Iulian Carabulea

Procuror la

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași

The legislative changes based on view changes over some criminal policies, appeared during the ongoing trials, may determine essentially different solutions between the first instances and the ones from the appeals. These situations may bring to discussion also the priority between general law principles, being in competition at a certain moment.

1. Aspectul de drept penal substanțial.

Prin decizia penală nr. 345/12.06.2014 a Curții de Apel Iași s-a dispus admiterea apelului declarat de partea civilă P.A. împotriva sentinței penale nr. 3304/15.11.2013 a Judecătoriei Iași pe care a desființat-o. Rejudecând, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (5), art. 17 alin. (2) și ale art. 16 lit. b) n. C.pr.pen., raportat la art. 4 n. C.pen., s-a dispus achitarea inculpatului V.D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. (1) și (3) din Codul penal din 1969.

În temeiul art. 25 alin (5) n. C.pr.pen., a lăsat nesoluționată latura civilă, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului.

Instanța de apel a constatat fondat apelul părții civile, dar nu pe motivele enumerate de aceasta, ci în sensul că odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Penal, au fost modificate elementele constitutive ale infracțiunii judecate, fapta comisă de inculpat nemaiconstituind infracțiune.

Anterior, prin sentința penală nr. 3304/ 15.11.2013 a Judecătoriei Iași, inculpatul V.D. a fost condamnat la pedeapsa de 1500 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. (1) și (3) Cod penal din 1969, cu reținerea dispozițiilor art. 320¹ C.pr.pen. și în considerarea unei culpe concurente a victimei de 50% în producerea accidentului.

În latura civilă prima instanță a admis acțiunile civile promovate de părțile civile P.V., ca victimă a accidentului, cât și ale unităților medicale Spitalul de Urgență Sfântul Spiridon și Spitalul Nicolae Oblu Iași. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 346 alin. (2) C.pr.pen., art. 14 C.pr.pen., coroborate cu dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 a asigurărilor și art. 313 din Legea nr. 95/2006, a dispus obligarea asiguratorului S.C. Asigurare-Reasigurare Astra S.A. să achite despăgubiri civile celor trei părți civile. În acest caz victimei P.A. i-au fost acordate 249,86 lei cu titlu de daune materiale și 2500 lei reprezentând daune morale.

Totodată, instanța de fond a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, iar pe asigurator la suma de 500 lei către partea civilă P.A., reprezentând jumătate din cheltuielile judiciare efectuate de aceasta, respectiv din onorariul de avocat ales.

Situația de fapt dedusă judecății constă în aceea că la data de 19.12.2010, conducând autoturismul marca Volkswagen prin municipiul Iași, inculpatul V.D. a accidentat pe partea civilă P.V. aflată în traversarea străzii. În urma impactului, partea vătămată a suferit leziuni care potrivit actelor medico-legale au necesitat un număr de 25- 30 zile îngrijiri medicale, partea solicitând poliției tragerea la răspundere penală a conducătorului auto. În urma cercetărilor, la data de 21.03.2013, prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (1), (3) Cod penal din 1969, culpă bazată pe încălcări ale obligațiilor privind conduita preventivă, dotarea mașinii cu anvelope de iarna și adaptarea vitezei, reglementate de Codul Rutier și Regulamentul de aplicare a aceluiași cod.

În termenul legal sentința Judecătoriei Iași a fost atacată doar de partea civilă P.A. cu recurs, (recalificat ca apel prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală), atât în latura penală cat și în latura civilă. Prin declarația de recurs s-a menționat în clar că se cere rejudecarea laturii penale – prin reevaluarea probatoriilor și reținerea doar a vinovăției inculpatului, ca și culpă integrală – cât și a celei civile, în care s-a solicitat: majorarea daunelor materiale și morale; înlăturarea ca greșită a dispoziției de cenzurare a cheltuielilor de judecată, onorariu de avocat.

În cursul judecării căii de atac au fost depuse motive de apel care vizau atât latura penală cât și latura civilă. Astfel, motivele apelului argumentau, cu trimitere la actele dosarului, că în cauză trebuia reținută culpa exclusivă a inculpatului V.D. conducător auto, care ar fi accidentat partea civilă aflată în traversare prin loc marcat corespunzător, fiind contestată versiunea inculpatului și a unuia din martori, însușită de către prima instanță, privind locul impactului, ce ar fi fost înafara trecerii de pietoni.

