Liviu Popescu

Declining back during the prosecution is illegal. After it’s termination it is obligatory.

„Legalitatea procesului penal.

Procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”[1].

Așa după cum arătam anterior,

„consacrat la rang constituțional și anume numai în ceea ce privește activitatea procurorilor (ceea ce nu îl exclude, evident, din activitatea altor funcționari publici, dar îi accentuează importanța în acest segment de activitate), principiul legalității impune instituțiilor publice să acționeze în strictă conformitate cu legea: acestea pot face numai ceea ce spune legea și anume numai cum spune legea[2].

[…]

Competența firească de instrumentare a cauzei revine procurorului deja învestit potrivit normei generale, și anume „procurorului de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, cu excepția …” [art. 56 alin. (6) C.proc.pen.].

Prin excepție, motivat de existența anumitor situații (conjuncturi), uneori pare oportună instrumentarea unei cauze la parchetul ierarhic superior (mai înzestrat), așadar preluarea acesteia …

„… în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale …” (art. 325 din C.proc.pen.).

Legiuitorul nu reglementează „preluarea cauzelor” într-un mod generic, cu finalitate opțională, deschisă oricărui arbitrariu (informare directă, control, eventual efectuarea unei anumite activități sau a alteia urmată de restituire etc.), ci precizează expres că se va realiza „în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale”, adică a întregii urmăriri penale până la completarea acesteia și indiferent ce eveniment factual, de natură a influența strict oportunitatea instrumentării cauzei, ar putea surveni (aceasta însă nu exclude preluarea cauzei preluate, așadar aplicarea, încă o dată, a disp. art. 325 C.proc.pen. cu încă o treaptă mai sus, ierarhic superioară).

Nici mai mult, nici mai puțin.” [3]

* * *

Nici mai mult.  (a)

Nici mai puțin. (b)

„Nici mai puțin”(b) – însemna, în logica dezvoltată anterior, că principiul legalității nu permite dezinvestirea procurorului ierarhic superior care a preluat o cauză, prin declinarea înapoi la organul ierarhic inferior de la care a preluat-o, în cursul urmăririi penale, adică înainte de finalizarea acesteia.

Ce înseamnă însă „nici mai mult” (a) ?

*  *  *

Înseamnă că, nefiind un act cu finalitate discreționară, preluarea cauzelor se va circumscrie strict scopului fixat de lege: „în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale”.

Pe cale de consecință, o dată atins acest obiectiv, împuternicirea acordată prin lege procurorului ierarhic superior (de a-și dilata competența firească) încetează, competența acestuia contractându-se, revenind în limitele firești anterioare preluării.

Este actul procesual prin care se soluționează cauza o componentă a urmăririi penale ?

Nu.

Argumente :

1. Art. 327 din C.proc.pen stipulează :

„Atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul:

a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal;

b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale.”

Anterior, în vechiul Cod de procedură penală, a se vedea art. 262 alin. (1) care, în mod similar, stipula:

„Dacă procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, procedează, după caz …”.

Așadar, soluția se emite după ce „urmărirea penală este completă”.

În același sens, a se vedea și :

– art. 321 alin. (1) din C.proc.pen. stipulează:

„(1) De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului, însoțit de un referat…”;

– art. 323 alin. (1) din C.proc.pen. stipulează:

„(1) În situația în care procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale…”.

2. Efectuarea urmăririi penale și, respectiv, sesizarea instanțelor de judecată reprezintă atribuții distincte ale Ministerului Public, cea de-a doua nefiind înglobată în cea dintâi[4]. Astfel:

– art. 63 lit. a) și c) din Legea nr. 304/2004 stipulează:

„Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuții:

a) efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege …;

[…]

c) sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii”;

– anterior, și art. 27 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 92/1992 conținea o reglementare similară :

„(1) Atribuțiile Ministerului Public sunt următoarele:

a) efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege;

b) supravegherea activității de cercetare penală efectuată de poliție și de alte organe; […];

c) sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale”.

3. În sensul de mai sus, este relevantă evoluția legislativă a O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție.

Astfel, acest act normativ nu se referea, inițial, la atribuția „sesizării instanțelor judecătorești”, ci exclusiv la prerogativa „efectuării urmăririi penale”.

La doar patru luni de la apariția, în revista Pro Lege, a unei argumentații în acest sens (și anume că urmărirea penală și sesizarea instanțelor de judecată reprezintă atribuții distincte)[5], O.U.G. nr. 43/2002 va fi completată și modificată prin O.U.G. nr. 24/2004 din 27.04.2004 care, prin art. 4 pct. 2 instituie, printre atribuțiile PNA, o atribuție nouă [lit. c¹) – sesizarea instanțelor judecătorești].

4. Într-un context normativ compact și restrâns (7 articole succesive : art. 321 – art. 327 C.proc.pen.), noțiunea de „urmărire penală” se regăsește de 12 ori, cu același înțeles.

Teza contrară, în sensul că, în cuprinsul art. 325 din C.proc.pen. noțiunea de „urmărire penală” are un înțeles diferit și special (extins, incluzând și soluția) în raport de celelalte 11 utilizări precedente, nu are în susținere niciun argument de text, așadar contravine art. 25 din Legea nr. 24/2000 care stipulează:

„În cadrul soluțiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite.”

