ABSTRACT

The Oradea Court of Appeal ruled: taking the measure of house arrest is the procedural measure that can be ordered by the judge of rights and liberties if he considers that the conditions stipulated by the law for the preventive arrest of the defendants are not met, the conditions stipulated in art. 227 par. (2) with reference to art. 202 par. (4), art. 221 and art. 218 of the new Code of Criminal Procedure and, following the assessment of the concrete circumstances of the case and of the procedural conduct of the defendants, it is considered that the easier preventive measure is sufficient to achieve the purpose stated in art. 202 par. (1) of the same code.

However, with regard to the nature of the offense committed by the defendants, namely bribery, as well as its ongoing basis, also in view of their capacity (of police officers), it would have been necessary to take the measure of remand custody; but the deficiency of evidence bent the balance.

Keywords: preventive arrest, house arrest, deficiency of evidence.

I. Prezentare speță. În contestațiile formulate de către inculpații C.D., I.M.V., R.N.S. și K.C.S., Curtea de Apel Oradea a desființat Încheierea contestată (nr. 94/DL/2015, pronunțată la data de 18 mai 2015, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Bihor), în sensul că:

1. S-a respins propunerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind luarea măsurii arestării preventive a inculpaților sus-menționați, iar, în baza art. 227 alin. (2) cu referire la art. 202 alin. (4) lit. d) combinat cu art. 221 din noul Cod procedură penală (în continuare C.pr.pen.), s-a dispus luarea față de inculpații menționați anterior a măsurii arestului la domiciliu pe o durată de 27 de zile, începând din 21 mai 2015 până în data de 16 iunie 2015 inclusiv.

2. În temeiul art. 221 alin. (1) C.pr.pen., li s-a impus inculpaților-contestatori ca pe durata măsurii arestului la domiciliu să nu părăsească imobilul unde locuiesc fără permisiunea judecătorului de drepturi și libertăți sau a organului judiciar în fața căruia se află cauza.

3. Potrivit art. 221 alin. (2) C.pr.pen., au fost obligați inculpații-contestatori ca pe durata măsurii arestului la domiciliu să respecte următoarele obligații:

a) să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să nu comunice între ei, precum și să nu comunice cu martorii J.I., O.M.R., P.S., K.I., B.B., V.G., D.A., K.M., B.G., S.N., G.D., K.S., B.M. și V.I.

4. În temeiul art. 221 alin. (4) C.pr.pen., li s-a atras atenția inculpaților-contestatori că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurilor sau obligațiilor care le revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

S-au invocat următoarele:

Luarea măsurii arestării la domiciliu este măsura procesuală ce poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpaților, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 227 alin. (2) cu referire la art. 202 alin. (4), art. 221 și art. 218 C.pr.pen., iar, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpaților, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut în art. 202 alin. (1) din același cod.

De asemenea, art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede nu doar dreptul de a fi judecat într-un interval rezonabil sau de a fi eliberat în cursul procesului, ci și ca eliberarea să fie condiționată de existența unor garanții precum că acuzatul se va prezenta la proces, astfel cum s-a statuat în cauza S. contra Estoniei. Acesta este motivul pentru care, atunci când decid cu privire la menținerea unei stări de detenție, autoritățile sunt obligate să ia în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative pentru a asigura prezentarea persoanei respective la proces, în raport cu circumstanțele speței, autoritățile putând sau nu lua în considerare măsuri mai blânde.

Or, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei, respectiv de natura infracțiunilor ce li se rețin în sarcină inculpaților, de împrejurarea că aceștia ar fi comis faptele folosindu-se de funcția de angajați ai Poliției municipiului S. pe care o exercitau, precum și de faptul că denunțurile care   s-au formulat împotriva lor trebuie atent verificate și coroborate în etapele următoarele ale procesului penal, se poate aprecia că singura măsură preventivă suficientă este arestul la domiciliu.

În raport cu cele arătate, măsura arestului la domiciliu dispusă față de inculpați este proporțională cu gravitatea faptelor ce li se impută și continuă să fie necesară pentru a asigura buna desfășurare a procesului, ținând seama și de modificările aduse conținutului acestei măsuri, inculpaților fiindu-le în mod evident respectat atât dreptul la muncă, cât și dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie, precum și dreptul la apărare.

Așa cum s-a reținut și în Decizia nr. 650/2014 a Curții Constituționale a României[2], măsurile preventive sunt instituții de drept procesual, cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, ele vizând starea de libertate a inculpaților; ele au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertății de mișcare. Prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a apreciat că din perspectiva naturii sau substanței, măsura arestului la domiciliu – ce constă în obligația impusă inculpaților, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiesc fără permisiunea organului în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de către acesta – este similară cu cea a arestului preventiv.

