Simona FROLU *

Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de cooperare judiciară internațională,

relații internaționale și programe

ABSTRACT

In a confused society, almost without value points, the need of a model is more current than ever. This imperative is experienced also at the level of the judicial system which is looking for its vectors of visibility, in the benchmarking of the creator path of the transformation.

Key-words: myth, model, judicial institution, judicial system, professionalism, institutional development.

Ab initio, doresc să precizez că nu intenționez să vulgarizez conceptul de mit care, în expresia sa poruncitoare și în generarea unei gândiri profunde, reprezintă „visul colectiv al popoarelor (…), întâile mari manifestări ale unei culturi”[1]. Este, fără îndoială, un truism afirmația potrivit căreia „într-o întrebuințare ștearsă a cuvântului, mit ar fi orice idee, care, despuiată de orice altă valoare, și-a mai păstrat doar prețul unei ficțiuni utile, ori chiar inutile, în economia vieții sau în gospodăria cunoașterii umane.”[2] Or, a-l manipula cu lejeritate în straturile treburilor de tot felul care ne ocupă starea de fiecare zi, înseamnă a-l decade din propriul înțeles și a-l accepta „zdrențuit și subțiat, la toate colțurile și în toate șanțurile publicisticii”[3]. Este adevărat, „dintr-o interdicție voită a expresiilor directe”[4], îl întrebuințăm excesiv ca metaforă și, mai mult sau mai puțin priceput, îi întreținem astfel estetica vulgară, fără să ne dăm seama că tabuizarea utilizării sale fără restricții „conduce la hipertrofia și alterarea (stării) sale metaforice”[5]. Așadar, departe de noi un asemenea afront.

Îndrăznim totuși, sub protecția nuanțelor invocate, să ni-l asumăm în definirea pledoariei noastre, din dorința de a evidenția nevoia concretă de îndrumare neîncetată, comportamentală și atitudinală, a comunităților profesionale, în direcția reclamată de imperativele devenirii sociale. Or, într-o hermeneutică pragmatică, procesul de interpretare rezervată a mitului, ca model, acoperă tendințele și așteptările asumate în acest excurs. Aceasta deoarece, sub învelișul metaforico-alegoric, miturile, în expresia lor semnificativă, „revelează, cel puțin prin intenția lor, semnificații, care pot avea și un echivalent logic”[6]. Tocmai de aceea nu este superficial să considerăm că, în momente de necesitate, mitul își caută suport în actualitate, fiind deschis unui câmp larg de interpretări, corespunzătoare situațiilor și evenimentelor sociale aflate în desfășurare. Iar suportul său, cu caracter istoric tranzitoriu, este modelul, acesta fiind substanța activă a pledoariei noastre – nevoia de model și rostul său în sistemul judiciar național.

Nu încercăm să abuzăm de specificitatea sa conceptuală, ar fi un afront, aproape o calomnie; dimpotrivă, încurajată de posibila finalitate a unei opinii folositoare, am cutezat a crede că drumul spre mit este străjuit de modele, după cum drumul deschis de mit este întreținut de către acestea.

Nevoia de model este tutelară și trebuie să admitem că „între un stat în care nu exista măsura pentru merit, în care, din contra, merit și știință sunt cauze de persecuțiune din partea demagogiei ignorante și lacome, spiritele tinere care s-au născut cu o coardă mai energică de percepțiune și de voință, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societății și înclină a adopta ca ale lor niște idei de destrucțiune care cuprind în ele nimicirea oricărui stat”[7].

Înseamnă că de la nivelul ei nucleic – familia, până la cele mai reprezentative – social, profesional, cultural, etnic, religios sau de orice altă natură, comunitățile au nevoie de surse și resurse deplin convingătoare care să le ofere semnificații, mesaje, încredere, susținere și valoare în lucrarea de răspuns la comandamentele ce le reclamă necesitatea. Toate acestea, exprimate rezumativ, pot fi regăsite în puterea de netăgăduit a modelului. Inevitabil, acestei necesități nu i se poate sustrage sistemul judiciar.

