Despre dreptul de oposițiune al inculpatului în cursul instrucțiunei

Dupe sistemul actualului nostru Cod de procedură penală, inculpatul trimis înaintea judelui- instructor nu are drept de a protesta, reclamând la instanța superioră în contra dărei lui în judecată, ori-care ar fi faptul pentru care ordonanța îl va declara vinovat. Art. 137 proc. penală, care este consacrat acestei cestiuni, recunoște, cu tote acestea, ministerului public un drept ilimitat de a se opune în contra ori-cărei ordonanțe dată de judele-instructor în neunire cu rechisițiunile sale; recunoște asemenea părței civile dreptul de oposițiune contra tuturor ordonanțelor cari vatămă interesele sale civile. Iar când ajunge a se ocupa de inculpat, acestuia nu ’i-l permite de cât numai în doue casuri, și anume: în cas de liberare pe garanție sau în cas de incompetență. Cuvântul de oposițiune însemneză în realitate apel de la judele-instructor, ca primă instanță, la Camera de acusare, formând a doua instanță*^[1].

De ce acestă enormă deosebire între părțile litigante în una și aceeași causă?

De ce inculpatul să fie condamnat prin chiar voința legiuitorului, de a se duce cu mânile legate la judecată, și în casul când e trimis sub inculpare pe care ofițerii publici pe nedrept au apreciat’o ca să se pună în sarcina individului?

Magistratul instructor este și el om, ca oricare altul, și se pote lesne să cadă în erore. In regimul actualei nostre organisațiuni judecătorești, personalul judecătorilor de instrucțiune se pote recruta chiar dintre tinerii magistrați cari nu au de cât doui ani de supleant, substitut, procuror de secțiune sau judecător de ocol (V. art. 59 legea org. jud.). Apoi, acești magistrați fiind amovibili, adesea se pote vedea acte de ascultare, de supunere absolută autorităților de cari depind, și de aci apreciarea lor pote să facă a înclina balanța ce le este încredințată în scop de a împărți justiția, așa în cât individul să fie apăsat pe nedrept. Mai mult de cât atât, și aci este culmea gravităței, chiar în cas când șefii ierarchici nu se amestecă în a exercita vre-o presiune asupra conștiinței magistratului, cu tote acestea, de atâtea ori opiniunea publică, persone chiar sus puse prin posițiunea lor, au mers până a critica fățiș atitudinea judecătorului, credendu-se autorisate a afirma că mesura luată de magistrat este resultatul unui act de servilism, de dependență injositore, cu care ar fi căutat să complacă superiorilor sei.

Iată dar că, pe drept sau pe nedrept, cu motiv serios sau pe simple bănueli, în starea actuală a legislațiunei nostre și față de o stare sufletescă așa de bănuitore ca a societăței în care trăim, magistrații noștri instructori nu au, nu pot să aibă prestigiul de care înalta și atât de importanta lor misiune are așa de mare nevoie de a fi înconjurată.

Care este însă situația acestui magistrat față nu de opinia publică, nu adică de cei ce privesc causa de departe și ca niște spectatori mai mult sau mai puțin desinteresați, ci față cu individul anume implicat în causă?

Care este amărăciunea, nemulțumirea sufletescă, disperarea chiar, ce pote să cuprindă pe cetățenul care, posedat de acele bănueli la cari am făcut alusiune aci mai sus, se vede dat judecăței și prin urmare condemnat deja printr’acesta chiar la pedepsa morală, de a fi târât și trăgănit la bara justiției penale, sub tortura temerei că și acolo nu se știe ce’i este reservat. Atunci când faptul material este necontestat, inculpatul încă suportă cu ore-care resemnațiune, nu se revoltă cu atâta încăpățânare contra calificărilor exagerate, sau tergiversărilor unor cercetări cari nu se mai sfârșesc. Dar în cașul când însăși esistența acestei materialități de fapt este pusă în contestațiune; când inculpatul pretinde și este sigur că nu el este autorul în sarcina căruia se cade a se pune acea infracțiune; când, în acestă situațiune, inculpatul vede bine sau chiar bănuește o atitudine pasionată, nedreptă din partea omului chemat a fi imparțial, oh! atunci este lesne de înțeles ce injustiție este a nu se da inculpatului nici un drept de a apela la instanța superioră.