În funcție de cele mai sus-arătate și, ținând seama, așa cum s-a arătat, de stadiul procesual, de împrejurările concrete ale cauzei, dar și de conduita procesuală a inculpaților, precum și de împrejurarea că sunt funcționari publici, judecătorul de drepturi și libertăți va concluziona că măsura arestului la domiciliu cu toate obligațiile ce vor fi instituite în sarcina lor, va fi de natură să asigure atât buna desfășurare a procesului penal, cât și să împiedice sustragerea inculpaților de la judecată.

(C. Ap. Oradea, S. pen., Înch. pen. nr. 50/ DLC/2015[3])

II. Notă parțial aprobativă. 1. În raport cu natura infracțiunii săvârșite de către inculpați, respectiv luare de mită, precum și cu forma continuată a acesteia, având în vedere și calitatea lor (de polițiști), credem că s-ar fi impus luarea măsurii arestării preventive. Însă deficiența probatoriului a înclinat balanța. Iată ce relevă judecătorul de drepturi și libertăți:

Declarațiile martorilor-denunțători au fost susținute de declarațiile celorlalți martori audiați în cauză – persoane prezente la momentul opririi în trafic a denunțătorilor –, de recunoașterile de pe planșele-fotografice, de procesele-verbale de verificare a echipajelor aflate în serviciu la datele reclamate de către denunțători (din care rezultă componența respectivelor echipaje, confirmând astfel susținerile denunțătorilor), de procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice (al căror conținut dovedesc nu doar modul în care inculpații își plănuiau și organizau activitățile infracționale, ci și caracterul și moralitatea acestora), de notele de redare a înregistrărilor în mediul ambiental și capturile de ecran, de procesul-verbal de înregistrare a apelului înregistrat la serviciul 112 (care confirmă susținerile denunțătorului O.M.R., acesta apelând la scurt timp de la oprirea sa în trafic serviciul 112 pentru a reclama fapta agenților de poliție), de procesele-verbale întocmite de către investigatorii sub acoperire, de rapoartele întocmite de către agenții de poliție etc.

Totuși, din cuprinsul dosarului de urmărire penală a rezultat că probele avute în vedere la reținerea, în sarcina inculpaților P.M.D. și R.N.S., a actului material de luare de mită din data de 11 aprilie 2014, reclamat de către K.I., au fost insuficiente pentru a se concluziona asupra caracterului rezonabil al suspiciunii că cei doi l-ar fi săvârșit.

S-a avut în vedere că numitul K.I. nu a fost audiat nemijlocit de către organul de urmărire penală. În aceste condiții, atașarea plângerii acestuia (care nu este mijloc de probă) și încheierea procesului-verbal de consemnare a discuției telefonice purtate prin intermediul unor persoane vorbitoare de limba rusă cu o persoană care s-a prezentat a fi K.I. (proces-verbal care nu răspunde nici exigențelor pe care art. 114 și urm. C.pr.pen. le impune pentru audierea martorilor, nici exigențelor prevăzute în art. 171 și urm. din Legea nr. 302/2004[4] în privința cererilor de asistență judiciară în materie penală) nu au fost în măsură să ofere indicii convingătoare cu privire la săvârșirea acestei fapte de către cei doi inculpați.

Și în cazul actului material de luare de mită reclamat de către K.M. a lipsit o audiere nemijlocită a acestuia. Audierea persoanei care a fost prezentă la momentul săvârșirii de către inculpați a faptei reclamate nu poate fi suplinită de audierea unei alte persoane (R.D.F.) care a relatat ce i-ar fi povestit K.M.

Totodată, în privința faptelor reclamate de O.A. (vara anului 2012) și V.G. (august 2014), s-a reținut ca probe declarațiile date de către denunțători, însoțite, după caz, de planșe-fotografice și procese-verbale de verificare a echipajelor de poliție aflate în serviciu la datele reclamate. Verificarea suplimentară a veridicității susținerilor acestora s-ar fi impus cu atât mai mult cu cât, în declarația de suspect dată de R.N.S., acesta a arătat că denunțătorul O.A. ar fi „un petiționar cunoscut de întreaga Poliție S.” și că ar suferi de „boli psihice”.

Tot sub aspect probator, s-a mai reținut că la dosarul cauzei nu au fost depuse fișele postului fiecărui inculpat, esențiale (dincolo de întocmirea unor procese-verbale de verificare a echipajelor de poliție) în raport cu infracțiunile de luare de mită în formă continuată reținute în sarcina acestora.

