Liviu POPESCU *

Procuror − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

ABSTRACT

Law may be executed discretionary (but not abusively); the attribution involves also correlative obligations, therefore responsibility.

Key words: hierarchical control, law, attribution, responsibility.

Se solicită precizarea înțelesului noțiunii de „procuror ierarhic superior”, cu referire strict la prerogativa infirmării prevăzute de art. 304 din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) care stipulează:

„Art. 304 – Infirmarea actelor procesuale sau procedurale

(1) Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior (sublinierea noastră – L. Popescu).”

De exemplu: presa evocă „o scandaloasă soluție de clasare” dispusă la Parchetul de pe lângă Tribunalul X.

Cine are dreptul să o verifice din oficiu și să o infirme?

– doar procurorul imediat ierarhic superior (de exemplu, șef de birou sau șef de serviciu);

– conducătorul acelui parchet;

– pe lanțul ierarhic toți, până la și inclusiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

 A. Ierarhia în cadrul Ministerului Public.

Așa după cum am mai arătat[1], după Revoluția din 1989, datorită modificărilor de ordin constituțional, procurorii au încetat să mai fie funcționari, devenind magistrați, iar ierarhia în cadrul Ministerului Public nu a mai însemnat subordonare jurisdicțională, ca în sistemul Constituției comuniste, ci, strict, control jurisdicțional (cu prerogativa, firească, a infirmării actelor/măsurilor/soluțiilor neîntemeiate sau nelegale).

În același timp, subordonarea administrativă a continuat să existe, cum, de altfel, există și în cazul judecătorilor (care nu funcționează izolați unii de ceilalți, ci încadrați în instanțe conduse, pe baza unor regulamente administrative, de către președinți, vicepreședinți, șefi de secții etc.).

Această scară ierarhică[2] a subordonării administrative în Ministerul Public este reglementată expres, după cum urmează:

– art. 65 alin. (1), (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[3] stipulează:

„(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv.

(2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție.”

– art. 95 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 stipulează:

„(1) Secțiile, serviciile și birourile parchetelor de pe lângă instanțe sunt conduse de procurori șefi.”

 Pe cale de consecință, strict acestea sunt raporturile ierarhice, fiind irelevante alte criterii precum: vechimea, indemnizația, gradul profesional, funcția de conducere, dar dintr-o altă circumscripție, funcția de procuror inspector, consilier, calitatea de procuror anume desemnat etc.

B. Controlul, drept personal sau atribuție?

Soluționarea unei cauze penale este un moment de maximă responsabilitate în activitatea procurorilor: nu doar a celor care emit soluția, ci și a celor care au prerogativa controlului jurisdicțional din oficiu, și nu doar pentru că privește drepturi și libertăți fundamentale ale părților din dosar, ci și pentru că, fiind generate de exercitarea atribuțiilor de serviciu, ambele situații, după caz, pot atrage răspunderea juridică a magistratului responsabil.

În exercitarea funcției, magistratul nu exercită drepturi personale (cum ar fi dreptul de moștenire), ci atribuții, adică posibilitatea pe care o are este dublată de obligația de a se pronunța motivat, legal și temeinic (în sensul de a face sau, eventual, de a nu face un anumit act juridic – de exemplu, o infirmare).

Controlul ierarhic (inclusiv din oficiu) reprezintă un principiu constituțional[4] de activitate a procurorilor care ar rămâne, în parte, golit de conținut dacă exercitarea acestuia ar fi discreționară: când și cum dorește ierarhia.

Această manieră ar încălca atât cerințele predictibilității legii (în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), cât și egalitatea cetățenilor în fața legii și, implicit, în fața autorităților publice[5] dacă, în situații similare, aceștia beneficiază de un tratament juridic diferit.

Cine are, potrivit legii, atribuția controlului ierarhic din oficiu, inclusiv în plan jurisdicțional, va trebui să o exercite în toate situațiile de aceeași natură (în care îi sunt semnalate motive de netemeinicie, de nelegalitate sau de fraudă) și indiferent de modul în care problema i-a fost adusă la cunoștință (informare din partea unor instituții, memorii cetățenești, mass-media etc.), refuzul de a exercita o atribuție legală neputând fi justificat.

C. Controlul jurisdicțional.

I) Controlul ierarhic jurisdicțional la plângere este reglementat în Codul de procedură penală la art. 339.

Acelea – și nu altele – sunt funcțiunile de conducere responsabile de atribuția controlului la plângere[6]; ulterior, persoana interesată se mai poate adresa instanței, în condițiile art. 340 din același act normativ.

