Prof. univ. dr. Radu Bodea

Procuror șef secție judiciară la

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea

The offences against life are the most serious against the human being, because by committing them the human being is robbed of its most valuable right, which is life. That is why the actions directed against the human being were incriminated from the earliest times, always being sanctioned with a great severity.

În urmă cu două milenii Titus Lucrețius Carus^* afirma: „Vitaque mancipio nulli datur, omnibus usu”, adică „viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor”, atrăgând atenția asupra importanței valorii vieții persoanei sub aspectul succesiunii generațiilor și permanenței omului în lume.

Și totuși, deși nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în societate s-au produs și continuă să se producă acte de suprimare cu vinovăție a vieții semenului. Ele ne apar vădit contrastante cu prestigiul creator al omului și mândria pe care el o manifestă, fiind totodată de maximă periculozitate datorită caracterului lor reprobabil și incompatibil cu ordinea de drept.

Infracțiunile contra vieții sunt cele mai grave infracțiuni contra persoanei, deoarece prin săvârșirea lor i se răpește omului bunul cel mai de preț, care este viața. De aceea, faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancționate cu mare severitate^[1].

Infracțiunile contra vieții au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viață. În cadrul acestor relații sociale, fiecare persoană, luată în considerare individual, apare ca titular al dreptului absolut la viață, iar toate celelalte persoane apar cu obligația de a se abține de la săvârșirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viață al titularului^[2].

Dreptul la viață este un drept absolut, opozabil erga omnes, fiind ocrotit de lege.

Art. 2 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg prevede că „dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”^[3].

Infracțiunile contra vieții pot fi săvârșite, de regulă, de orice persoană care îndeplinește condițiile generale cerute subiectului unei infracțiuni. În unele cazuri o calitate specială a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanță agravantă, o formă de calificare a subiectului activ.

Participația penală este posibilă, de regulă, în cazul acestor infracțiuni, în toate formele.

Noțiune. Constituie infracțiune de omor, potrivit art. 188 C.pen., uciderea unei persoane.

Într-o exprimare mai cuprinzătoare, omorul poate fi definit ca fapta persoanei care cu intenție ucide o altă persoană^[4].

În acest mod sunt scoase în evidență elementele conținutului juridic al infracțiunii de omor (actul de violență asupra altei persoane, rezultatul constând în moartea acelei persoane, raportul de cauzalitate între act și rezultat și intenția de ucidere).

Infracțiunea de omor este cel mai grav atentat împotriva persoanei, deoarece are ca rezultat suprimarea vieții omului, adică moartea unui om.

Obiectul juridic al infracțiunii de omor îl constituie relațiile sociale care asigură dreptul la viață al unui om, considerat ca drept absolut și indisponibil, opozabil tuturor, care impune obligarea tuturor celorlalți oameni să respecte dreptul la viață al altuia și să se abțină de la orice încălcare a vieții altuia^[5].

Cu privire la caracterul absolut și indisponibil al dreptului la viață, în doctrină se fac diferite speculații teoretice. Se susține că în sistemele judiciare penale care admit aplicarea pedepsei capitale, caracterul absolut al dreptului la viață al persoanei poate fi pus în discuție, deoarece aceasta ar fi o excepție de la protecția absolută a acestui drept. Toți autorii acceptă însă că dreptul la viață este un drept absolut, dar acest aspect nu presupune excluderea ipotezelor de încălcare a sa, doctrina germană oferind trei excepții de la caracterul absolut al dreptului la viață (sinuciderile, uciderile în legitimă apărare și uciderile conform dreptului războiului)^[6].

În ceea ce privește caracterul indisponibil al dreptului la viață, se discută în literatura de specialitate^[7] dacă poate consimțământul victimei, în cazul eutanasiei, să înlăture răspunderea penală. Sub acest aspect legislația noastră penală și doctrina dau un răspuns negativ, în sensul că nici consimțământul victimei nu-l apără pe făptuitor de răspundere penală.

Obiectul material. Omorul se caracterizează și prin existența unui obiect material care constă în viața unui om (în înțeles biologic), corpul unui om în viață, corpul unui om viu.

Pentru existența obiectului material al acestei infracțiuni, trebuie îndeplinite două condiții:

a) Fapta să fie săvârșită asupra unei persoane în viață, indiferent dacă acesta era sau nu viabilă, adică asupra unui corp omenesc viu, indiferent de vârstă (copil nou născut, tânăr, adult, bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătății (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalității bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformații sau monstruozități anatomice sau antropologice) etc. Rezultă, așadar, că asupra unui cadavru nu se poate săvârși infracțiunea de omor, ci eventual infracțiunea de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 C.pen.).

În legătură cu această cerință esențială se impune chestiunea de a ști din ce moment se consideră că un om este în viață.

Cu privire la momentul inițial din care se consideră că o persoană este în viață, în dreptul penal s-au conturat două concepții:

– după o primă concepție, omul se consideră în viață din momentul în care fătul dobândește prin naștere existență extrauterină independentă, odată cu respirația. Potrivit acestei concepții, fătul aflat în pântecele mamei este dependent de corpul matern, astfel încât nu este o persoană, ci o probabilitate de viață umană (sper hominis)^[8].

Viața persoanei nu începe cu nașterea ei, ci cu separarea copilului de corpul mamei^[9].

Acceptând un asemenea punct de vedere, așa cum pe bună dreptate se susține în literatura de specialitate^[10], s-ar ajunge ca fapta de ucidere a fătului realizată în cursul nașterii, înainte de desprinderea fătului de corpul mamei și după declanșarea procesului nașterii, să nu fie sancționată ca fiind omor. La fel, fapta medicului care din culpă, în cursul nașterii, determină moartea copilului nu se va putea încadra în conținutul infracțiunii de ucidere din culpă.

– potrivit celei de-a doua concepții^[11], o persoană se consideră în viață, în sensul legii penale, din momentul începerii procesului biologic al nașterii. Astfel, viața omului este apărată de legea penală chiar și în procesul fiziologic al nașterii și, prin urmare, faptele mai sus prezentate vor întruni elementele constitutive ale celor două infracțiuni.

