Anca-Raluca SAS*

Procuror stagiar – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Aiud

ABSTRACT

At a first sight, the institution of appointing another court for judging a cause is not susceptible to raise problems of practical nature. However, analyzing more profoundly this institution, especially through reporting to it’s confluence with the institution of the rights and freedoms judge, we may observe that some problems are raised. Thus, the judicial dilemma appears in the moment of establishing the rights and freedoms judge which follows giving the solution of the  requests and proposals of it’s competence in the stage of the prosecution, after which, previously, The High Court of Cassation and Justice, respectively the competent court of appeal, has given a solution in favour of the prosecutor’s request of appointing another court for  judging the case  than the one that the competence returns to judge the case in the first instance, this from the last one being able to refer to in the case in which it will be issued the indictment. It will be the rights and freedoms judge within the fresh appointed court that will judge the case in first instance, the latter being able to be referred to in the case in which it will be issued the indictment. It will be the judge of rights and freedoms within the newly appointed court or within the old instance labeled as being stained of partiality? We have the opinion that for the first variant, however finding the answer isn’t exactly lacked of analytical efforts, after which it will be observed the present study.

Key words: Competence, appointing another court for judging the case impartiality, the rights and freedoms judge, resettlement, programming of competency.

1. Natura juridică a instituției. Rațiunea reglementării. Instituția desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei a fost introdusă în peisajul procesual penal în anul 2006, prin art. I pct. 35 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi[1], în urma admiterii unui amendament de către Comisia juridică, de disciplină și imunități din cadrul Camerei Deputaților^[2], motivându-se astfel: ,,Pentru a se evita sesizarea unei instanțe cu privire la care se va formula o cerere de strămutare, se prevede posibilitatea ca Înalta Curte de Casație și Justiție să desemneze, înainte de sesizarea instanței în privința căreia va constata că există motive de strămutare, o altă instanță egală în grad cu aceasta în vederea judecării cauzei penale”.

În momentul de față, potrivit art. 76 alin. (1) și (2) din noul Cod de procedură penală[3] (în continuare C.pr.pen.), procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv curții de apel competente, să desemneze o altă curte de apel, un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul. În conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, dispozițiile art. 71 – referitoare la temeiul strămutării – se aplică în mod corespunzător[4].

În forma inițială a art. 76 C.pr.pen.[5] nu se făcea însă trimitere la temeiurile strămutării, ca fiind aplicabile și instituției desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei.

Ulterior, art. 76 C.pr.pen. a fost modificat prin art. 102 pct. 43 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[6], în urma admiterii unui amendament de către Comisia juridică, de disciplină și imunități din cadrul Camerei Deputaților[7], motivându-se astfel: ,,Prin propunerile formulate se urmărește consacrarea în noul Cod de procedură penală a soluției legislative adoptate în materia desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Menționăm că propunerile se regăsesc, în esență, în forma proiectului inițiată de Guvern”[8].

În ceea ce privește natura juridică a desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei, această instituție este corespondentul unei strămutări la care poate să apeleze procurorul în cursul urmăririi penale, în cazul în care urmărirea penală se va finaliza cu o trimitere în judecată. Astfel, legiuitorul a acordat procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală posibilitatea de a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, curții de apel competente desemnarea unei alte instanțe care să fie sesizată cu rechizitoriul, dacă există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței ar fi afectată de împrejurările cauzei, calitatea părților ori atunci când există pericolul de tulburare a ordinii publice.

Procedura a fost instituită în vederea asigurării unei desfășurări operative a procesului penal. Astfel, constatându-se pe parcursul urmăririi penale că judecarea unei cauze penale la instanța competentă ar determina, spre exemplu, posibilitatea tulburării ordinii publice, se va evita derularea procedurii strămutării judecării cauzei, procedură care este mai complicată și care poate duce chiar la desființarea unor acte procesuale și procedurale ale instanței de la care s-a strămutat cauza[9].

