contrară.

Prin urmare, potrivit principiului enunțat, atunci când exercitarea dreptului de a primi în spațiu alte persoane se realizează în afara cadrului bunei-credințe, existența acelor legături suficiente și continue nu mai poate fi prezumată, ci trebuie dovedită.

O astfel de situație se întâlnește atunci când deținătorul unui spațiu își exprimă acordul de primire în spațiu pentru un număr semnificativ de mare de persoane. Acest număr este, desigur, relativ, însă nu împiedică să poată fi avut în vedere, ca reper, spre exemplu, un număr maxim de persoane care ar putea locui, la un moment dat, într-un anumit spațiu, în raport de suprafață, configurare etc.

Însă ceea ce este mai important este că în privința situațiilor de fapt care au constituit obiectul cauzelor penale instrumentate de unitățile de parchet din teritoriu, este vorba de ordinul sutelor, uneori de ordinul miilor de persoane care și-au stabilit domiciliul la aceeași adresă, în baza declarației deținătorului spațiului de locuit respectiv[14]. În plus, din probatoriile administrate în dosarele instrumentate rezultă că solicitanții nici nu cunoșteau unde este situată adresa respectivă, iar înțelegerea (nescrisă) între aceștia și deținătorul spațiului era în sensul de a nu locui la acea adresă[15].

Așadar, în contextul celor expuse, apreciem că declarația de acord de primire în spațiu din partea proprietarului unui imobil, dată în condițiile și în împrejurările descrise mai sus, poate fi considerată ca fiind fictivă în raport cu realitatea, proprietarul unei locuințe săvârșind, prin aceasta, infracțiunea de fals în declarații. Situația prezentată ilustrează, în fapt, absurdul unei realități evidente, care s-a perpetuat și tolerat în timp, astfel încât în unele orașe din teritoriu, în special orașele de pe granița de est a țării, s-au dezvoltat adevărate rețele de persoane care, în schimbul unor sume de bani, facilitează obținerea de declarații de luare în spațiu, fenomenul atingând o dimensiune industrială.


* Procuror dr. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de resurse umane și documentare, redactor – revista ,,Pro Lege”, e-mail: dumitru_dragos@mpublic.ro.

[1] Mesajul poate fi accesat la adresa web https://www.mai.gov.ro/24-martie-2022-101-ani-de-la-infiintarea-oficiala-a-structurilor-specializate-de-evidenta-a-persoanelor/.

[2] Totodată, date cu privire la fenomenul investigat au fost obținute în urma discuțiilor purtate cu reprezentanți ai Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, fiind furnizat formularul oficial care este completat cu ocazia solicitării de stabilire a domiciliului și de eliberarea a actului de identitate.

[3] Până la data comunicării situației, respectiv 1 iulie 2021.

[4] Instanța a reținut că inculpata a declarat că a dorit doar să le ajute pe cele 13 persoane să poată pleca la muncă în străinătate și că acestea nu au locuit niciodată la adresa sa.

[5] Pentru o argumentare suplimentară, instanța a reținut ca fiind incidente dispozițiile art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței, text ce își are originea în Declarația Universală a Drepturilor Omului și care are ca scop consacrarea și ocrotirea dreptului la viață privată.

Instanța a menționat, astfel, că în opinia Curții EDO, „domiciliul” se referă nu doar la spațiul legal ocupat sau dobândit, ci și la orice alt spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue. Prin urmare, instanța a reținut că scopul domiciliului este acela de a lega, din punct de vedere juridic, un individ de un anumit punct determinat în spațiu, iar caracterul stabilității domiciliului nu interferează cu libertatea de mișcare a persoanei fizice și nici cu libertatea de a-și stabili alt domiciliu.

[6] În acest sens, în considerentele Deciziei penale nr. 1005/5 noiembrie 2020 a Curții de Apel Bacău, se menționează următoarele: „Desigur, de lege ferenda se simte nevoia unei modificări legislative în acest domeniu, atât cuantumul contravențiilor, dar și conduita obligatorie prevăzută de stat în mod neprevizibil și cu deficiențe de claritate a reglementării încurajând astfel de obiceiuri. Aceste aspecte exced însă competenței puterii judecătorești care poate doar să constate fapte ilicite incriminate penale, nicidecum activități umane în mod clar neconforme bunului simț comun, dar care încă nu sunt prevăzute cu sancțiunea atragerii răspunderii penale, inclusiv pentru proprietarii care, nu de puține ori, fără a fi cu necesitate cazul în această situație, completează asemenea declarații de luare în spațiu fiind interesați financiar de beneficiarii actelor.

[7] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările și completările ulterioare.

[8] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 719 din 12 octombrie 2011, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 290/2005, cu modificările și completările ulterioare.

[9] G. Boroi, Drept civil, Partea generală, Editura Hamangiu, 2010, p. 454.

[10] Articol privind noțiunea de domiciliu, disponibil pe site-ul https://e-juridic.manager.ro/articole/domiciliul-persoanei-fizice-8971.html (accesat la 21 iulie 2021).

[11] Hotărâre din 18 noiembrie 2004, definitivă la 18 februarie 2005, cererea nr. 58255/00.

[12] Pentru cauza Prokopovich împotriva Rusiei au fost consultate următoarele surse web disponibile în limba franceză (accesate la 25 mai 2022): https://www.doctrine.fr/d/CEDH/HFJUD/CHAMBER/2004/CEDH001-67539 și Cécile Bénoliel, CEDH et droit au logement,p. 4, disponibil la adresa webhttps://www.jurislogement.org/wp-content/uploads/2017/02/M%c3%a9mento-CEDH-1.pdf.

[13] Formularea reprezintă declarația exactă, conținută în formularul oficial pus la dispoziție de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul M.A.I., pe care deținătorul unui spațiu de locuit îl completează, pe verso, cu ocazia cererii de stabilire a domiciliului de către solicitant.

[14] În același sens, din datele obținute cu ocazia documentării problematicii în discuție, respectiv din statisticile generate de Registrul național pentru evidența persoanei, reiese că există un număr de aproximativ 130 de localități unde, la aceeași adresă, figurează peste 500 de persoane, iar în unele cazuri chiar și peste 8.000 de persoane, existând și o situație unde sunt înregistrate peste 10.000 de persoane.

[15] În sensul celor de mai sus, relevantă este situația de fapt ce face obiectul unei cauze în care, prin rechizitoriul emis de unitatea de parchet competentă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de fals în declarații, în formă continuată, prevăzută de art. 326 C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (respectiv pentru 108 acte materiale). Totodată, din înscrisurile transmise cu ocazia documentării problematicii în discuție, respectiv din adresa de răspuns adresată unității de parchet de către Autoritatea Electorală Permanentă, a rezultat că la alegerile prezidențiale din luna noiembrie 2019, la adresa inculpatului figurau, conform actelor de identitate, un număr de 2.339 de alegători. În aceeași adresă de răspuns, Autoritatea Electorală Permanentă preciza că, dat fiind faptul că numărul de alegători arondat unei secții de votare nu poate fi mai mare de 2000, a fost nevoie ca cei 2.339 de alegători ce figurau cu domiciliul la adresa inculpatului (un apartament de 48 mp) să fie redistribuiți, succesiv, la alte 2 secții de votare din apropiere.

Considerații privind infracțiunea de fals în declarații în contextul îndeplinirii formalităților necesare pentru stabilirea domiciliului was last modified: iunie 19th, 2024 by Costache Adrian

Recomandări

Căutare