II) Controlul ierarhic jurisdicțional din oficiu are ca sediu al materiei art. 304 alin. (2) C.pr.pen., precitat[7].

a) Într-o interpretare literală a acestei norme (care nu cunoaște alte dezvoltări legale), întreaga ierarhie superioară (conform ante, pct. A) poate exercita si voluit control jurisdicțional din oficiu, dacă dorește și când dorește (sau poate să nu îl exercite), adică discreționar, pentru că acolo unde o obligație revine nediferențiat mai multora, de fapt nimeni nu este responsabil, fiecare putându-și justifica pasivitatea pe seama celorlalți.

Nu achiesăm la acest punct de vedere care, așa după cum arătam mai sus, golește de conținut și de responsabilitate principiul constituțional al controlului ierarhic.

Într-o asemenea interpretare, deși i se semnalează anumite nereguli, procurorul ierarhic superior poate să nu exercite – fără nicio  răspundere – control ierarhic jurisdicțional, privind această prerogativă ca pe un drept personal și nu ca pe o atribuție (drept și obligație corelativă).

Totuși, acest control din oficiu reprezintă nu un drept personal adus de acasă la serviciu de către un procuror șef, ci o atribuție, o garanție constituțională de ordine publică și, subsidiar, o garanție a drepturilor părților cauzei.

b) Într-o interpretare sistematică și rațională – pe care o preferăm – vom observa că:

1. Dintre toate funcțiile ierarhic superioare, control jurisdicțional la plângere (soldat, eventual, cu infirmări) nu pot efectua decât conducătorii de unități de parchet pentru actele/măsurile/soluțiile dispuse în cadrul propriilor parchete.[8]

Art. 304 alin. (2) C.pr.pen. reprezintă o normă de trimitere.

Mutatis-mutandis, norma de reglementare a controlului jurisdicțional din oficiu, după structura alin. (1) care se aplică, ar trebui să stipuleze:

„Când procurorul ierarhic superior constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului în subordine nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.”

Rezultă că nu oricare dintre procurorii ierarhic superiori are competența de a dispune infirmarea din oficiu, ci numai acela care poate rezolva și plângerile, așadar numai funcțiunile expres menționate în art. 339 alin. (1) C.pr.pen.

2. Anterior, controlul ierarhic la plângere se exercita pe toate treptele ierarhiei, de la parchetele locale și până la procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aplicându-se mecanic interpretarea literală (ante, pct. C, II, a) a noțiunii de „procuror ierarhic superior”.

A fost necesară mai întâi o decizie[9] a Curții Constituționale a României și, ulterior, modificarea procedurii penale[10] pentru a se exclude intervenția conducătorilor parchetelor „ierarhic superioare” asupra celor „subordonate”, limitându-se controlul ierarhic la plângere strict la nivelul parchetului emitent (cu posibilitatea sesizării instanței).

3. Exact aceleași funcții de conducere, și nu altele sunt învestite prin lege să asigure verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriilor, așadar din oficiu, cu excluderea tuturor celorlalte funcții ierarhic superioare (inclusiv cele intermediare din cadrul unității de parchet: șef de birou și șef de serviciu).

Ce rațiune ar avea interpretarea potrivit căreia funcțiile de conducere intermediare (șef de birou și șef de serviciu) nu pot rezolva plângerile, nu pot verifica rechizitoriile, dar în schimb pot infirma din oficiu acte/măsuri/soluții ale procurorilor[11] din cadrul compartimentelor pe care le conduc?!

4. Păstrând specificitatea Direcției Naționale Anticorupție, regăsim exact aceeași regulă potrivit căreia doar funcțiile expres menționate în lege să rezolve plângeri au atribuția controlului din oficiu în verificarea rechizitoriilor, cu excluderea altor funcții de conducere intermediare[12].

Similar, și în cazul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism[13].

5. Exact același înțeles îl are noțiunea de „procuror ierarhic superior” și în cuprinsul art. 341 alin. (7¹) C.pr.pen. care stipulează:

„În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea și dispune infirmarea soluției atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect. […] (sublinierea noastră – L. Popescu).”

Rezultă, așadar, că nici conform art. 341 alin. (7¹) C.pr.pen. noțiunea de „procuror ierarhic superior” nu se referă la oricare dintre funcțiile ierarhic superioare de pe scara ierarhiei, ci doar la cele limitativ menționate în art. 339 alin. (1) din același act normativ, pentru că numai acestea pot rezolva plângeri.

Potrivit normelor de tehnică legislativă care impun redactării unitate terminologică, același termen nu poate exprima, succesiv, în același context funcțional (în speță, activitatea de control jurisdicțional) noțiuni diferite, conform Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[14] care stipulează:

„Art. 37 – Unitatea terminologică

(1) În limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni.

[…]”

6. De altfel, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunal nu au un drept de control general asupra unităților de parchet din circumscripție (adică inclusiv din punct de vedere jurisdicțional), ci doar din punct de vedere „al administrării”, în conformitate cu dispozițiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 care stipulează:

„Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale exercită și atribuții de coordonare și control al administrării parchetului unde funcționează, precum și al parchetelor din circumscripție (sublinierea noastră – L. Popescu).”