Infracțiunea de luare de mită, faptă prevăzută în art. 289 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.) raportat la art. 6 și art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[5] cu aplicarea art. 35 din codul menționat anterior (privitor la infracțiunea continuată), reținută în sarcina fiecărui inculpat, presupune existența unei legături cauzale între folosul pretins, primit sau acceptat și actul îndeplinit, act care trebuie să intre în îndatoririle de serviciu ale funcționarului ori să fie în legătură cu aceste îndatoriri. Aceste îndatoriri se impun a fi analizate în raport cu fiecare act material pentru a se stabili dacă inculpații aveau în sfera îndatoririlor de serviciu constatarea și sancționarea contravențiilor în legătură cu care ar fi pretins/primit/acceptat sumele de bani respective cu titlu de mită, deoarece, în cazul în care acestea se situează în afara respectivelor îndatoriri, s-ar pune problema schimbării, în fiecare caz în parte, a încadrării juridice în infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 244 C.pen.

Până și în sesizarea Direcției Generale Anticorupție – Serviciul Județean Anticorupție B. din 17 aprilie 2012 și chiar în Ordonanța de extindere a cercetărilor din 24 septembrie 2014 a organului de urmărire penală s-a arătat că nu intră în sfera de competență a inculpaților constatarea contravențiilor respective.

De altfel, inculpatul I.M.V., în declarația dată ca suspect, a arătat că nu a avut competență delegată pe zona de lucru rutieră.

Corecta încadrare juridică (problemă invocată și de către apărare) este importantă atât prin prisma competenței materiale (care s-ar modifica în cazul în care s-ar reține în sarcina tuturor inculpaților exclusiv infracțiuni de înșelăciune), cât și prin prisma verificării îndeplinirii condițiilor impuse de art. 223 alin. (2) C.pr.pen. (în funcție de forma simplă sau agravată a infracțiunii de înșelăciune reținută), dar și prin prisma altor instituții juridice, între care cea reglementată de art. 244 alin. (3) C.pen.[6].

Este adevărat că, în cadrul procedurii de soluționare a propunerii de arestare preventivă, nu se face un examen amănunțit al probelor administrate în cauză, pentru a se verifica dacă acestea sunt apte și suficiente să susțină vinovăția persoanelor acuzate sau o eventuală soluție de condamnare a acestora (rol care revine instanței învestită, eventual, cu soluționarea pe fond a cauzei). Cu toate acestea, ținând seama și de caracterul excepțional al oricărei măsuri preventive [caracter reglementat expres de art. 9 alin. (2) C.pr.pen.[7]], din probele prezentate de acuzare trebuie să rezulte presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală este posibil să fi săvârșit faptele de care este acuzată.

Existența unor probe suficiente care să convingă un observator obiectiv că este posibil ca acuzatul să fi săvârșit respectivele fapte a fost necesară și pentru a evita, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul arbitrar al măsurii preventive. Aceste probe trebuie să existe chiar dacă faptele care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a formula o acuzație împotriva unei persoane, ceea ce se petrece la un stadiu ulterior al procesului penal[8].

2. Posibilitatea luării măsurii preventive a arestului la domiciliu, chiar dacă s-a constatat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, este prevăzută în art. 227 C.pr.pen.[9]

Condițiile de luare a măsurii arestului la domiciliu sunt cele stipulate în art. 218 C.pr.pen.[10], text care face trimitere, printre altele, la art. 223 din același cod[11], adică la condițiile de aplicare a măsurii arestării preventive. Or, dacă acestea lipsesc, oare se mai poate lua prima măsură? Oricum, textele legale incidente sunt contradictorii: pe de o parte, nu acceptă dispunerea arestării preventive, iar, pe de altă parte, permit luarea măsurii arestului la domiciliu, deși criteriile de apreciere sunt aceleași.

[1] Spețele selectate au fost preluate din lucrarea (în format electronic) Curtea de Apel Oradea, Buletinul Jurisprudenței, de L.S. Băican (coordonator) ș.a., 2015.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015.

[3] În același sens, C. Ap. Oradea, S. pen., Înch. pen. nr. 3/DLC/2015 [Curtea de Apel Oradea a apreciat că nu se impune luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, plasarea lor în arest la domiciliu fiind suficientă pentru înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică, în condițiile în care nu suntem în prezența unor infracțiuni săvârșite prin violență sau prin alte mijloace de natură a determina o stare de temere printre membrii comunității. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, prin referire doar la natura infracțiunii în cauză și la circumstanțele în care a fost comisă, necesitatea măsurii arestării preventive trebuind analizată și prin prisma posibilității dispunerii unor măsuri alternative, mai puțin severe, încă din primele faze ale arestării, dacă aceste măsuri sunt suficiente pentru realizarea scopului măsurilor preventive (Cauza M. contra Regatului Unit, 2006). Infracțiunile (de constituire a unui grup infracțional organizat, de trafic de migranți și de trecere frauduloasă a frontierei de stat în formă continuată) pentru care sunt cercetați inculpații sunt infracțiuni grave, însă pericolul social al faptei nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică. Măsura arestului la domiciliu, chiar dacă este o măsură mai blândă decât cea a arestului preventiv, este o măsură restrictivă de libertate, iar obligațiile impuse acestora sunt apte să asigure desfășurarea în condiții normale a procedurii judiciare declanșate împotriva lor]. Relativ la caracterul arestului la domiciliu, a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 310.