Momentul final al vieții este moartea reală, ireversibilă, adică moartea biologică, care este caracterizată prin oprirea funcțiilor sistemelor nervos central, respirator și circulator, prin încetarea proceselor metabolice celulare și mai ales prin distrugerea funcțională a celulelor nervoase, cu modificări structurale ireversibile, care nu mai permit o reanimare eficientă.

Momentul final al vieții este considerat a fi momentul încetării ireversibile a funcțiilor creierului, cunoscut și sub denumirea de “moarte cerebrală”.

În celelalte faze ale procesului tanatogenetic, premergătoare morții biologice sau cerebrale (în starea de agonie și moarte clinică caracterizată printr-o progresivă insuficiență morfo-funcțională în care reanimarea este posibilă), dreptul penal consideră pe omul aflat în aceste stări ca fiind încă în viață^[12].

Stabilirea momentului morții prezintă o deosebită importanță practică, deoarece în acest fel se poate face o delimitare clară între infracțiunile contra vieții unei persoane față de infracțiunile de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 C.pen.), pe de o parte, iar pe de altă parte, între aceste infracțiuni și infracțiunea de prelevare ilegală de țesuturi sau organe (art. 384 C.pen.).

b) A doua condiție este ca obiectul material al omorului să constea în viața unui alt om decât cea a făptuitorului.

Această cerință rezultă din conținutul obiectului juridic care impune obligația fiecărei persoane de a respecta și a nu atinge viața altuia.

Prin urmare, sinuciderea sau încercarea de sinucidere nu are ca obiect viața altuia și deci nu aduce atingere dreptului la viață al altuia, nefiind așadar infracțiune.

Subiectul infracțiunii

Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană. Ea poate fi săvârșită de o singură sau de o pluralitate de persoane în participație^[13].

Subiect pasiv sau victimă a infracțiunii de omor poate fi orice persoană vie, indiferent de vârstă, de starea sănătății sau integrității sale corporale sau de situația sau calitatea sa personală.

O chestiune care se pune în discuție privește răspunderea penală a persoanei juridice în raport de prevederile art. 135 C.pen., unde se stipulează expres: „persoana juridică cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice”[alin. (1)].

Potrivit prevederilor art. 135 alin. (2) C.pen.: „instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat”, iar potrivit alin. (3): „răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte”.

În doctrină^[14] se exemplifică astfel situația în care un spital acceptă în mod intenționat să realizeze transplanturi de organe de la persoane care nu au ajuns în moarte cerebrală, sau o persoană juridică își asumă să lucreze fără niște măsuri de protecție minimale, atunci când este evident că lipsa măsurilor conduce inevitabil la decesul acelor muncitori, angajatorul acceptând posibilitatea producerii morții angajaților săi.

În cazul răspunderii penale a persoanelor juridice, fapta antisocială în materialitatea sa este săvârșită de fapt tot de persoana fizică, persoană care acționează în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Și persoana juridică poate să comită fapta ca autor sau ca participant.

Latura obiectivă a infracțiunii de omor constă în uciderea unei persoane.

Prin ucidere se înțelege activitatea comisivă sau omisivă, săvârșită prin orice mijloace, prin care s-a cauzat suprimarea vieții, adică moartea unui om.

Trăsăturile specifice ale laturii obiective:

a) Fapta trebuie să constea într-o activitate ucigătoare, aptă să cauzeze moartea unui om;

Activitatea ucigătoare constă într-o acțiune de ucidere compusă din unul sau mai multe acte comisive exercitate asupra victimei, sub forma unor acțiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împușcare, înțepare, electrocutare etc.), acțiuni chimice (otrăvire), acțiuni psihice (șocuri psihice) etc.^[15]

Constituie activitate ucigătoare: lovirea repetată a victimei cu pumnii și picioarele în zone vitale, cum este aceea a capului, cu intensitate deosebită, producându-i leziuni grave care i-au cauzat moartea^[16]; aruncarea în timpul zilei de pe terasa unui bloc cu 8 etaje, în zona unei piețe intens circulate, a două cărămizi, dintre care una a lovit victima în cap, cu consecința morții acesteia^[17]; provocarea de către făptuitor victimei a unei emoții puternice, deși aceasta cunoștea împrejurarea că victima suferă de cord și că o astfel de emoție îi va provoca moartea^[18]; hipnotizarea victimei de către autor, care, prin intermediul hipnozei, „o determină” să se sinucidă^[19].

Dar fapta poate consta și într-o inacțiune, omisiune sau abstențiune, compusă din unul sau mai multe acte omisive, atunci când făptuitorul avea obligația specială^[20] (legală, contractuală etc.) de a face sau îndeplini o acțiune prin care s-ar împiedica sau înlătura desfășurarea unor procese care sunt de natură să provoace moartea victimei, acțiune care putea fi efectuată sau îndeplinită de către făptuitor (de ex. nehrănirea copilului, a unui bolnav sau neputincios, lăsarea lor în frig, neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.), dar aceasta a omis îndeplinirea ei.

Fapta ucigătoare poate fi săvârșită în mod direct asupra victimei, ca de exemplu: împușcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, gâtuire, sufocare, aplicare de lovituri, strangulare, tăiere, înțepare.

Fapta ucigătoare poate fi săvârșită și în mod indirect, nemijlocit, prin folosirea sau antrenarea unor forțe sau energii, neanimate sau animate, ca de exemplu: folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase, asmuțirea unui câine, dacă urmarea acestora a fost moartea victimei.

Astfel s-a reținut că inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice împreună cu B.C. la cabana al cărei paznic era, întrucât acesta refuzase să plece, a dezlegat cei 4 câini de rasă ciobănesc german, asmuțindu-i asupra victimei. În raportul de autopsie s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă, datorându-se insuficienței cardio-respiratorii acute, consecutivă hemoragiei masive generată de multiple plăgi mușcate și sfâșiate.^[21]

Fapta ucigătoare poate consta chiar în fapta proprie a victimei, constrânsă la aceasta, ca de exemplu: să se împuște, să se înjunghie, să se arunce de la înălțime.