În ceea ce privește rațiunea reglementării, instituția urmărește respectarea în cadrul procesului penal a dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, având caracter dirimant cu privire la tergiversarea cauzei prin strămutarea ei ulterioară întocmirii rechizitoriului. Organul de urmărire penală trebuie, astfel, să aibă un rol activ pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea unei juste soluționări a cauzei, prin aceasta înțelegându-se și înlăturarea temeiurilor care pot constitui motiv de strămutare. Legiuitorul a stabilit procedura desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei, în faza de urmărire penală, în virtutea dreptului la un proces echitabil, care presupune, între altele, dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil^[10].

Prin urmare, desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei reprezintă o modalitate de schimbare a instanței competente să judece cauza în primă instanță.

2. Implicații practice. Judecătorul de drepturi și libertăți. Problema de drept supusă analizei de față se referă la identificarea judecătorului de drepturi și libertăți competent, în cazul în care a fost desemnată altă instanță pentru judecarea cauzei, potrivit art. 76 C.pr.pen.

În practică s-au conturat două orientări diferite de stabilire a judecătorului de drepturi și libertăți competent în situația în care, în cursul urmăririi penale, Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, curtea de apel a desemnat o altă instanță pentru judecarea cauzei decât cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, iar procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală a formulat o cerere sau sesizare de competența judecătorului de drepturi și libertăți[11].

2.1. Orientarea literală. Într-o opinie, astfel cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție[12], s-a considerat că admiterea cererii și desemnarea unei alte instanțe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță nu operează anterior emiterii rechizitoriului. Prin urmare, cererile și sesizările formulate în cursul urmăririi penale, după desemnarea unei alte instanțe, dar înainte de emiterea rechizitoriului, sunt de competența instanței căreia i-ar reveni în mod normal competența să judece cauza în primă instanță, chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, curtea de apel a desemnat o altă instanță egală în grad, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

În consecință, procurorul, prin cererile și propunerile formulate pe parcursul urmăririi penale (de pildă, solicitarea de prelungire a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu), va trebui să facă abstracție de încheierea de desemnare a unei alte instanțe, care produce efecte numai după momentul emiterii rechizitoriului în cauză, și să se raporteze la dispozițiile de drept comun referitoare la competența teritorială[13].

2.2. Orientarea extensivă. Într-o altă opinie s-a considerat că judecătorul de drepturi și libertăți competent să soluționeze cererile și sesizările formulate în cursul urmăririi penale, după ce a fost desemnată o altă instanță pentru judecarea cauzei, dar înainte de emiterea rechizitoriului, este cel de la noua instanță desemnată. În acest caz, odată cu desemnarea acestei instanțe, are loc o prorogare de competență pe orizontală, între instanțe de același grad, de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, la instanța de același grad desemnată pe cale judiciară să judece cauza, în temeiul art. 76 C.pr.pen.

Aceasta deoarece, procedând la soluționarea în fond a unor astfel de cereri în faza urmăririi penale, ar însemna încălcarea deciziei prin care a operat o prorogare de competență[14].

2.3. Opțiunea legitimă în absența legiferării. Analizând problema prin raportare strict la litera reglementării, prima opinie este cea judicioasă, deoarece, potrivit prevederilor legale în materia desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei, se recurge la această instituție în cazul în care procurorul consideră că, pentru motivele de strămutare prevăzute în art. 71 C.pr.pen., cauza ar trebui judecată de o altă instanță decât cea căreia i-ar reveni competența să judece în primă instanță, în cazul în care se va emite rechizitoriul.

Textul de lege, respectiv art. 76 alin. (1) și (2) C.pr.pen., prevede expres că se desemnează o altă instanță care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul. Astfel, această nouă competență de judecare a cauzei pe fond se activează doar în momentul și dacă se va emite rechizitoriul, motiv pentru care instituția judecătorului de drepturi și libertăți, nefiind inclusă în reglementare, nu ar fi afectată în competența sa, potrivit orientării literale.

