Bodea Radu – procuror șef secție judiciară la

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

Profesor universitar doctor – Facultatea de Drept – Universitatea Oradea

Victimology is a relational concept in which the types of relations are not just simple and direct, but they may have a polymorphic nature, from passiveness to tensional violent reactions.

Spre sfârșitul celui de-al cincilea deceniu al veacului trecut, nu mult după încetarea ostilităților celui de-al doilea război mondial, apare în preocupările criminologilor un nou domeniu de cercetare căreia – pe drept sau pe nedrept – i se spune azi victimologie.

Pe drept, deoarece are în vedere în mod accentuat victima și rolul acesteia în drama judiciară, pe nedrept, deoarece este un cuvânt de origine latino-elină, care supără pe mulți puriști clasicizanți.

Întoarcerea spre victimă după ororile nazismului, dar și a altor beligeranți, este lesne de înțeles, tot așa cum se înțelege ușor că tocmai o victimă a nazismului, omul de știință Hans von Hentig este acela care pune bazele acestui nou teren de cercetare.

Pe planul cel mai general, victimologia, ca orientare de investigații științifice, trebuia să apară mai devreme sau mai târziu, deoarece evoluția societăților moderne exclude categoric dreptul individului de a-și face singur dreptate fără să fi luat asupra sa și despăgubirea ca și reabilitarea victimelor[1]. Astfel, atât jurisprudența cât și doctrina se axează pe studierea și analiza criminalului, de unde rezultă un fapt paradoxal greu de înțeles. La finele procesului penal făptuitorul este pedepsit, statul la rândul lui tot „pedepsit” (trebuie ca în timp să se îngrijească de deținut), în schimb, singurul element neglijat rămâne victima (supraviețuitoare), ale cărei posibilități de despăgubire (dacă se constituie parte civilă) depind de situația materială a infractorului și de iscusința sau stângăcia avocaților care reprezintă părțile într-un proces civil.

Din punct de vedere etimologic termenul de victimologie derivă din cuvântul latinesc „victima” și din cel grecesc „logos”. Victima, după cum rezultă din dicționarul Oxford, înseamnă:

– o ființă vie sacrificată unei zeități ori o performanță de „sacrificare” în cadrul unui rit religios;

– o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei presiuni;

– o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanțe, boli, accident etc.

„Logos” în limba elină – clasică înseamnă discurs (despre ceva) sau, prin extindere, „știința despre”.

Așa cum susține I. Drapkin[2], termenul de victimologie folosit în criminologie se referă la o persoană care suferă, e lezată sau distrusă de/prin acțiunea altei persoane.

În accepțiunea noastră, victimologia în sens larg se referă la o arie de fapte atât de extinsă încât practic fiecare individ poate fi și chiar este într-un anumit sens victimă. Suntem cu toții victimele civilizației urbane, cu accidentele de muncă, de circulație, cu poluarea atmosferică etc.

Firește că în demersul nostru teoretic nu privim sensul larg al noțiunii de victimă, ci demersul nostru se circumscrie la victimele acțiunilor denumite generic criminale și din această perspectivă analizăm victima într-un sens restrâns.

Acceptând teza după care victima este orice persoană fizică sau morală care suferă în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale, în mod incidental sau accidental se susține că termenii de victimă și victimizare se referă la un fenomen social: victimele crimelor, accidentelor sau incidentelor, care au ceva comun, ceva ce se poate subsuma termenului de risc victimal, un teren de cercetare foarte puțin explorat până în prezent, dar cu adânci consecințe de ordin social.

Conceptul foarte larg care cuprinde toate felurile de victime, indiferent de agentul de victimizare, își are utilitatea lui socială incontestabilă, tot așa cum restrângerea cercetărilor victimologiei la jertfele cauzate de elemente deviante își are importanța și aplicabilitatea sa imediată. Sensul larg de victimologie, însă, face parte din problematica foarte complexă a riscului uman sau cea a vieții umane sigure.

Se impune o precizare, și anume faptul că agentul victimizator nu este neapărat egal cu deviantul (infractorul).

În doctrină[3] se susține că victima unei crime este cel care a suferit după acțiunea criminală, dar că nu orice persoană care suferă de pe urma unei acțiuni criminale este în același timp neapărat și victimă, deoarece, de exemplu, cel care determină un fapt criminal nu poate fi considerat victimă nici măcar în cazul în care și el are de suferit de pe urma acțiunii pornite. Ca de exemplu, un spărgător prins în flagrant delict și împușcat de un polițist nu poate fi numit victimă în nici un caz.

Este necesar ca investigațiile victimologice să nu fie restrânse la infracțiuni bidimensionale – deci numai la studiul relațiilor dintre infractor și victimă -, ci ele să se extindă și la forma tridimensională și, când e cazul, la forme multidimensionale.

De asemenea, niciodată nu trebuie să uităm că actul de victimizare nu este redus la o singură persoană, ci pot fi victimizate grupuri umane, organizații, națiuni sau chiar societăți întregi.