Fapta ucigătoare poate fi săvârșită prin orice mijloace sau instrumente, ca de exemplu: mijloace fizice: corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile, instrumente tăietoare-înțepătoare; mijloace-chimice: substanțe chimice care exercită o acțiune toxică sau corozivă cauzatoare de moarte organismului uman; mijloace psihice prin care se provoacă un șoc psihic sau stări emotive intense care produc moartea victimei: amenințarea gravă, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihică profundă, stresul psihic, provocarea spaimei unei persoane bolnave de inimă, provocarea spaimei unei persoane care curăță zăpada pe acoperișul casei etc.

Mijloacele sau instrumentele întrebuințate trebuie să fie apte sau idonee pentru săvârșirea unei activități ucigătoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuințarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiții. În situația în care mijloacele întrebuințate sunt inapte, neidonee din cauza defectuozității, insuficienței lor, fapta constituie doar o tentativă la omor [art. 34 alin. (2) C. pen.].

b) În al doilea rând fapta trebuie să cauzeze moartea victimei, adică să aibă ca rezultat moartea victimei, să producă rezultat mortal.

Producerea rezultatului mortal, deși nu este prevăzută expres în definiția legală, constituie o trăsătura implicită care întregește noțiunea de ucidere, deoarece nu se poate vorbi despre uciderea unei persoane atâta timp cât nu s-a produs moartea acesteia^[22]. Prin această voință a producerii rezultatului mortal, omorul este o infracțiune materială, de rezultat. În consecință, dacă activitatea infracțională nu este urmată de producerea morții victimei, fapta va constitui doar una din formele tentativei infracțiunii de omor.

Momentul consumării infracțiunii de omor este acela în care s-a produs moartea victimei. Sub acest aspect, omorul este o infracțiune instantanee sau momentană.

În raport de momentul producerii morții ca urmare a activității ucigătoare se face distincție între moartea violentă rapidă, care se produce concomitent sau la foarte scurt timp după săvârșirea faptei (de exemplu o împușcătură sau o împunsătură de cuțit în inimă, o lovitură puternică de topor în creștetul capului etc.) și moartea violentă lentă care se produce ulterior, la un interval mai îndelungat de timp de la executarea activității ucigătoare, în urma unei evoluții lente a procesului morbid sau în urma unor complicații cu efect mortal survenite ca urmare a activității infracționale^[23].

c) În al treilea rând, pentru existența infracțiunii de omor este necesar ca între activitatea de ucidere și moartea victimei să se stabilească existența unui raport de cauzalitate, în sensul că moartea victimei a fost cauzată de fapta comisă de infractor, mai precis că fapta comisă de infractor constituie cauza morții victimei. Este indiferent dacă activitatea infractorului a fost suficientă, aptă, idonee prin ea însăși să producă moartea victimei, sau a fost unită sau conjugată cu alte fapte sau împrejurări preexistente, concomitente sau subsecvente care, în ansamblul și interacțiunea lor, au cauzat moartea victimei.

Astfel^[24], inculpatul a aplicat victimei lovituri de cuțit în regiunea capului, încât aceasta a căzut la pământ. După săvârșirea faptei, inculpatul a părăsit victima, în frig, în timp de iarnă, noaptea, fără să fie nimeni în jur. Din cauza organismului slăbit și a vârstei înaintate, victima a murit a doua zi. Chiar dacă – se arată în cuprinsul deciziei – activitatea infracțională n-a fost prin ea însăși cauza unică a producerii morții, ci la aceasta au contribuit și alte cauze, răspunderea pentru săvârșirea infracțiunii de omor nu este înlăturată, cauzele concomitente fiind cunoscute de inculpat, care a prevăzut și acceptat consecințele acțiunii sale.

Chiar dacă actul de violență nu este prin sine apt de a produce moartea sau se rezumă la o atitudine pasivă, din moment ce făptuitorul știe că rezultatul se va produce prin interferența factorilor constitutivi cunoscuți și acceptați de el, există raport de cauzalitate între actul de violență și rezultat^[25].

Deoarece complicațiile leziunilor primare derivă obiectiv din actul de violență, iar subiectiv s-au aflat în afara conștiinței făptuitorului, în sensul că el a acționat în vederea obținerii unui rezultat global (producerea de suferințe importante victimei), activitatea lui fizică și psihică reprezintă cauza oricărui rezultat care ar putea surveni în cuprinsul sferei menționate^[26]. Practica judiciară confirmă această teză. Împrejurarea că victima suferea de o boală cardiacă nu înlătură raportul de cauzalitate^[27]; nici tratarea superficială și intervenția chirurgicală întârziată^[28]; nici împrejurarea că victima nu a respectat regimul alimentar, ceea ce a dus la infecție toxică și peritonită generalizată^[29] și nici complicația septică ulterioară^[30].

Instanța supremă a statuat că dacă leziunile au cauzat victimei o epilepsie posttraumatică cu repetate internări în spital, iar după doi ani și trei luni aceasta a decedat ca urmare a insuficienței cardiorespiratorii datorate unei bronhopneumonii survenite în condițiile acelei epilepsii posttraumatice, deși între agresiune și deces există o legătură cauzală secundară, moartea datorându-se unor complicații tardive, fapta constituie infracțiune de omor și nu tentativă la această infracțiune^[31].

Și în jurisprudența franceză se admite răspunderea făptuitorului pentru rezultatul produs într-o succesiune de factori derivați din acțiunea primară. Astfel, făptuitorul care, folosind un pahar spart, rănește pe victimă și aceasta moare ca urmare a hemoragiei produse prin lipsa de îngrijiri medicale, răspunde pentru rezultatul cel mai grav, fiind vorba de concurența de factori^[32].