În același sens, a se vedea și art. 37 alin. (1) din același act normativ, care stipulează:

„În limbaj normativ, aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceeași termeni”.

5. În același registru, urmează a se observa că pseudo-raționamentul contrar concluziilor noastre (în sensul că „rezolvarea cauzelor” este o normă inclusă în Titlul I al Părții Speciale a Codului de procedură penală intitulat „Urmărirea penală”, deci constituie un act de urmărire penală[6]) nu rezistă examenului reductio ad absurdum, prin urmare este nesustenabil.

Astfel, conform acestui argument, nu numai „rezolvarea cauzelor” este un act de urmărire penală, dar și procedura „plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire” ar trebui să fie tot o componentă a urmăririi penale, pentru că și această procedură se regăsește tot în Titlul I al Părții Speciale, intitulat „Urmărirea penală”.

Dosare deja soluționate, aflate în arhivă, în care, până la infirmare, încă se mai efectuează acte de urmărire penală…

Cel puțin absurd.

6. Dacă admitem că rațiunea preluării cauzelor de către procurorul de la parchetul ierarhic superior rezidă într-o complexitate deosebită a urmăririi penale (depășind posibilitățile tehnice ale procurorului normal competent[7]) trebuie, totuși, să observăm că judecarea acestor cauze va reveni, potrivit legii și fără nicio derogare, judecătorului de la instanța pe lângă care funcționează acel procuror dezînvestit.

Așa fiind, după ce rațiunea inițială a preluării a fost satisfăcută (urmărirea penală complexă a fost terminată), nu mai există nicio altă rațiune care să justifice o rezervă/neîncredere în capacitățile profesionale ale procurorului normal competent (dezînvestit prin preluare ierarhică), în ceea ce privește soluționarea cauzei, acesta fiind situat la același nivel ierarhic cu judecătorul care o va judeca.

* * *

Concluzie

O dată îndeplinită finalitatea legală a preluării („în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale”), prorogarea de competență a procurorului ierarhic superior încetează în temeiul legii.

Firesc, nemaiavând abilitarea legală, acesta va deveni necompetent, ceea ce impune declinarea înapoi la procurorul firesc competent, potrivit legii[8].

* * *

De lege ferenda

Actuala reglementare legală a art. 325 din C.proc.pen. ar putea părea excesivă (în sensul că impune o fragmentare nejustificată a unor activități în mod natural interconectate – urmărirea penală și rezolvarea cauzei).

Soluția unei asemenea probleme este o inițiativă de completare a normei vizate, în sensul următor :

Art. 325 alin. (1) din C.proc.pen. va avea următorul conținut :

„Preluarea cauzelor de la alte parchete

„(1) Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, precum și a rezolvării, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.”

Nota redacției: Un punct de vedere contrar a fost publicat în Pro Lege, nr. 3-4/2015, pag. 224-226

[1] Art. 2 C.proc.pen.

[2] „… nu se poate concepe ca reacțiunea represivă să intervină pe alte căi și cu alte forme decât cele prescrise de legea de procedură penală … trebuie să lucreze numai în cazurile, în chipul și în formele prescrise de lege, evitând și refuzând orice alt procedeu care nu poată pecetea legalității, chiar și când acesta ar fi, în certe cazuri, mai comod, mai eficace și mai rațional” (Tanoviceanu, I. „Tratat de drept și de procedură penală”, vol. IV, Tip. Curierul Judiciar, Buc., f.d., p. 34-35).

În același sens, a se vedea și Mateuț, Gheorghiță „Tratat de procedură penală. Partea generală”, vol. I, C.H. Beck, Buc., 2007, p. 154: „Din legalitatea procesului rezultă următoarele cerințe: … procedura de urmărire penală și de judecată are loc numai în condițiile și cu formele prevăzute de lege …”.

[3] Liviu Popescu, „Declinarea înapoi după preluare, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale”, în Pro Lege, nr. 3-4/2015, p. 210, 212-213.

[4] Tautologia nu este permisă de normele de tehnică legislativă prevăzute în Legea nr. 24/2000 care, în art. 36 alin. (1) stipulează:

„Actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ … clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie.”

[5] Liviu Popescu, „Puterea de instrucțiune și de injoncțiune a procurorului ierarhic superior” în Pro Lege nr. 3-4/2003, p. 186.

[6] Nota SRUD nr. 1538/C/2054/2016 din 9 martie 2016

[7] Implicând, de exemplu: cooperare judiciară internațională, expertize complexe, volum mare de audieri, supraveghere tehnică extinsă, experiment judiciar, traducători din limbi rare, măsuri de protecție a martorilor, livrare supravegheată etc.

[8] Subsecvent, competența firească (legală) a acestuia din urmă, care fusese suspendată strict în raport de această cauză (dar nu încetase) prin actul preluării ierarhice, se reactivează.

În acest sens, a se vedea L.Popescu, „Declinarea înapoi…”, B,II, pct. 9-10, p. 217-218.