Din primele zile de când am început practica Codurilor penale, din momentul în care am dat prima mea ordonanță în calitate de judecător-instructor, am fost impresionat de acest sistem al legei nostre de procedură penală; încă din acel moment, ținend socotela de mediul de liberalism în care trăim, am căpătat convingerea că acestă disposițiune este nedreptă, și că suprimarea ei va trebui să se efectueze mai curend sau mai târdiu.

Cum ? Legiuitorul, care rânduește formal că în materie de instrucțiune, ca și în materie de judecată, există doue grade de juridicțiune, pote el, fără de a deveni nedrept, să restrângă pentru una din părți acestă mare prerogativă ?

Partea civilă are drept de a apela la Camera de punere sub acusare, in cas când ordonanța definitivă declară cas de neurmărire, pentru că acestă ordonanță întră evident în acelea cari pot să vatăme interesele sale civile; și, cu tote acestea, nu se găsește destul de justificat că și inculpatului i se pote da, și se cade a i se da acelaș drept, când densul are motive de a crede că la instanța superioră va dovedi că nu merită asuprirea de a fi trimis la judecată sub greutatea inculpărei ce i se pune în sarcină ?

Ce motive să fi împins ore pe legiuitor la acestă așa de enormă inegalitate între părțile aceleeași cause? Să examinăm.

In expunerea de motive a Codului de instrucțiune frances, nu se găsește nici un cuvent în justificarea acestei deosebiri, iar doctrina le caută, le discută și sfârșește prin a nu le găsi.

Ast-fel, Faustin Hélie, în vol. V, p. 157, Nr. 2107, recunoște că nici legea, nici jurisprudența nu acordă prevenitului drept de oposițiune în contra ordonanței de urmărire dată în contră’i, și trece în revistă tote motivele ce s’au invocat în practică, atât pentru, cât și contra acestui sistem, fără însă a găsi nici unul destul de întemeiat pentru a justifica acestă disposițiune de lege.

Așa, d. ex., s’a dis:

1° Nu trebue să se acorde drept de oposițiune inculpatului, pentru că el ar face din acesta un mijloc de șicană, întârdiind ca afacerea să potă ajunge la judecată.

Acest argument este insuficient pentru a justifica disposițiunea legei, de ore-ce el nu se pote invoca și pentru inculpații arestați în prevenție, cari au, din contră, tot interesul ca acestă mesură de rigore să nu fie prea lungă, mai ales la epoca alcătuirei Codului frances, când deținerea preventivă nu se ținea în socotela pedepsei, și când aresturile erau de un regim forte puțin suportabil.

2° S’a susținut, asemenea, că nu s’a dat drept de oposițiune inculpatului în contra ordonanței de trimitere, pentru a se menține uniformitate în rânduiala generală a legei, căci precum ministerul public sau partea civilă are dreptul a traduce direct în judecată pe un individ, fără ca acesta să potă pune vre-o piedică, tot așa trebue să fie și în cas când trimiterea în judecată se face prin ordonanța de instrucțiune, iar nu prin simpla resoluțiune de procuror.

Motivul este evident incomplect pentru a sprijini disposițiunea legei. Intr’adever, nu este exact, nici în drept, nici în fapt, cum că este egal dacă trimiterea se face prin simpla resoluțiune de parchet sau prin ordonanța unui judecător de instrucțiune, pentru că introducerea și reglementarea instanțelor de instrucțiune este o mesură de interes general, în care interesele individului nu sunt în nimic mai puțin considerate față de acelea ale societăței. Judele-instructor are, este adeverat, atribuțiunea de ofițer al poliției judiciare în cadrul competenței, sale, dar sunt alte împrejurări în cari el face rol de adevărat judecător, și ca atare, aceste acte ale sale trebuesc să fie supuse la controlul instanței superiore. Or, emiterea ordonanței definitive este prin excelență, act de judecător.