Rezultă că în toate situațiile în care inculpatul se comportă în mod agresiv față de o persoană, el își asumă în mod conștient nu numai urmările echivalente materialității actului, dar și urmările mai grave care în mod firesc se produc prin interferența factorilor care se află în legătură cu agresiunea. Actul de violență nu poate fi izolat de acești factori, ci asociat cu ei într-un ansamblu sistematic, în măsura în care infractorul i-a cunoscut ori și-a putut da seama că, în cazul în care se va produce, urmarea va fi moartea victimei. Hemoragia, complicațiile, lipsa sau întârzierea tratamentului medical sau alte situații care devin incidente, fără o proba expresă, dovedesc că infractorul a mizat pe risc și deci el răspunde pentru rezultatul cel mai grav.

Așadar, între acțiunea de ucidere și moartea victimei trebuie să existe raport de cauzalitate, împrejurare care se va analiza din perspectiva teoriilor care analizează existența sau nu a raportului de cauzalitate. Cea mai cunoscută teorie modernă în acest sens este teoria imputării obiective a rezultatului^[33].

d) În al patrulea rând, se mai cere ca fapta (comisivă sau omisivă) prin care se cauzează moartea victimei sa fie ilicită.

S-ar părea de prisos o asemenea condiție, câtă vreme violența este în sine inacceptabilă. Totuși, există acte de violență permise și chiar necesare sau obligatorii. Astfel sunt violențele produse în cadrul disputelor sportive (boxul, luptele etc.), operațiile chirurgicale sau altele. În asemenea situații, sfera de permisiune a agresiunii nu se afla la dispoziția agresorului, ci rezultă din regulile care dirijează sectorul de referință. Cel care nesocotește aceste reguli intră în abuz și nu beneficiază de protecție. Astfel, paznicul care încalcă instrucțiunile privind utilizarea armei de foc și descărcă arma în partea superioară a corpului victimei, repetând actele de împușcare, dovedește nu numai un mod exagerat de executare a atribuțiilor de serviciu, dar și o faptă săvârșită cu hotărâre de a ucide^[34]; de asemenea, pădurarul care folosește arma într-o situație lipsită de necesitate și cauzează multiple plăgi unei persoane răspunde pentru tentativa de omor^[35].

Latura subiectivă a infracțiunii de omor constă în intenția de a ucide un om. Aceasta se manifestă atât sub forma intenției directe cât și a intenției indirecte, după cum făptuitorul prevede că fapta sa (comisivă sau omisivă) va produce ca rezultat moartea unei persoane și dorește sau voiește producerea acesteia, ori, deși nu o dorește, o acceptă în mod conștient^[36].

Intenția de a ucide se poate stabili fie în mod direct, din recunoașterea făptuitorului sau din alte probe directe, fie din complexul împrejurărilor de fapt privitoare la modul de săvârșire a faptei^[37].

Intenția de a ucide se poate deduce din îmbinarea complexului de împrejurări de fapt privind:

a) folosirea unui instrument apt de a produce moartea (ținând seama de felul instrumentului, dimensiunile, soliditatea, greutatea acestuia etc.);

b) locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile ori asupra căreia s-a acționat: regiuni sau organe vitale ale corpului a căror atingere produce moartea, asupra întregului corp sau chiar asupra unui loc care nu poate fi considerat regiune vitală a corpului omenesc. De exemplu, aplicarea loviturilor a interesat regiuni vitale ale corpului: cord, rinichi, ficat^[38], aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime^[39].

În speță, inculpatul a lovit victima în zona corpului cu o măciucă din lemn prelucrat, cauzându-i acesteia o fractură cu înfundare a regiunii frontale, cu lipsă de substanță osoasă^[40].

Într-o altă speță inculpatul a lovit victima cu pumnii și picioarele în zona feței și a toracelui, iar în urma acestor lovituri victima a încetat din viață ca urmare a unui stop cardio-respirator consecutiv hemoragiei interne produse prin ruptură traumatică a ficatului^[41].

În timpul altercației, inculpatul, care avea asupra sa un lanț greu cu lacăt, a lovit victima cu acel lanț în cap, cauzându-i o fractură serioasă cu înfundare temporală^[42].

c) numărul și intensitatea loviturilor dedusă din efectele acestora (un număr mai mic sau mai mare ori chiar o singură lovitură, extrem de puternică), în funcție de regiunea unde a fost aplicată^[43].

S-a reținut în fapt că inculpatul, aflându-se într-un loc unde consuma băuturi alcoolice, a lovit victima cu pumnul, iar după ce aceasta a căzut, i-a aplicat mai multe lovituri puternice cu piciorul în regiunea toraco-abdominală, agresiunea încetând la intervenția mai multor persoane din local. Decesul a fost cauzat de șocul traumatic-hemoragic produs în urma politraumatismului cranio-toraco-abdominal, cu multiple fracturi costale și rupturi de organe interne, cauzate prin loviturile aplicate de inculpat^[44].

d) forța de rezistență a organismului victimei în momentul săvârșirii faptei. Pentru bătrâni, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violență pentru producerea rezultatului constând în moartea victimei și, ca urmare, intenția de ucidere se poate deduce din cunoașterea de către infractor a stării victimei, în raport de care se acționează. Astfel, inculpatul care lovește pe socrul său în vârstă de 75 de ani, cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrală, exteriorizează intenția de ucidere, nu de vătămare corporală^[45]; faptul de a lovi doar cu palma o fetiță de două luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat fractura bolții craniene și moartea ei, constituie infracțiunea de omor, iar nu de loviri cauzatoare de moarte^[46];

e) alte împrejurări preexistente concomitente sau subsecvente care, unite cu activitatea infractorului, au dus la producerea morții (dacă făptuitorul a avut cunoștință și a prevăzut sau contat pe intervenția sau efectul lor în producerea morții, înseamnă că a acționat cu intenția de a ucide).

Astfel, inculpatul, deși a aplicat victimei lovituri cu un obiect apt de a produce moartea, într-o regiune vitală a corpului, nu demonstrează intenția de ucidere, deoarece din datele dosarului rezultă că el și victima se aflau în relații de prietenie, că fapta s-a petrecut seara pe întuneric, fiind posibil ca loviturile să fi fost aplicate la întâmplare, iar imediat după săvârșirea faptei inculpatul a dat îngrijiri victimei^[47]. Într-o altă situație, deși inculpatul a aplicat victimei lovituri relativ ușoare care, în sine, nu exprimă periculozitate aparte – a lovit-o cu pumnul pe victimă și a proiectat-o într-un bazin de apă reziduală -, totuși, se consideră că el a acționat cu intenția de ucidere, deoarece imediat după săvârșirea faptei a părăsit victima și nu i-a dat niciun ajutor, cu toate că avea posibilitatea să o salveze^[48].

