Aurelian-Constantin Mihăilă*

ABSTRACT

In the context of the recent jurisprudence on the constitutional nature, which explains the serious effects of the legislator’s passivity with regard to the rules/legal resolutions declared unconstitutional, at the end of last year the Government promoted in the Parliament, as an emergency procedure, two legislative amendment projects, mainly of the Criminal and Criminal Procedure Codes by which various such problematic legal provisions were amended/supplemented. Among other things, an attempt was made to connect to the constitutional requirements of some legal texts that were the subject of decisions with wide echoes: the crimes of abuse and negligence in the service, the right of the witness to remain silent, the records obtained from activities specific to gathering information, the posteriori control over decisions approving special methods of surveillance/research, the right to reparation of damage in case of unjust deprivation of liberty, etc. Some of the newly designed provisions did not meet the requirements imposed by the fundamental law, so both drafted normative documents returned to the legislative forum for the re-examination procedure.

Keywords: Criminal Code, Criminal Procedure Code, abuse of office, negligence in office, decisions issued by the High Court of Cassation and Justice, verifying the legality of evidence administration.

1. Prin Legea de modificare și completare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal precum și a altor acte normative (Pl-x nr. 245/2023), dar și prin Legea de modificare și completare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală precum și pentru modificarea altor acte normative (Pl-x nr. 246/2023), ambele adoptate de Camera Deputaților, la 5 aprilie 2023, în calitate de for decizional, au fost operate mai multe modificări/completări, printre care:

– în textul art. 297 din Codul penal, vizând infracțiunea de abuz în serviciu, noțiunea de act (necircumstanțiată) devine act prevăzut de o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege (o modificare similară a fost operată în textul art. 298 din Codul penal)[1];

– la nivelul art. 3 din Legea nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a Codului penal, după alin. (2) se introduce un nou alineat, (3),prin care se conferă putere echivalentă unei legi de dezincriminare deciziilor Curții Constituționale sau și deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluționarea unui recurs în interesul legii;

– în Codul de procedură penală se introduce un nou articol, art. 139¹, prin care se reglementează regimul probator al înregistrărilor obținute din activități specifice culegerii de informații,sub forma a două alineate:în primul se reglementează această posibilitate, sub condițiile ca aceste înregistrări să privească infracțiuni pentru care este admisibilă încuviințarea supravegherii tehnice în baza Codului de procedură penală, iar în al doilea i se conferă judecătorului de cameră preliminară, competent după obiectul cauzei, calitatea să verifice legalitatea încheierii[2] prin care s-a autorizat anterior acea activitate;

– în Codul de procedură penală, la nivelul art. 595 (Intervenirea unei legi penale noi), se introduce un nou alineat, (1¹),care, în cadrul literei b), asimilează conceptului de lege deciziile (de admitere) pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluționarea unui recurs în interesul legii.

2. După finalizarea procedurii de adoptare, Înalta Curte de Casație și Justiție (în cazul ambelor proiecte de lege), precum și Avocatul Poporului, dar și mai mulți parlamentari (în cazul celui de-al doilea proiect, în ordinea prezentată mai sus) au sesizat forul constituțional, în procedura controlului de constituționalitate înainte de promulgare, obiectând că actele normative astfel adoptate încalcă legea fundamentală din mai multe perspective, respectiv:

– lipsa introducerii unui prag valoric în referire la pagubă, precum și a unei intensități a vătămării, în cazul modificărilor aduse textelor art. 297 și art. 298 din Codul penal, fiind încălcată astfel jurisprudența anterioară în materie a forului constituțional;

– lipsită de claritate, precizie și previzibilitate [art. 1 alin. (5) din Constituție] în referire la sintagma sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege,din conținutul acelorași art. 297 și 298 din Codul penal;

– încălcarea principiului separației puterilor în stat [art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) și art. 126 alin. (3) din Constituție] cu referire la echivalarea dintre deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție și normele legale ce au în mod obișnuit putere de abrogare/modificare a altor norme legale;

– transformarea implicită a serviciilor de culegere de informații în organe de urmărire penală [cu referire la art. 139¹ alin. (1) din Codul de procedură penală, nou introdus], încălcându-se astfel disp. art. 1 alin. (4) și (5), cele ale art. 131 și art. 132 din Constituție, precum și jurisprudența constituțională anterioară în materie;

– textul nou introdus al art. 139¹ alin. (1) din Codul de procedură penală nu oferă suficiente garanții procedurale pentru a asigura respectarea dreptului la viață privată și a secretului profesional al avocatului, având în vedere jurisprudența Curții EDO, contrar atât dispozițiilor art. 26 și 28 din Constituție și celor ale art. 8 din Convenția EDO și, implicit, ale art. 20 din Constituție, dar încalcă și dreptul la tăcere și neautoincriminare al persoanei cercetate, contrar dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 și ale art. 20 raportat la prevederile art. 6 din Convenția EDO;