În concluzie, numai funcțiile ierarhic superioare expres menționate în art. 339 alin. (1) C.pr.pen. vor putea cumula și atribuția controlului jurisdicțional din oficiu, cu posibilitatea infirmării actelor/măsurilor/soluțiilor nelegale sau neîntemeiate dispuse de către procurorii din unitățile pe care le conduc.

Dreptul acestora de a infirma nu se poate exercita decât ca atribuție și, corelativ, nu poate fi disociat de responsabilitatea (ne)exercitării acesteia.

Cu ocazia verificărilor curente, celelalte funcții ierarhic superioare intermediare într-o unitate de parchet (șef de birou și sef de serviciu) nu vor putea, așadar, dispune infirmarea, dar, în calitate de șefi de compartimente, au obligația să efectueze control jurisdicțional sub forma propunerilor corespunzătoare, motivate, adresate conducătorilor de parchete, singurii care au prerogativa deciziei infirmării.

O situație specială are procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Spre deosebire de ceilalți conducători de parchete care controlează din oficiu celelalte unități de parchet din circumscripție doar sub aspectul „administrării”[15], procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are prerogativa deplină a atribuției de control, adică inclusiv sub aspect jurisdicțional, în conformitate cu art. 72 din Legea nr. 304/2004 care stipulează:

„Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție exercită, direct sau prin procurori anume desemnați, controlul asupra tuturor parchetelor (sublinierea noastră – L. Popescu).”

Ubi lex non distinguit, nec nos distinguit potest.

În consecință, funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se alătură, în ceea ce privește controlul jurisdicțional din oficiu, celor expres menționate în art. 339 alin. (1) C.pr.pen., atât în ceea ce privește dreptul/atribuția de a infirma, cât și în ceea ce privește responsabilitatea exercitării acestei atribuții.

* e-mail: liviupopescu@mail.com

[1] L. Popescu, Puterea de instrucțiune și de injoncțiune a procurorului ierarhic superior, în ,,Pro Lege” nr. 3-4/2003, p. 198-208.

[2] Pentru specificul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a se vedea L. Popescu, Subordonarea în cadrul Ministerului Public. Reguli și excepții, în ,,Pro Lege” nr. 2/2007, p. 170-178.

[3] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

[4] Art. 132 alin. (1) din Constituția României, republicată, stipulează:

„(1) Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției (sublinierea noastră – L. Popescu).”

[5] Art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, stipulează:

„(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

[6] Art. 339 alin. (1) și (2) C.pr.pen. stipulează:

„(1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(2) În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.”

[7] Într-o reglementare anterioară, astăzi caducă, posibilitatea infirmării din oficiu se întemeiază în mod insuficient doar pe motive de nelegalitate, ceea ce a generat, în practică, străduința de a acoperi gospodărește o carență legislativă prin adevărate acrobații justificative menite să includă, în pofida evidenței, și motivele de netemeinicie.

Art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 stipulează:

„(3) Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale (sublinierea noastră – L. Popescu).”

În sensul celor de mai sus, a se vedea S. Brădiceanu, Verificarea soluțiilor sub aspectul temeiniciei și al legalității, în „Pro Lege” nr. 1/2007, p. 55-58.

[8] Sau, după caz, procurorii șefi de secție din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (și, după cum vom arăta, și Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism), conform art. 339 alin. (1) C.pr.pen.

[9] Decizia Curții Constituționale a României nr. 486/2 decembrie 1997 (publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998).

[10] Prin Legea nr. 281/2003 (publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003).

[11] Mutatis mutandis, aceeași întrebare – retorică – și în cazul conducătorilor unităților de parchet „ierarhic superioare” celei din care provine actul/măsura/soluția supusă controlului.

[12] Art. 22² alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, cu modificările și completările ulterioare) stipulează:

„(1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii, cele întocmite de către procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și cele întocmite de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai secțiilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai secțiilor Direcției Naționale Anticorupție, verificarea se face de către procurorul-șef al acestei direcții (sublinierea noastră – L. Popescu).

(2) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici prevăzuți în alin. (1) (sublinierea noastră – L. Popescu).”

[13] Art. 16 alin. (1)-(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016) stipulează:

„(1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii ori birouri (sublinierea noastră – L. Popescu).

(2) Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai birourilor teritoriale sunt verificate de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, iar în lipsa acestora de către procurorii șefi secție.

(3) Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și cele întocmite de procurorii din cadrul secțiilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate de procurorii-șefi ai secțiilor.

(4) Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai secțiilor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, verificarea se face de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

(5) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhic superiori prevăzuți la alin. (1)-(4) (sublinierea noastră – L. Popescu).”

[14] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

[15] Conform art. 92 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, precitat.