Pentru existența intenției de a ucide este suficient ca infractorul să fie conștient că prin fapta sa suprimă viața unui om în general, nu a unui anumit om^[49]. În consecință, vinovăția sub forma intenției de a ucide nu este exclusă în caz de eroare asupra identității persoanei (error in persona) și nici în caz de deviere a acțiunii (aberatio ictus), dacă datorită acestora a fost ucisă o altă persoană decât cea vizată de făptuitor.

De exemplu, X, vrând să-l ucidă pe Y, îndreaptă arma asupra acestuia, dar în clipa în care apasă pe trăgaci, apărând în bătaia armei Z, îl ucide pe acesta. Prin urmare, dacă în cazul erorii asupra persoanei victimei făptuitorul își îndreaptă acțiunea asupra victimei, crezând, în mod greșit, că aceasta este persoana pe care vrea să o ucidă, în cazul devierii loviturii făptuitorul își îndreaptă acțiunea asupra persoanei pe care vrea să o ucidă și numai datorită devierii acestei acțiuni el ucide o altă persoană. Deși există această deosebire, în practica judiciară se consideră că fapta constituie infracțiunea de omor, ca și în cazul erorii asupra persoanei victimei, deoarece chiar dacă făptuitorul a avut în vedere o altă persoană, el a prevăzut și a dorit să ucidă un om, ceea ce este suficient pentru existența infracțiunii^[50].

În literatura de specialitate pe lângă acest punct de vedere, care este împărtășit de numeroși autori, a fost exprimat însă și un altul, potrivit căruia, în cazul acțiunii deviate, există întotdeauna o tentativă, săvârșită în raport cu persoana avută în vedere de făptuitor, și o infracțiune consumată, comisă din culpă (ucidere din culpă), în raport cu persoana efectiv ucisă^[51]. Aceste activități ar constitui, după o opinie, un concurs formal, iar după o altă opinie, un concurs real de infracțiuni^[52].

Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infracțiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârșirii faptei.

Omorul nu este condiționat, în forma sa simplă, nici de săvârșirea faptei într-un anumit scop. Chiar dacă scopul urmărit de făptuitor este generos – de regulă curmarea suferințelor fizice ale victimei, care suferă de o boala incurabilă -, fapta constituie infracțiune. Deoarece scopul și mobilul influențează periculozitatea socială a faptei și a făptuitorului, instanța de judecată va fi preocupată să-l stabilească în fiecare caz, în vederea unei juste individualizări judiciare a pedepsei.

Așadar mobilul sau scopul nu constituie o trăsătură a laturii subiective a infracțiunii de omor^[53].

Sub aspectul laturii subiective, omorul se deosebește de lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, infracțiune prevăzută în art. 195 C.pen. Dacă în cazul omorului făptuitorul acționează cu intenție directă sau indirectă – de a ucide -, în cazul lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte el acționează cu intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei, moartea acesteia fiind un rezultat care depășește intenția sa. Cu alte cuvinte, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune praeterintenționată care presupune atât intenție – în ceea ce privește fapta de lovire sau de vătămare corporală – cât și culpă în ceea ce privește moartea victimei.

Așadar, pentru încadrarea corectă a unei fapte ca omor sau loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, de cea mai mare însemnătate este determinarea poziției psihice cu care a acționat făptuitorul. Astfel, dacă făptuitorul a acționat cu intenție directă sau indirectă de a ucide, fapta constituie infracțiunea de omor. Dacă, dimpotrivă, făptuitorul a acționat cu intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală a victimei, moartea acesteia depășindu-i intenția, fapta constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte^[54].

În literatura de specialitate^[55] se susține, și credem pe bună dreptate, că cele două infracțiuni se delimitează sub aspectul acțiunii sau inacțiunii infracționale, în sensul că în cazul omorului acțiunea trebuie să fie aptă să producă în mod obișnuit decesul victimei, pe când în cazul loviturilor cauzatoare de moarte acțiunea nu produce în mod obișnuit moartea unei persoane, moartea fiind doar un element circumstanțial.

O altă delimitare dintre cele două infracțiuni se referă la raportul cauzal, care în cazul omorului este linear, pe când în situația loviturilor cauzatoare de moarte cauzalitatea nu este lineară, fiind prezenți și alți factori cauzali care pot fi preexistenți, concurenți sau ulteriori factorului traumatic declanșator.

În caz de îndoială în ceea ce privește intenția făptuitorului, adică atunci când nu se poate stabili cu precizie dacă acesta a acționat cu intenția de a ucide sau de a produce numai o vătămare corporală, fapta se încadrează în dispozițiile art. 195 C.pen., deoarece îndoiala profită făptuitorului (in dubio pro reo)^[56].

Tentativa și consumarea

Dacă infractorul a acționat cu intenția directă sau indirectă de a ucide, dar din împrejurări independente de voința sa nu s-a produs rezultatul mortal, fapta comisă va constitui tentativa de omor^[57].

În practica judiciară s-a reținut ca tentativă la omor, de exemplu: lovirea cu două pietre aruncate cu intensitate și de la mică distanță în capul victimei, cauzându-i grave leziuni craniene^[58], lovirea cu un cuțit a cărui lamă era de 10 cm, în regiunea stângă a toracelui și în cea lombară, după care infractorul nu a mai putut să-și continue agresiunea, fiind dezarmat de către cei prezenți^[59], aruncarea victimei de la etaj, aruncarea victimei într-un loc prăpăstios – la munte – și lăsarea ei fără ajutor, iarna, în timp de noapte, aplicarea de lovituri puternice cu picioarele, în zone vitale ale corpului, în timp ce victima era trântită la pământ.