– legalitatea încheierilor și mandatelor emise de către judecătorii instanței supreme va fi supusă verificării judecătorilor de la instanțele inferioare [cu referire la art. 139¹ alin. (2) din Codul de procedură penală, nou introdus], contrar dispozițiilor art. 1 alin. (5) și ale art. 126 alin. (3) și (4) din Constituție;

– se încalcă dreptul de acces la justiție al persoanelor care nu au o calitate în procesul penal sau care au calitatea de suspect, aceștia fiind lipsiți de accesul la o cale de control a posteriori pentru controlul legalității mijloacelor de probă reglementate la nou introdusul art. 139¹ alin. (2) din Codul de procedură penală, contrar jurisprudenței constituționale anterioare;

– prin echivalarea deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, date pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, cu cele ale unei legi [nou introdusul alin. (1¹) lit. b) de la art. 595 Cod procedură penală], se încalcă dispozițiile art. 126 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (4) și ale art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 73 alin. (1) și alin. (3) lit. h) din Constituție referitoare, în esență, la principiul separației puterilor în stat.

3. Prin Deciziile succesive nr. 283[3] și nr. 284[4], ambele pronunțate la 17 mai 2023, Curtea Constituțională a admis parțial obiecțiile de neconstituționalitate formulate și a constatat, în acest sens, faptul că:

A. În referire laLegea de modificare și completare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal precum și a altor acte normative (Pl-x nr. 245/2023):

–„sintagma a unei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluționarea unui recurs în interesul legii din cuprinsul art. III pct. 1 [cu referire la art. 3 alin. (3) din Legea nr. 187/2012] este neconstituțională”;

–„dispozițiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1) din Codul penal] și pct. 4 [cu referire la art. 298 alin. (1) din Codul penal], precum și ale art. V sunt constituționale în raport cu criticile formulate”.

B. În referire laLegea de modificare și completare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală precum și pentru modificarea altor acte normative (Pl-x nr. 246/2023):

–„dispozițiile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139¹ alin. (2) din Codul de procedură penală] și ale art. I pct. 62 [cu referire la art. 595 alin. (1¹) lit. b) din Codul de procedură penală] sunt neconstituționale”;

– constată că Legea (…) în ansamblu, precum și dispozițiile art. (…), ale art. I pct. 17 [cu referire la art. 139¹ alin. (1) din Codul de procedură penală], ale art. (…) din aceeași lege sunt constituționale în raport cu criticile formulate”.

În motivarea deciziei în discuție, instanța de contencios constituțional exprimă mai multe argumente, redate în esență mai jos.

4. În ceea ce privește dispozițiile art. 297 (abuzul în serviciu) și ale art. 298 (neglijența în serviciu) din Codul penal, reconfigurate:

– în jurisprudența constituțională de factură recentă s-a agreat faptul că legiuitorul ar trebui să fie mai degrabă preocupat de definirea intensității vătămării, cu referire la drepturile sau interesele legitime ale persoanelor, și nu de stabilirea unui prag valoric (derizoriu) în sine (paragr. 41, Decizia nr. 283/2023);

– în formele aflate în vigoare în prezent, aceste texte întrunesc oricum exigențele de calitate și previzibilitate a legii (paragr. 42, Decizia nr. 283/2023);

– chiar dacă legiuitorul nu a reglementat un anumit prag valoric al pagubei sau o anumită intensitate a vătămării drepturilor/intereselor legitime ale persoanelor (lipsuri care nici în jurisprudența anterioară a Curții, în procedura controalelor a posteriori, nu au constituit motive de neconstituționalitate), caracterul serios al pagubei/intensității vătămării, evaluat de la caz la caz, împreună cu poziția subiectivă a subiectului activ reprezintă aspecte de tipicitate care delimitează suficient forma de răspundere penală de formele de răspundere non-penale (paragr. 54, Decizia nr. 283/2023);

– sintagma nou introdusă sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege este suficient de clară și previzibilă în condițiile în care, pe de o parte, asimilează conceptual legea adoptată înainte de Constituția din anul 1991 celei adoptate după acest moment, iar pe de altă parte, atrage în sfera actelor de reglementare primară pe cele care aveau oricum putere de lege la data adoptării lor (paragr. 64-65, Decizia nr. 283/2023);

– sintagma alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege este consacrată și de legislația penală actuală (art. 173 din Codul penal), paragr. 69, Decizia nr. 283/2023.