Dimpotrivă, am spune, sistemul judiciar, prin menirea sa constituțională, are nevoie de un nivel superior de încredere din partea societății, deziderat posibil, da, printr-un desăvârșit profesionalism, dar, mai presus de orice, prin modele care să inducă larg în percepția publică acest sentiment, al încrederii de nestăvilit în lucrarea judiciară, în faptul judiciar. Pentru că, vrem – nu vrem, modelele sunt vectorii de vizibilitate maximă ai oricărei instituții, inclusiv ai instituției judiciare. Modelul este produsul înțelegerii înalte a necesității sociale, este întotdeauna superior contextului care l-a generat și pe care îl deservește necondiționat, exemplar și, dacă este cazul, sacrificial. Este o sinteză a aspirațiilor sociale, profesionale și umane. Modelul este pivotul angajărilor de anvergură, al eforturilor creatoare și al valorificării dominante a resurselor comunității organizaționale. Mai mult, jalonează drumul creator al comunității din care fac parte și potențează cultural și vectorial aspirațiile acesteia. Toate aceste așteptări instituționale, dar nu numai, evitând cu precauție și înțelepciune orice formă de generalizare, ne obligă să luăm în seamă faptul că: „Dreptul nu mai e cunoscut, nu mai poate fi cunoscut de toată lumea. Raporturile juridice sunt astăzi atât de multiple, atât de deosebite de simplitatea de odinioară a tranzacțiilor între populațiuni primitive încît cel ce aplică principiile lui trebuie să fie un om învățat, trebuie să fie ros prin școli înalte, să fi învățat mai multă carte decît onor”[8]. Istoria are, în toate segmentele și la toate nivelele care îi definesc în timp parcursul, luminile, dar și umbrele ei. Precum, de altfel, și în prezent.

De ce această ieșire din spațiul indiferenței tacite care rătăcește pe aleile sistemului? Să nu ne ascundem după deget, de-o vreme sistemul nostru judiciar, în principalele sale componente operaționale, cu impact direct în opinia publică, este afectat de o diluare sensibilă a credibilității, resimțită la nivel societal.

Demersul de față nu se vrea nicidecum o analiză a stării de fapt și nu este întreținut de exemple mai mult sau mai puțin discutabile. Este, dacă admiteți, înțelegerea mea relativă la îmbunătățirea stării noastre de sănătate instituțională, prin asumarea emblematică a nevoii statornice de model.

Avem nevoie de modele? Întrebarea este mai degrabă retorică, decât legitimă, necesitatea lor instituțională întrecând hotarele primordialității implicite. Avem modele? Da, avem, mai cu seamă în stare potențială, tăcută, retrasă, cuminte, dar, din păcate, nu avem o cultură a modelului, a modelelor, o cultură nu neapărat sistematizată, ci, mai degrabă, o cultură a admirației deschise pentru cei mai buni dintre noi, cu rezonanțe concrete și de netăgăduit în prețuirea instituțională.

Societatea pare, din păcate, contagiată de împingerea în derizoriu a valorilor, în toate straturile ei funcționale și la toate nivelurile, realitate confirmată de „încurajarea nulității, erijată în principiu de guvernământ, (ce î)i îndeamnă pe cei răi de a uza de orice fel de mijloace numai de a izbuti să pună mâna pe stat”[9]. Este, în fapt, un proces aproape legalizat (avem în vedere în general, caracterul superficial al criteriilor de ajungere, de promovare instituțională), prin care contramodelul devine reperul nostru cotidian. Pe de altă parte, în lucrarea judiciară este natural a ști că „o natură rea nu se îndreaptă de la învățătură, că învățământul uman și universitar uneori înmulțește naturilor perverse îndeletnicirile dezonorante”[10].

În orice sistem organizațional sunt valori de certă și inexpugnabilă forță morală și profesională, dar drumul lor spre model este obstrucționat de captivii fricii de marginalizare, de prizonierii complexelor de inferioritate. De ce? Pentru că modelul pune în valoare limitele de competență organică ale instituției și, implicit, pe cele de salvgardare a acesteia; înțelege și definește cauzele stagnării, căile ieșirii din impas, dar și nevoia de progres și exigențele lui imediate; provoacă discontinuități organice în evoluția blazată a instituției și stânjenește cantitatea, stimulând fățiș și continuu calitatea, inspirația, credința și voința comunității organizaționale. Nu în ultimul rând, modelul determină disoluția neîncrederii în sine, dar și a superficialității; descurajarea angajamentelor de circumstanță în detrimentul celor strategice și coagularea vectorială a potențialului de avangardă al comunității profesionale.

Ce virtuți îl definesc? Modelul nu are calități profetice. Fundamental, în rostul pledoariei noastre, el fie consolidează, fie răstoarnă mentalitatea publică, nu prin promovarea unui amestec perfid și ofensator de adevăr și fals, ci prin propria sa expunere ca suport, instrument și promotor al adevărului.

Ca reprezentare, modelul nu se lasă proclamat de susținătorii care-i prepară gloria, nici nu se autoproclamă. El devine. Devine prin calitățile morale, umane, profesionale, aplicate constant în rostul ajungerii sale instituționale, nu declarate și susținute cu emfază de la tribuna autorității formale. Apoi, prin calitățile sale, modelul nu se lasă aspirat de magnetismul facil al mediului ambiant; are repulsie față de mimetismul loialității abstracte; nu se lasă corupt de confortul mediocru al privilegiilor decorative; nu agreează omogenizarea profesională și distorsiunile deontologice în reprezentarea sistemică. El generează, prin vocație și talent, complexul psihologic al filozofiei creatoare; este continuu preocupat de observație, de meditație, de subtilități interpretative și de generalizări pozitive; nu are complexul aroganței, manifestă și degajă un puternic sentiment al firescului, al întrajutorării, al onestității constructive; nu se angajează în programe estetice dictate de conjuncturi discutabile; este neîncetat înarmat cu superioritatea teoretică a culturii de criză, dar și a culturii de impact, de depășire, de impuls, de avangardă.