Pentru caracterizarea unei activități infracționale, ca tentativă de omor, nu are relevanță împrejurarea că fiecare leziune produsă victimei, luată în considerare în mod izolat, nu putea duce la moartea victimei atâta vreme cât, în ansamblul lor, leziunile produse au pus în primejdie viața ei, iar făptuitorul, producându-le, nu a urmărit să-i provoace numai vătămări corporale.

Există tentativă de omor și nu vătămare corporală ori de câte ori făptuitorul acționează în așa fel încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu reprezintă dinamismul interior al actului.

În speță, inculpatul a trimis prin poștă părții vătămate un colet conținând material exploziv (pe bază de nitroceluloză și nitroglicerină) și un dispozitiv de declanșare a exploziei, iar când partea vătămată a deschis coletul s-a produs o puternică explozie, fragmentele coletului provocându-i acesteia tăieturi și excoriații care au necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale. Expertiza criminalistică a stabilit că fragmentele proiectate de explozie puteau secționa vase de sânge importante sau produce vătămări grave persoanelor aflate în zonă.^[60]

Unele împrejurări legate de comportarea victimei nu pot să fie invocate în favoarea inculpatului. În situația în care victima nu stă pasivă, ci se apară, reușind să atenueze forța loviturilor de cuțit aplicate de infractor, care au pătruns totuși în cavitatea toracică, fapta se consideră săvârșită cu intenția de a ucide, nu de a vătăma^[61].

În alte cazuri, materialitatea violențelor este ascunsă, dar ea apare din examenul de ansamblu al datelor cauzei. Astfel, inculpatul care, înarmat, a pătruns cu forța în locuința victimei și aceasta, de spaimă, s-a aruncat pe geam de la etajul IV, suferind o fractură de coloană vertebrală care a necesitat pentru vindecare 70-75 zile îngrijiri medicale, răspunde pentru tentativa de omor, nu pentru infracțiunea de vătămare corporală a sănătății^[62]. De asemenea, aruncarea victimei de la etajul II este considerată a fi comisă cu intenția de ucidere și aptă, în mod obiectiv, de a produce rezultatul morții victimei, atâta vreme cât căderea unei persoane de la o anume înălțime provoacă, de regulă, decesul. În speță, moartea victimei nu s-a produs, datorită greutății reduse a corpului acesteia și a împrejurării că a căzut într-un loc afânat și cu vegetație^[63]. Nu demonstrează însă intenția de a ucide, ci aceea de a vătăma, inculpatul care aruncă o țeavă în direcția victimei, peste gard și de la o distanță de 8 metri^[64]. În aceeași situație se află și inculpatul care aplică victimei o lovitură de cuțit într-o regiune a corpului care nu este considerată ca vitală^[65].

Infracțiunea de omor se consumă în momentul în care se produce rezultatul cerut de lege, adică moartea victimei.

Sancțiunea. Omorul se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

O chestiune controversată în doctrină este aceea de a sancționa sau nu fapta persoanei care, convinsă că victima este în viață, realizează o acțiune de ucidere (împușcă o persoană deja decedată, pe care o credea doar adormită).

Opinia majoritară în doctrina română este favorabilă nesancționării autorului, deoarece acesta comite o faptă putativă.^[66]

În doctrina europeană, o astfel de faptă este considerată a fi o tentativă de omor sancționabilă penal^[67].

Recent și în doctrina română s-a susținut că această faptă nu este una putativă, ci este o tentativă imposibilă care trebuie să fie sancționabilă penal^[68], opinie pe care o împărtășim. Se motivează această opinie prin aceea că autorul nu are vreun merit în faptul că victima nu mai poate fi ucisă (ea fiind ucisă), atâta vreme cât el a acționat în așa fel încât de principiu putea să producă moartea victimei, rezultat pe care l-a și dorit.

* Poet si filosof latin (cca 99 î.e.n. – cca 55 î.e.n..), autor al poemului De rerum natura

[1] I. Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, București, Editura Academiei R.S.R., 1987, p. 11-18.

[2] O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, București, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L., 1997, p. 73.

[3] O. Petrescu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Implicațiile ei asupra dreptului penal român, București, Lumina Lex, 1998, p. 48-49;

[4] V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, București, Editura Academiei R.S.R, 1972, vol. III, p. 180.

[5] O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976, p. 63.

[6] S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, București, Editura Universul Juridic, 2009, p. 18;

[7] I. Dobrinescu, Probleme juridice privind grefele chirurgicale prin transplante de organe, R.R.D. nr. 12/1974, p. 14-19; C. Rătescu, I.I. Dolj, I.Gr. Periețeanu, V. Dongoroz, H. Aznavorian, Tr. Pop, M. Papadopol, N. Pavelescu, Codul penal Carol al II-lea, adnotat, vol. III, București, Editura Librăriei SOCEC & Co S.A., 1937, p. 101-104.

[8] Gh. Mateuț, Drept penal special. Sinteze de teorie și practică judiciară, vol. I, București, Editura Lumina Lex, 1999, p. 63;

[9] S. Bogdan, op. cit., p. 14;

[10] S. Bogdan, op. cit., p. 17;

[11] O.A. Stoica, op. cit., p. 64;

[12] I. Moraru, Medicina legală, București, Editura medicală, 1967, p. 62-66, 633-634; Gh. Scripcaru, M. Terboncea, Patologie medico-legală, București, Editura didactică și pedagogică, 1983, p. 49-50.

[13] Cu privire la participația penală, în general a se vedea: L. Biro, op. cit., p. 128-132; I. Oancea, op. cit., p. 388-390; V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice, vol. I, p. 192-195; V. Papadopol, Condițiile generale ale participației penale, R.R.D. nr. 5/1970, p. 38-39.