5. În ceea ce privește dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 187/2012, nou adăugate:

– potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, actele de reglementare primară și deciziile instanței de control constituțional de constatare a neconstituționalității fac parte din ordinea normativă a statului (paragr. 84, Decizia nr. 283/2023);

– în jurisprudența constituțională s-a reținut constant faptul că, în sistemul constituțional românesc, hotărârea judecătorească pronunțată de instanțele judecătorești ordinare, printre care se numără și Înalta Curte de Casație și Justiție, nu constituie un izvor formal al dreptului constituțional (paragr. 87, Decizia nr. 283/2023);

– Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora (paragr. 90, Decizia nr. 283/2023);

– instanța supremă nu abrogă o normă juridică, ci o interpretează, o trece prin filtrul situațiilor de fapt și de drept cu care se confruntă instanțele judecătorești, determinându-i înțelesul, limitele, cadrul și modalitatea de aplicare; prin urmare, o astfel de decizie nu poate avea valoare normativă, ci i se atașează, în mod exclusiv, autoritatea de lucru judecat, dar nu preia din forța și autoritatea normativă a actelor de reglementare primară și nu se identifică sau asimilează cu acestea (paragr. 93, Decizia nr. 283/2023);

– în concluzie, sfera aplicării legii penale de dezincriminare, subsumat conceptului de lege penală mai favorabilă, nu cuprinde și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluționarea unui recurs în interesul legii.

6. În ceea ce privește dispozițiile art. 139¹ alin. (2) din Codul de procedură penală (reglementare nouă):

– așa cum s-a statuat constant, verificarea legalității administrării probelor trebuie realizată de către o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, respectiv a autorizat activitatea specifică culegerii de informații, potrivit Legii nr. 51/1991 (paragr. 91, Decizia nr. 284/2023);

– legiuitorul nu a reglementat un control efectiv al elementelor ce țin de legalitatea înregistrărilor – mijloc de probă în procesul penal – rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, aspect ce contravine dispozițiilor art. 21 din Constituție (paragr. 93, Decizia nr. 284/2023);

– este nejustificată excluderea[5] celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect ori de inculpat, atunci când față de acesta s-a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să verifice legalitatea acestor înregistrări, precum și a elementelor circumscrise acesteia (încheiere, mandat, punere în executare), fiind încălcate astfel dispozițiile art. 21 și ale art. 26 din legea fundamentală (paragr. 99-100, Decizia nr. 284/2023).

7. În ceea ce privește dispozițiile art. 595 alin. (1¹) lit. b) din Codul de procedură penală (reglementare nouă):

– hotărârea judecătorească nu poate fi subsumată conceptului de lege penală și nu poate fi calificată ca fiind mai favorabilă sau nu, întrucât acest caracter este inerent și intrinsec legat de lege; hotărârea judecătorească consacră o modalitate de interpretare a normei legale, fără a avea aceeași legitimitate și autoritate prin prisma principiului separației și echilibrului puterilor în stat (paragr. 156, Decizia nr. 284/2023).

8. În ceea ce privește dispozițiile art. 139¹ alin. (1) din Codul de procedură penală (reglementare nouă):

– instanța de control constituțional a statuat constant că legiuitorul are libertatea să confere calitatea de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, în condițiile în care reglementează și cadrul legal adecvat, care să permită contestarea legalității acestora în condiții de efectivitate, sens în care obiecțiunea potrivit căreia „serviciile de culegere de informații” se transformă în organe de cercetare penală specială este neîntemeiată (paragr. 68, Decizia nr. 284/2023);

– garanțiile specifice, care însoțesc relația privilegiată client-avocat, nu se aplică dacă avocatul săvârșește el însuși fapte penale; privilegiul client-avocat subzistă însă în toate condițiile și circumstanțele, mai puțin în cazul săvârșirii unor fapte penale de către avocat – ipoteză care scoate relația privilegiată în discuție din sfera acestei protecții și în privința căreia urmează să se aplice normele de drept comun în materie, inclusiv dispoziții referitoare la mijloacele de probă a căror constituționalitate se contestă (paragr. 81, Decizia nr. 284/2023).

NOTĂ Argumentația din prezent a Curții Constituționale, în referire la faptul că lipsa unui prag valoric al pagubei (precum și a unei circumstanțieri pentru vătămare) nu reprezintă motive pentru ca legea să fie considerată lipsită de claritate și previzibilitate din perspectiva respectării principiului ultima ratio, vine în contradicție cu motivația din Decizia nr. 392/2017[6] a aceleiași autorități. Astfel, în Decizia din 2017, admițând o excepție ridicată în fața unei instanțe de judecată în legătură cu textul art. 248 din Codul penal de la 1969, instanța constituțională arăta faptul că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii (paragr. 56). În aceste condiții, argumentul evocat în cadrul paragr. 54 din decizia analizată (Decizia nr. 283/2023) este cel puțin discutabil.

* Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, redactor – Revista ,,Pro Lege”, e-mail: mihaila_aurelian_constantin@mpublic.ro.

[1] Fără a se opera vreo completare în privința urmării imediate (prag valoric, nivel intensitate vătămare etc.).

[2] Emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță specializată, în procedura autorizării culegerii de informații potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 6 iunie 2023.

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 6 iunie 2023.

[5] În sensul că lipsește o normă pozitivă care să reglementeze în acest sens.

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017.