Ajungerea la model și împlinirea prin el se constituie într-un proces nedirijat instituțional, dar susținut de instituție. O instituție fără modele, pare a trăi în regim de terapie intensivă, mereu în pericol dacă valorile terapeutice nu se înscriu în tratamentul supraviețuirii. Altfel spus, o instituție cu prezentul clătinându-se și viitorul incert, amândouă la marginea istoriei.

Lipsa modelelor într-un sistem, astfel recunoscute în interior, dar și în exterior, este un simptom al stării de criză identitară a acestuia. Sistemul care trăiește și respiră exclusiv prin identitatea și autoritatea sa formale, potrivit rigorii mecanice a ierarhiei organizaționale, se expune deschis judecății sociale care îi va specula progresiv vulnerabilități indiscutabile, adesea supraevaluându-le, sau, am văzut nu de puține ori, vulnerabilități doar închipuite.

Dezvoltarea centrată pe modele, pentru care pledăm cu motivată convingere, este necesară, urgentă și lesne posibilă, deoarece există potențial. Reconstrucția credibilității naționale a sistemului judiciar trebuie să se întemeieze pe modele, în acest sens resursele, de certă și întregitoare valoare, fiind pe deplin acoperitoare nevoilor noastre, la toate nivelurile de exprimare instituțională. Modelul concentrează și expune morala puterii judiciare și guvernează solidaritatea organizațională întemeiată pe necesitate, nu pe considerente artificiale sau vremelnice. Astfel, procesul recuceririi credibilității publice va fi rapid și convingător. Altfel, va părea că, din motive greu de înțeles, sistemul recurge infantil doar la soluții de trecere dintr-o zi într-alta.

Nu trebuie să ne închipuim cumva că modelul este o colecție mută de idei, valori, aspirații sau așteptări. Ca instituție, da, instituția modelului dă sens și cotă maximă momentelor de răscruce ale sistemului, are nativ exercițiul, dar și privilegiul aspirației spre desprindere, care triumfă în asumarea strategică a condiției de avangardă. Iar pentru opinia publică, modelul niciodată nu va deveni o nefericită iluzie, după o îndelungă considerație. Opusul său, oricât de sus ar fi plasat de ademenitoare, dar false conjuncturi cutezătoare, da, va dezamăgi, cu consecințe greu de vindecat social și instituțional.

În condițiile în care, într-un continuum istoric de neinvidiat, „la noi lucrurile se traduc din franțuzește într-o noapte și sunt votate a doua zi cu drumul de fier”[11], astfel explicându-se „tâmpirea cu care ele se votează, de aceea lipsa de încredere în eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt născute moarte”[12], cu atât mai mult reprezentarea prin modele, ca expresii ale adevărului obiectiv al depășirii, devine de maximă, imperativă și irevocabilă necesitate. Pentru că eroarea nu poate triumfa când adevărul are libertatea să se exprime.

Care va fi viitorul modelului în reprezentarea sa organizațional-instituțională? Cu siguranță, în trecerea istorică a faptelor de fiecare zi, modelul nu va trăi metamorfozarea sa în mit, dar, atunci când bate timpul și spațiul istoric, apropierea sa de legendă este posibilă.

* e-mail: frolu_simona@mpublic.ro.

[1] L. Blaga, Conferință la Facultatea de Filozofie din București, 23 septembrie 1960, în Revista ,,Contemporanul” nr. 48/1960.

[2] L. Blaga, Trilogia culturii, Editura Minerva, București, 1985, p. 366.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 362.

[5] Idem, p. 362, 349-364.

[6] Idem, p. 367.

[7] M. Eminescu, Răspunzând la articolul D-lui Maiorescu…, Timpul, 20 Martie 1881, în ,,Opere”, de M. Eminescu, vol. XII, Editura Academiei, p. 107.

[8] M. Eminescu, Atît ne mai lipsea…, Timpul, 26 februarie 1881, în ,,Opere”, op. cit., p. 84.

[9] Idem, p. 107.

[10] B.Șt. Dealvrancea, Pledoaria înaintea Curții cu jurați din județul Ilfov, în ședința din 11 martie 1902, Procesul Caragiale – Caion, Editura Muzeul Literaturii Române, 1998, p. 57.

[11] M. Eminescu, Nu vom discuta cu Românul principii, Timpul, 8 mai 1881, în ,,Opere”, p. 162.

[12] Ibidem.