Cu privire la coautorat a se vedea: Plenul T.S., decizia nr. 3/1959, L.P. nr. 5/1959, p. 80-83; Tribunalul Suprem, decizia nr. 1735/1958, CD 1958, p. 366-367; idem, decizia nr. 618/1958, CD 1958 p. 310; idem, decizia nr. 468/1959, L.P. nr. 10/1959, p. 85; idem, dec. nr. 1262/1961, J.N. nr. 5/1962, p. 148; idem decizia nr. 437/1962, J.N. nr. 2/1963, p. 136; idem decizia nr. 877/1965, J.N. nr. 9/1965, p. 174; idem decizia nr. 960/1964, J.N. nr. 2/1965, p. 172; idem, decizia nr. 687/1967, J.N. nr. 7/1967, p. 174; idem decizia nr. 3795/1970, R.R.D. nr. 4/1971, p. 143; idem decizia. nr. 340/1971, R.R.D. nr. 12/1971 p. 155; idem decizia nr. 1079/1993, R.R.D. nr. 10/1973, p. 173; idem decizia nr. 71/1979 în R.R.D. nr. 7/1979, p. 64; idem decizia nr. 360/1979 în R.R.D. nr. 10/1979, p. 166; idem decizia nr. 1362/1983 în Repertoriu, de V. Papadopol și Șt. Daneș, p. 202; C.A. București, Secția I pen., dec. nr. 2050/A/1996 în R.D.P. nr. 1/1997, p. 120;

Cu privire la complicitate la omor a se vedea: V. Papadopol, Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, J.N. nr. 7/1963, p. 67-82; T. S., decizia nr. 1882, L.P. nr. 6/1958, p. 64; idem, decizia nr. 463/1961, L.P. nr. 1/1962, p. 73-74; idem decizia nr. 693/1963, J.N. nr. 5/1963 p. 170; idem decizia nr. 840/1963; J.N. nr. 1/1964, p. 160; idem. decizia nr. 7357/1970, R.R.D. nr. 10/1971, p. 176; idem. decizia nr. 3686/1971, R.R.D. nr. 7/1072, p. 157; idem. decizia nr. 903/1984 în R.R.D. nr. 8/1985, p. 72;

În legătură cu instigarea la omor a se vedea: T. S., decizia nr. 3084/1958 în C.D. 1958, p. 313-316; idem, decizia nr. 972/1960, CD 1960, p. 465 și L.P. nr. 7/1961, p. 70-71, idem., decizia nr. 2355/1984 în RRD nr. 11/1985, p. 75.

[14] S. Bogdan, op. cit., p. 21;

[15] O.A. Stoica, op. cit., p. 66, C. Bulai, Curs de drept penal, partea specială, partea I, litografiat, București, 1969, p. 82-86; T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Șt. Daneș, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat. Partea specială, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, p. 74, O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 77

[16] C.S.J., S. pen., Decizia nr. 454/1998, în Dreptul nr. 7/1999, p. 152.

[17] C.S.J., S. pen., Decizia nr. 369/1997, în Dreptul nr. 5/1998, p. 124.

[18] T. Vasiliu ș.a., op. cit., vol. I, p. 74;

[19] S. Bogdan, op. cit., p. 21;

[20] O.A. Stoica, op. cit., p. 66.

[21] C.S.J., S. pen., decizia nr. 1671/2004, în Dreptul nr. 2/2005, p. 240

[22] O. A. Stoica, op. cit., p. 66

[23] V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice, vol. III, pag. 182, O. Loghin, op. cit., p. 118., I. Moraru, op. cit., p. 123-124; Z. Andrei, I. Bilegan, V. Molnar, Medicina legală, București, Editura didactică și pedagogică, 1966, p. 51-53.

[24] T.S., col. penal, dec. pen. nr. 1019/1964 în C.D. 1964, p. 362, în același sens T.S., col. penal, decizia nr. 2448 din 1983 în R.R.D. nr. 12/1984, p. 76.

[25] T. S., col .penal, decizia nr. 1871 din 1977 în C. D. 1977, p. 255.

[26] G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, București, Editura Științifică, 1968, p. 219.

[27] T. S., col. penal, decizia nr. 141/1978 în R. R. D nr. 5/1978, p.62.

[28] T. S., col. penal, decizia nr. 1090/1965, în J. N. nr. 11/1965, p. 169.

[29] T. S., col. penal, decizia nr. 1385/1965 citată de G. Antoniu, op. cit., p. 220.

[30] T. S., col. penal, decizia nr. 2894/1971, în RRD nr. 3/1971, p. 165.

[31] C.S.J, s. pen., decizia nr. 2184/1993 în Culegere de decizii pe anul 1993, p. 173-175.

[32] R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Paris, Editions Cujas, 1967, p. 421.

[33] F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea Generală. Vol. I, București, Editura C.H. Beck, 2007, p. 419;

[34] T. S., col. penal, decizia nr. 259/1964, în C.D. p. 364.

[35] T. S., col penal, decizia nr. 240/1981 în R.R.D. nr. 11/1981, p. 59-60.

[36] G. Antoniu, Trăsăturile distinctive ale intenției indirecte, RRD nr. 12/1974, p. 22-27; V. Papadopol, Cu privire la latura subiectivă a unora din infracțiunile contra persoanei și la consecințele erorii asupra dezvoltării legăturii cauzale, L.P. nr. 8/1956 p. 901-914; I. Dobrinescu, Infracțiuni care cuprind o formă complexă de vinovăție, J. N. nr. 5/1961, p. 138-140.

[37] Decizia de îndrumare nr. 6 din 7.12.1974 a Plenului T. S., RRD nr. 3/1975, p. 32-33 și CD, 1974, p. 46-49; T. S., decizia nr. 394/1952, CD, 1952-1954, vol. II, p. 115; idem, decizia nr. 409/1952, CD, 1952-1954, vol. II p. 110, idem, decizia nr. 1903/1968, CD. 1968 p. 314; idem, decizia nr. 187/1969, CD 1969, p. 290; idem, decizia nr. 1741/1971, R.R.D. nr. 10/1971, p. 176, C.S.J., s. pen., decizia nr. 4569/2002, în Dreptul nr. 5/2004, p. 280

[38] T. S., col. penal, decizia nr. 51 din 1976 în R.R.D. nr. 10/1977, p. 64; T. S., col. penal, decizia nr. 97 din 1979 în CD/1979, p. 392.

[39] T. S., col. penal, decizia nr. 100/1980, în R.R.D nr. 9/1980, p. 64.