Fondatorul victimologiei, Hans von Hentig, profesor la Universitatea din Bonn, scrie o seamă de lucrări de referință în domeniul dreptului penal și criminologiei. Victimologia este o direcție de cercetare, chiar dacă denumirea dată acestei direcții de victimologie nu este cea mai fericită.

Teoria lui Hentig despre victimă apare în mai multe lucrări, printre care și în lucrarea sa de referință, „Criminalul și victima sa”[4].

Într-o altă lucrare de mare anvergură, „Zur Psicholgie Der Einzeldelickte” [5], Hentig prezintă o cazuistică de o deosebită valoare pentru teoreticienii și practicienii justiției și totodată oferă analize victimologice de o rară adâncime. Ne referim mai ales la volumul 3, „Bertug” (Înșelăciunea), unde prezintă figura victimelor înșelăciunii cu o acuitate rar întâlnită în literatura de specialitate.

Într-o altă lucrare, „Das Verbrechen” (Infracțiunea), revine din nou asupra problemei victimei și arată că prin victimă trebuie să înțelegem un element al mediului infractorului.

În diferitele sale lucrări, von Hentig oferă o tipologie descriptiv fenomenologică a victimelor, tipologie care științific poate fi acceptată chiar și azi fără rezerve. Astfel, el distinge: victime izolate, victimele aproprierii socio-topografice, victimele datorate unei mari neliniști vitale, victimele agresive, nechibzuite, supuse unor capricii impulsionale nestăpânite, victimele lipsite de rezistență etc.

Tipologia victimală propusă de von Hentig conține 13 categorii fundamentale: victimele nevârstnice, femeile ca victimă, vârstnicii, consumatorii de alcool și stupefiante, imigranții, minoritățile etnice, indivizii normali, dar cu o inteligență redusă, indivizii deprimați, indivizii achizitivi, indivizii „desfrânați și destrăbălați”, indivizii „singuratici și cu inima zdrobită”, chinuitorii, indivizii „blocați” și cei „nesupuși”.

Parafrazând-o pe Micheline Baril, criminolog de origine canadiană a cărei activitate a fost dedicată în exclusivitate victimelor, reversul marii criminalități sunt victimele acestui fenomen, care în contextul actual al globalizării cunoaște o dezvoltare fără precedent[6].

Astăzi criminalitatea îmbracă forme tot mai diverse, sens în care discutăm despre o formă a criminalității constituită în traficul de persoane, în arme și de droguri, despre criminalitatea informatică, fapte de mare corupție și acte de terorism.

Ceea ce caracterizează marea criminalitate este modul organizat de săvârșire a acesteia și, pe cale de consecință, această trăsătură scoate în evidență gradul mai ridicat de periculozitate a autorilor unor astfel de acte criminale.

Pentru fiecare categorie a marii criminalități, precum traficul de persoane, traficul de droguri, faptele de corupție sau actele de terorism, există o categorie corespunzătoare de victime. În funcție de categoria căreia aparțin victimele, se poate vorbi despre o specificitate a victimizării.

Prejudiciile de ordin material, moral sau fizic ale victimelor terorismului nu sunt aceleași cu cele ale victimelor traficului de persoane, de exemplu. Se poate afirma că fiecare formă de mare criminalitate generează propria categorie de victime, cu caracteristici și nevoi specifice.

Firește că ceea ce punem în discuție este conținutul noțiunii de „victimologie”. Privim acest conținut atât din perspectiva istorică, pe de o parte, cât și, pe de altă parte, în raport de dinamica fenomenului criminal și adaptăm acest conținut noilor împrejurări, fapte, oferite de viață.

Cadrul legislativ modern în această materie, în raport cu evoluția legislativă la nivel european și internațional, trebuie, considerăm noi, transpus în practică, iar pentru realizarea acestei opere, alături de alți factori, un rol important îl are jurisprudența.

Printr-o analiză concretă, riguroasă a fiecărui caz în parte, jurisprudența dispune de pârghii adecvate care garantează și asigură realizarea drepturilor victimelor actelor criminale.

[1] Schneider, Hans Joachim, Bussmeyer, Hans-Jürgen – Progrese în domeniul situației juridice a victimelor în dreptul public și procesul penal, Ed. Ruegger, Grusch, 1986

[2] Rezumatele comunicărilor prezentate în primul simpozion internațional de victimologie din anul 1973

[3] Reiman Jeffrey – Victima, vătămarea și justiție. Un filozof în căutarea definiției noțiunii de victimă – SA 1973

[4] Apărută la Yale University Press, New Haven, 1948

[5] Despre Psihologia unor spețe infracționale, JBC Mohr Tubingen, 1954-1959

[6] Rodica Stănoiu, Emilian Stănișor, Constantin Sima, Aura Preda, Vasile Teodorescu, Marea criminalitate în contextul globalizării, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pag. 165.