Dar, în fapt, cari afaceri se trimit direct la tribunal și cari se repartiseză la instrucțiune ? Este știut că numai cele simple, acelea în cari inculpatul a fost prins în flagrant delict; acelea unde dovada este complectă și perfectă din actele primelor cercetări; acelea, în fine, unde arestul preventiv este inutil, numai acelea se trimit sau cel puțin trebue să se trimită direct la instanțele de judecată, pe când la instrucțiune vor merge tote cele încurcate, dificile sau în cari inculpatul trebue să fie ținut sub arest. Ei bine, de aci apare în suficientă lumină, că există o enormă deosebire între casul când o afacere se trimite la judecată direct prin resoluțiune de parchet, și acela unde se găsește neaperat necesară o instrucțiune propriu disă, și prin urmare aprecierea făcută cu hotărîrea unui magistrat de ordin judecătoresc, pentru a da afacerei caracterul și fața pe care densul, în acestă calitate, o crede că i se cuvine, nu este de aceeași gravitate și importanță ca aprecierea unui procuror după actele primelor informațiuni, sau după propria sa găsire cu cale.

Iată dar că nu e identitate de situațiuni și deci nu pote fi identitate de motive legiuite.

Cât pentru cele-l’alte motive, cu cari s’a căutat a se sprijini disposițiunea arbitrară a legei, unele nu merită nici o mențiune, iar pentru altele este destul a le enunța pentru a se vedea cât sunt de puțin fundate. Ast-fel, s’a mai susținut:

3° Că, după dreptul comun, actele de juridicțiune preparatore a judecăței, nu sunt apelabile de cât o dată cu fondul, și cum judele-instructor nu face de cât să adune probele, să pregătescă judecăței fondului elementele necesarii, cum inculpatul nu perde nimic din mijlocele și drepturile sale de apărare, pe cari le pote propune la judecată, nu are de ce să i se mai dea drept de apel într’o juridicțiune de preparator.

Dar ca dovadă că nu este așa, este că însăși legea dă drept de apel în aceleași circumstanțe, atât părței civile, cât mai ales ministerului public.

Resultă deci, credem, în destul de clar, că disposițiunea legei de a nu da dreptul inculpatului să se apere în contra ordonanțelor judelui-instructor, în aceleași limite și condițiuni în cari o pote face adversarul seu, este nedreptă, este neconformă cu spiritul general al legei însăși și fără îndoială în contradicție flagrantă cu spiritul secolului în care trăim.

Constatând acestă inconsecință în Codul procedurei nostre penale, socotim că numai pe cale de legiferare se pote îndrepta reul, iar nu pe cale de interpretare, după cum crede F. Helie că se pote face (Vedi vol. IV, p. 148, Nr. 1629), și cu atât mai mult ne întemeiăm a susține că nu e cu putință ca pe cale de interpretare să se potă dice că inculpatului i se pote recunoște dreptul de oposițiune în contra ordonanțelor de instrucțiune, cu cât textul art. 137 român este formal contrariu, el dice curat:

«Prevenitul nu va putea forma oposițiune de cât la ordonanțele date în virtutea art. 117 și 523».

Iar art. 135 frances, în partea corespundetore cu textul nostru, se exprimă în aceiași termeni:

«Le prevenu ne pourra former opposition qu’aux ordonnances rendues en vertu des art. 114 et 539».

In fine, în expunerea de motive a legei din 17 Iulie 1856, când s’a introdus și dreptul procurolui general de oposițiune, se vede următorele cuvinte cari suprimau ori-ce putință de interpretare, cum dorește a o face F. Helie:

«… Nous avons donc proclamă le droit absolu d’opposition de la partie publique; nous avons contenu dans des justes limites celui de la pârtie civile; nous avons restreint aux deux seuls cas ou il soit possible de l’admettre celui du prevenu».

Cum dar mai pote fi posibil a se găsi mijloc de a interpreta, pentru a se susține că voința legiuitorului a fost de a da inculpatului drept de oposițiune peste aceste două casuri, fără a cădea în arbitrarul de a face legea, iar nu de a o interpreta.

In fața acestor scurte desvoltări, credem că nu putem face mai bine, încheiând aceste observațiuni, de cât reproducând pe unul din cei mai distinși judecători de instrucțiune ai tribunalului din Paris, Louis Albanel, în reflecțiunea sa asupra altei cestiuni de reformă de procedură penală:

«Notre vieil édifice pénal et inquisitorial est en ruine; …une réfection complète s’impose, et ce monument nouveau ne sera pas celui qui fera le moins honneur à notre pays».(Rev. penit., juin 1899).

ST. STĂTESCU

* Rubrică realizată de dr. Simona Frolu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și programe, e-mail: frolu_simona@mpublic.ro

[1] Publicat în Dreptul, Anul XXIX, nr. 31, 20 aprilie 1900, p. 249-251.