Cu toate acestea, anterior acestui moment, respectiv emiterea rechizitoriului, se pune totuși sub semnul întrebării situația acelor cereri și sesizări date de lege în competența judecătorului de drepturi și libertăți, având în vedere că rațiunea reglementării este identificarea și înlăturarea, încă din faza urmăririi penale, a viciului parțialității instanței competente să judece cauza și, implicit, a judecătorilor care o compun. Pot fi aduse, în principiu, două argumente pentru justificarea ca legitimă a interpretării extensive.

2.3.1. Argumentul imparțialității judecătorului de drepturi și libertăți. Pe de o parte, credem că există suficiente argumente pentru a opina că, odată ce s-a desemnat o altă instanță pentru judecarea cauzei, considerându-se că există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea tuturor judecătorilor instanței este afectată de împrejurările cauzei, calitatea părților ori că există pericolul de tulburare a ordinii publice, această stare de tulburare procesuală planează asupra tuturor judecătorilor acelei instanțe, inclusiv asupra celor care, într-o eventualitate, ar avea calitatea de judecători de drepturi și libertăți pe parcursul urmăririi penale.

Aceasta deoarece, odată ce se stabilește că instanța este umbrită de o suspiciune de parțialitate, actul de justiție, respectiv cererea sau sesizarea soluționată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul aceleiași instanțe, este afectat de aceeași suspiciune, ceea ce prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze încrederea justițiabilului în judecătorul pe care îl are în fața sa, rezultat nedorit într-un stat de drept.

2.3.2. Argumentul instanței desemnate pe cale judiciară. Pe de altă parte, odată desemnată o altă instanță care să judece cauza în primă instanță, în cazul în care procurorul o va sesiza cu rechizitoriul, această nouă instanță devine, pe cale judiciară, ,,instanța competentă să judece în primă instanță/căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță” la care se referă, spre exemplu, art. 140, art. 184, art. 219, art. 222, art. 224 sau art. 234 C.pr.pen.

În același sens pledează și dispozițiile art. 53 C.pr.pen.[15], care asociază competența judecătorului de drepturi și libertăți cu aceea a instanței în cadrul căreia acesta funcționează[16].

În contra acestui argument s-ar putea susține că, în cazul în care nu se mai emite rechizitoriul, procesul încheindu-se cu o soluție de netrimitere în judecată, cererile și sesizările de competența judecătorului de drepturi și libertăți ar rămâne soluționate de cel din cadrul noii instanțe desemnate, instanță care nu va mai judeca cauza, și că, astfel, ne-am afla în situația în care instituția desemnării altei instanțe s-ar aplica doar în cursul urmăririi penale și nu în faza de judecată, după emiterea rechizitoriului, astfel cum prevede textul de lege.

Însă susținem că prorogarea de competență pe care o presupune instituția desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei se răsfrânge și în cursul urmăririi penale, atunci când un anumit act este dat în competența judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prim grad. Astfel, prin desemnarea unei alte instanțe de același grad, se deplasează competența de soluționare a oricăror cereri referitoare la respectiva cauză, indiferent că vorbim despre judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată.

Deopotrivă, este de necontestat faptul că instituția desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei, ca și cea a declinării de competență, nu are caracterul unei judecăți – pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluționează fondul cauzei –, ci al unui incident în administrarea justiției, inerent bunei funcționări a sistemului judiciar[17]. Cu toate acestea, nu putem ignora faptul că, spre exemplu, în cazul soluționării în faza de urmărire penală a propunerii procurorului de luare a măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți sesizat „anticipează” fondul procesului, deoarece analizează, respectiv motivează îndeplinirea/neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 223 alin. (1) C.pr.pen., constând în aceea ca din probe să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune.