[4] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare.

Legea sus-menționată reglementează cooperarea judiciară internațională în materie penală.

[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările și completările ulterioare.

[6] Potrivit acestui text legal, în cazul infracțiunii de înșelăciune, împăcarea înlătură răspunderea penală.

[7] ,,Art. 9. Dreptul la libertate și siguranță

[…]

(2) Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

[…]”

[8] În același sens, C. Ap. Oradea, S. pen., Înch. pen. nr. 112/DLC/2015 [În raport cu conținutul referatului procurorului de propunere de luare a măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți constată că elementele care au condus la convingerea organului de urmărire penală, în sensul că se impune privarea de libertate a inculpatului, vizează concluziile raportului de expertiză genetică judiciară, apreciat, de altfel, ca fiind irelevant din cauza administrării deficitare și postarea de către inculpat pe o rețea de socializare a unui mesaj și a unor fotografii prin care susținea că ar fi fost la rândul său agresat de victimă. Indiscutabil, infracțiunea (de omor calificat) de care este acuzat inculpatul prezintă o gravitate deosebită, însă din actele și lucrările dosarului rezultă că inculpatul nu are antecedente penale, nu a comis alte fapte de natură penală de la momentul începerii urmăririi penale până în prezent, iar datele care conturează profilul psihosocial al acestuia, chiar dacă generează îndoieli cu privire la anturajul și mediul din care acesta provine, nu sunt suficient de puternice pentru a determina concluzia că privarea acestuia de libertate este necesară pentru a înlătura un risc de recidivă sau că ar putea încerca să influențeze aflarea adevărului în cauză. Relevantă în același sens este și atitudinea procesuală adoptată de către inculpat, care s-a prezentat la chemarea organelor de urmărire penală, a dat declarații în cauză și a înțeles să-și exercite drepturile procesuale în limitele legii. În ceea ce privește argumentele expuse prin încheierea atacată referitoare la rezonanța socială extrem de puternică a faptei pe care inculpatul se presupune că a comis-o, judecătorul de drepturi și libertăți reține că, deși reală și indiscutabil intensă în perioada imediat următoare comiterii faptei, aceasta s-a estompat pe parcursul ultimilor doi ani, iar realizarea scopului prevăzut în art. 202 alin. (1) C.pr.pen. nu mai impune în mod necesar privarea de libertate a acestuia, măsura arestării preventive fiind cea mai gravă dintre cele prevăzute de lege. Prin urmare, în contestația formulată de către inculpatul Z.R., a fost desființată încheierea contestată și, în consecință, în temeiul art. 227 alin. (1) din codul    sus-menționat, s-a respins ca nefondată propunerea de arestare preventivă formulată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. În baza art. 204 alin. (11) coroborat cu  art. 227 alin. (2) raportat la art. 215 C.pr.pen., s-a dispus  luarea față de inculpatul Z.R. a măsurii controlului judiciar, pe o durată de 60 zile, începând cu data de 23 noiembrie 2015]. Este discutabilă statuarea potrivit căreia rezonanța socială a faptei comise s-a estompat în doi ani; aceasta subzistă mult timp în conștiința oamenilor; atrocitățile unor fapte de violență provoacă oroare și spaimă chiar dacă au trecut zeci de ani de la comiterea lor.

[9] ,,Art. 227. Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale

(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reținut.

(2) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d).

(3) Abrogat”

,,Art. 202. Scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive

[…]

(4) Măsurile preventive sunt:

a) reținerea;

b) controlul judiciar;

c) controlul judiciar pe cauțiune;

d) arestul la domiciliu;

e) arestarea preventivă.”

[10] ,,Art. 218. Condițiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu

(1) Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 223 și luarea acestei măsuri este necesară și suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1) (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

(2) Aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1) se face ținându-se seama de gradul de pericol al infracțiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situația familială și alte împrejurări privind persoana față de care se ia măsura.

(3) Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie și cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare.

(4) Persoanei față de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) și (2), dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.”

[11] ,,Art. 223. Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive

(1) Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații (sublinierea noastră – Gh. Ivan):

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;

d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.

(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracțiune privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.”