[40] C.S.J., s. pen., decizia nr. 2230/2000 în Dreptul nr. 8/2001, p. 204.

[41] C.S.J., s. pen., decizia nr. 1559/1999 în Dreptul nr. 1/2001, p. 189.

[42] C.S.J., s. pen., decizia nr. 2729/2001 în Dreptul nr. 5/2002, p. 189.

[43] T. S., col. penal, decizia nr. 878 din 1957 în L.P. nr. 10/1957, p. 122.

[44] C.S.J., completul de 9 judecători, decizia nr. 101/2002, în Dreptul nr. 12/2003, p. 244.

[45] T.S., col. penal, decizia nr. 72 din 1978 în CD 1978, p. 384.

[46] T.S., col. penal, decizia nr. 44 din 1978 în CD 1978, p. 388.

[47] T.S., col. penal, decizia nr. 831 din 1962 în J.N., nr. 2/1963. p. 134; T.S., col. penal, decizia nr. 4/1980 în RRD nr. 11/1980. p. 8.

[48] T.S., col. penal, decizia nr. 1851/1979 în RRD nr. 5/1980, p.62; T.S., col. penal, decizia nr. 46/1979 în RRD nr. 2/1980. p. 64.

[49] În acest sens, Tribunalul Suprem prin decizia nr. 1903/1968 în R.P.D. nr. 12/1968, p. 177, a argumentat că legea penală ocrotește viața persoanei indiferent de individualitatea concretă a acesteia și de împrejurările care au determinat că în locul victimei vizate de inculpat, să fie ucisă o altă persoană.

[50] L. Biro, Devierea acțiunii și efectul ei asupra calificării faptei săvârșite, J.N. nr. 6/1966, p. 113-118; C. Bulai, Eroarea de fapt în teoria și practica dreptului penal, J.N. nr. 10/1965, p. 167; Al. Rădulescu, Efectele juridice ale devierii loviturii și ale erorii asupra persoanei, L.P. nr. 3/1961, p. 96; O. Loghin, op. cit., p. 122-129; V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice, vol. III., p. 184; Gh. Rîpeanu, Curs de drept penal, partea specială, București, 1969, p. 34-78; T.S., dec. pen. nr. 272/1957 în L.P. nr. 10/1957, p. 1203; T.S., decizia nr. 168/1962 în J.N 10/1962, p. 167; Trib. Regional Suceava, dec. nr. 2680/1955 cu note de M. Ardelean și I. Oancea în J.N nr. 1/1965, p. 145-149; Trib. Regional Cluj, decizia nr. 309/1960 cu note de Al. Rădulescu, L.P. nr. 3/1961, p. 96-98; T.S., decizia nr. 100/1980 în RRD nr. 9/1980, p.64.

[51] L. Biro, op. cit., p. 113; I. Oancea, op. cit., p. 145, Al. Rădulescu, op. cit., p. 96, S. Bogdan, op. cit., p. 24; F. Streteanu, op. cit., p. 574-579;

[52] N.T. Buzlea, op. cit., p. 517 .

[53] T.S., dec. pen. nr. 1442/1956 în C.D. 1956 vol. II, p. 460, idem, decizia nr. 996, L.P. nr. 9/1957, p. 1070; idem, decizia nr. 2003/1956, C.D. 1956, vol. II, p. 398, idem, decizia nr. 2515/1971, în R.R.D. nr. 4/1972, p. 167.

[54] O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 79; C.S.J., s. pen., decizia nr. 1559/1999 în Dreptul nr. 1/2002, p. 189.

[55] S. Bogdan, op. cit., p. 26;

[56] B. Braunstein, Drept penal al RPR, partea specială, partea I-a, Iași, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1959, p. 139.

[57] Decizia de îndrumare nr. 6/1974 a Plenului T. S. în RRD nr. 3/1975, p. 32-33; T. S., decizia nr. 2238/1968 în RRD nr. 5/1969 p. 182; idem decizia nr. 137/1969 și 187/1969, în RRD nr. 6/1969, p. 179 și 181; idem decizia nr. 1830/1973, în RRD nr. 2/1974, p. 169; idem decizia nr. 830/1975, în RRD nr. 2/1976, p. 69; H. Diaconescu, Infracțiunile de tentativă de omor. Elemente de diferențiere ale acesteia de infracțiunile contra integrității corporale și sănătății persoanei, în Dreptul nr. 3/2001, p. 94; C.S.J., s. pen., decizia nr. 504/2000, în Dreptul nr. 5/2001, p. 252; C.S.J., s. pen., decizia nr. 2230/2000, în Dreptul nr. 8/2001, p. 204; C.S.J., s. pen., decizia nr. 1582/2001, în Dreptul nr. 12/2002, p. 243; C.S.J., s. pen., decizia nr. 2432/2001, în Dreptul nr. 9/2002, p. 236; Î.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5532/2004, în Dreptul nr. 9/2005, p. 278; Î.C.C.J., s. pen., decizia nr. 6002/2004, în Dreptul nr. 9/2005, p. 280.

[58] T. S., decizia nr. 1680/1982 în RRD nr. 8/1983, p. 66.

[59] T. S., decizia nr. 972/1979, sent. pen. în CD 1979 p. 396.

[60] C.S.J., s. pen., decizia nr. 2432/2001, în Dreptul nr. 9/2002, p. 236.

[61] T. S., dec. nr. 34/1978, C.D. 1978, p. 381.

[62] T. S., s. pen., dec. nr. 250/1983 în RRD nr. 5/1984, p. 66.

[63] T. S., s. pen., dec. nr. 1054/1980 în RRD nr. 3/1981, p. 65.

[64] T. S., s. pen., dec. nr. 700/1980 în RRD nr. 9/1981, p. 118.

[65] T. S., s. pen., dec. nr. 2825/1984, în RRD nr. 12/1985, p. 75.

[66] M. Basarab, Drept penal, Partea generală, vol. I, București, Editura Lumina Lex, 1997, p. 151.

[67] S. Bogdan, op. cit., p. 26;

[68] F. Streteanu, op. cit., p. 641.