Aurelian-Constantin Mihăilă*

ABSTRACT

In the criminal process (and not only) the right to defense and the right to a fair trial represent constitutionally guaranteed rights, and the right to conciliation, in cases where the law expressly provides for this, is a fundamental right in the current criminal legislation. In the cases brought to trial, when it is ordered to change the legal classification of a crime for which the institution of reconciliation of the parties is not incident to one for which the law regulates it, the parties to the case are unjustly deprived of this right.

Keywords: crime with/without vocation for reconciliation, reading of the notification act, change of legal status, deprivation of a fundamental right.

1. Sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal și ale art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, referitoare la instituția împăcării părților în contextul schimbării încadrării juridice intervenite în cursul judecății, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 222 din 20 aprilie 2023[1], a statuat faptul căsoluția legislativă cuprinsă în art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, care privește sintagma „și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței”, este constituțională numai în măsura în care nu se aplică în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare a instanței, într-o infracțiune pentru care legea a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea.

2. Excepția a fost ridicată de un inculpat persoană fizică într-o cauză aflată pe rolul Judecătoriei Iași – Secția penală (paragr. 1). Autorul excepției a invocat în esență faptul că dispozițiile legale criticate încalcă dispozițiile art. 16 (egalitatea în fața legii) și pe cele ale art. 21 (accesul liber la justiție) din Constituția României, republicată, în condițiile în care aplicabilitatea instituției împăcării părților este practic asociată doar fazei de urmărire penală, din moment ce judecătorul nu poate, pe parcursul judecății cauzei, modificând cadrul procesual prin schimbarea încadrării juridice, să constate că o astfel de situație devine incidentă și să procedeze în consecință.

3. În primul rând, instanța de contencios constituțional a constatat caracterul admisibil al demersului, reținând că excepția a fost invocată într-o cauză în care autorul acesteia fusese trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată, iar până la citirea actului de sesizare, respectivul a depus în instanță un înscris notarial din care rezulta că s-a împăcat cu persoana vătămată, argumentând că depășirea acestui moment procesual, pentru a da prioritate unei eventuale schimbări de încadrare juridică a faptelor în infracțiuni pentru care este permisă împăcarea, nu face decât să-l decadă din dreptul de a mai invoca menționata cauză de înlăturare a răspunderii penale (paragr. 16-17).

4. Curtea Constituțională face o analiză a instituției schimbării încadrării juridice operabilă în fața instanției și constată, printre altele, că noua încadrare juridică poate evoca o infracțiune pentru care este pretabilă împăcarea părților, caz în care acestea au dreptul să-și adapteze conduita procesuală în sensul valorificării acestei oportunități (paragr. 27). În acest context se reține că, în legislația penală actuală, dreptul la împăcare, în cauzele în care legea prevede în mod expres aceasta, este un drept fundamental (paragr. 30).

5. Observând conținutul disp. art. 386 din Codul de procedură penală, Curtea trage concluzia că nicio normă din legislația actuală nu permite instanței să ia act de o împăcare survenită după citirea actului de sesizare, nici chiar în situația schimbării încadrării juridice a faptei, în condițiile în care dispozițiile art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal impun debutul judecății ca moment final până la care părțile cauzei își pot exprima această poziție. Acest lucru, afirmă Curtea, echivalează cu o omisiune a legiuitorului și, implicit, cu o inegalitate de tratament între părțile ce se judecă de la bun început în raport cu o infracțiune pentru care este pretabilă împăcarea, față de cele care se judecă în cadrul unei astfel de infracțiuni abia după ce a operat schimbarea de încadrare în fața instanței (paragr. 29).

6. Apelând la metoda interpretării istorico-teleologice, Curtea Constituțională a concluzionat că situația analizată nu pare să fi fost avută în vedere de legiuitor la momentul adoptării noilor coduri, penal și de procedură penală, aspect ce a condus la o necorelare între cele două texte de lege analizate și, implicit, la o ingerință în drepturile inculpatului sub aspectul imposibilității de a-și adecva apărarea la noua configurație procesuală (paragr. 31-47).

7. Constatând caracterul absolut al limitării reprezentate de momentul cel mai înaintat până la care poate interveni împăcare în cursul procesului penal, instanța constituțională face și o analiză a acestei soluții legislative din perspectiva unui just echilibru pe care trebuie să o asigure între interesul general (stabilitate procesuală, evitare incertitudine, evitare exercițiu abuziv al dreptului de a se invoca împăcarea) și cel individual (restrângerea dreptului la apărare, restrângerea beneficiului legal al înlăturării răspunderii penale). Concluzia, desprinsă din măsurarea celor trei criterii elocvente (justificare rațională, scop legitim, proporționalitate), este în sensul că această soluție, deși poate fi justificată, nu era nici necesară și nici proporțională cu scopul eventual propus (paragr. 48-52). 8. În final, după ce constată că situația aici analizată diferă față de cea avută în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014[2], Curtea Constituțională conchide că singura soluție justă este cea a unei decizii interpretative în sensul arătat mai sus (paragr. 53-64). Esența argumentației este rezumată de instanța de contencios constituțional prin aceea că dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil sunt drepturi garantate la nivel constituțional, iar dreptul la împăcare, în cauzele în care legea prevede în mod expres aceasta, este un drept fundamental în legislația penală actuală; or, părțile din cauzele în care se decide schimbarea încadrării juridice a faptei sunt lipsite în mod injust de acest drept (paragr. 30).

* Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, redactor – Revista ,,Pro Lege”, e-mail: mihaila_aurelian_constantin@mpublic.ro.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2023.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014 și în care se constata faptul că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depășit.