Prin urmare, opinăm că, raportat la rațiunea reglementării, prima interpretare, în sens literal, restrânge în mod nedorit atât aplicarea, cât și efectele textului legal, aducând atingere scopului celor reglementate de legiuitor, de a contribui la asigurarea un climat de imparțialitate în tot cursul procesului penal.

3. Propuneri de lege ferenda. În lumina celor de mai sus, apreciem că este necesară intervenția legiuitorului pentru a pune în acord instituția desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei cu instituția judecătorului de drepturi și libertăți, pentru a elimina dualitatea de interpretări existente în legătură cu acest aspect controversat ivit în practica judiciară, precum și pentru înlăturarea neconcordanțelor care pot apărea dacă se consideră, în mod restrictiv, că instanța, în întregul său, este lipsită de imparțialitate, dar judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul acestei instanțe, în individualitatea sa, întrunește exigențele necesare unei înfăptuiri legale a justiției.

* e-mail: sas_raluca@yahoo.com

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006.

[2] Disponibil pe site-ul http://www.cdep.ro/comisii/juridica/pdf/2006/rp136.pdf (accesat la 1 februarie 2017).

[3] ,,Art. 76. Desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei

(1) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(2) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curții de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizate în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(3) Dispozițiile art. 71 se aplică în mod corespunzător.

(4) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.

(5) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii și desemnarea unei instanțe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(6) Încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea nu este supusă niciunei căi de atac.

(7) În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanțe pentru judecarea cauzei formulate, în aceeași cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.”

[4] ,,Art. 71. Temeiul strămutării

Înalta Curte de Casație și Justiție strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripția sa la o altă instanță de același grad din circumscripția sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calității părților ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanță militară competentă la o altă instanță militară de același grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secțiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.”

[5] Acest articol avea următorul conținut:

,,(1) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să desemneze o instanță egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(2) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.

(3) Înalta Curte de Casație și Justiție dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii și desemnarea unei instanțe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(4) Încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează cererea nu este supusă niciunei căi de atac.

(5) În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanțe pentru judecarea cauzei formulate, în aceeași cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.”

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.

[7] Disponibil pe site-ul http://www.cdep.ro/comisii/juridica/pdf/2013/rp131.pdf (accesat la 1 februarie 2017).

[8] Facem precizarea că această modificare a art. 76 C.pr.pen. fusese înlăturată, prin amendament, de către Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări din Senat, precizându-se doar că: ,,Art. 76 se elimină”. Raportul acestei comisii este disponibil pe site-ul http://www.senat.ro/legis/PDF/2013/13L010CR.pdf (accesat la 1 februarie 2017).

[9] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 420.

[10] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 380/2016, pct. 29-31 din considerente (publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 13 iulie 2016).

[11] A se vedea Minuta ,,Întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel”, Sibiu, 24-25 septembrie 2015, p. 30-32, document disponibil pe site-ul http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1164/Minuta%20intalnire%20sectii%20penale,%20Sibiu,%2024-25%20septembrie%202015.pdf (accesat la 1 februarie 2017).

[12] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Înch. nr. 4189/2010, pronunțată în dosarul nr. 1650/57/2010.

[13] M. Udroiu, în ,,Codul de procedură penală. Comentariu pe articole”, de M. Udroiu ș.a., Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 236.

[14] Trib. Iași, S. pen., Sent. pen. nr. 139/2009.

[15] ,,Art. 53. Competența judecătorului de drepturi și libertăți

Judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind:

a) măsurile preventive;

b) măsurile asigurătorii;

c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;

d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;

e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;

f) procedura audierii anticipate;

g) alte situații expres prevăzute de lege (sublinierea noastră – A.-R. Sas).”

[16] A. Barbu, G. Tudor, A. Șinc, Codul de procedură penală adnotat cu jurisprudență națională și europeană, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 254.

[17] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 380/2016, pct. 31 din considerente, cit. supra.