Prin noul Cod penal, lege sub care s-a judecat apelul, vătămarea corporală din culpă este incriminată în dispozițiile art. 196 alin. (1) – (5), iar forma infracțiunii diferă în conținutul constitutiv față de prevederile Codului anterior din 1969, sub care s-a săvârșit fapta judecată.

Astfel, vătămarea din culpă este sancționată de art. 196 alin. (1) n. C.pen. în cazul vătămărilor ce nu depășesc 90 de zile doar dacă autorul faptei, la acel moment: se afla sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau se afla în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

În cazul vătămărilor din culpă datorate încălcării dispozițiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, cât și în cazul vătămărilor din culpă (fără încălcarea vreunei reglementari extrapenale) – art. 196 alin. (3) și respectiv art. 196 alin. (2) n. C.pen., legea sancționează penal doar producerea unor leziuni majore, cu trimitere la rezultatele alternative din art. 194 alin. (1) n. C.pen.: traumatisme necesitând mai mult de 90 de zile îngrijiri medicale, o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții.

În speța judecată nu se produseseră față de victimă vreuna din aceste urmări, iar inculpatul nu se găsea la momentul accidentului nici în ipotezele din art. 196 alin. (1) n. C.pen.

În această situație, fapta săvârșită intră sub incidența art. 4 n. C.pen. combinat cu dispozițiile art. 3 alin (1) din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 286/2009 (NCP): Dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.

Față de aceste dispoziții, în absența urmării prevăzute expres de legiuitor, s-a dispus soluția desființării hotărârii atacate și a unei achitări bazate pe lipsa prevederii faptei în legea penală. Corelativ, în raport de prevederile art. 25 alin. (5) n. C.pr.pen. a fost lăsată nesoluționată latura civilă.

2. Aspectul procesual.

În cauza penală expusă relevant este aspectul că hotărârea primei instanțe a fost apelată doar de partea civilă. Iar în apelul acesteia, vizând agravarea răspunderii inculpatului și majorarea despăgubirilor acordate la fond, s-a dispus achitarea inculpatului, cu consecința lăsării nesoluționate a laturii civile. Or, prin hotărârea atacată inculpatul fusese condamnat în latura penală, iar în latura civilă partea apelantă era beneficiară unor despăgubiri impuse asiguratorului. Prin hotărârea din apel partea civilă a ajuns în situația mai defavorabilă decât cea statuată de prima instanță.

Această situație a cauzei a adus în concurență principiul general al legalității incriminării – art. 1 alin. (1) n. C.pen. -, aparținând dreptului penal substanțial, cu regula neagravării situației în propria cale de atac – art. 418 alin. (1) n. C.pr.pen. -, specifică dreptului procesual. În ce privește acest ultim principiu pare a avea sorginte mixtă procesuală și de drept substanțial, întrucât este destinat să garanteze exercitarea fără reticente a căilor de atac, interzicând aplicarea unor soluții mai defavorabile în apelul solitar al părții. Dar prin agravarea situației se înțeleg atât dezlegarea pe fond, ținând de dreptul material – cuantumul și natura sancțiunii, întinderea despăgubirilor, dar uneori și chestiuni reprezentând o sarcina procesuală – amenzi judiciare, situația cheltuielilor de judecată.

De observat că noul Cod de procedură penală a reluat în materia apelului și a părților ce pot formula apel, reglementarea din Codul anterior, așa cum acesta fusese modificat prin Legea nr. 356/2006. Astfel, potrivit art. 409 alin. (1) lit. c) n. C.pr.pen. apelul poate fi declarat de partea civilă în latura penală și în latura civilă, sub acest aspect fiind consacrată legislativ optica rezultată din deciziile anterioare ale Curții Constituționale nr. 100/09.03.2004 și nr. 482/09.11.2004. Prin acele decizii, instanța de contencios constituțional sublinia că dreptul părții vătămate și părții civile la calea de atac nu poate fi restrâns de la lege, în sensul limitării apriori doar la latura penală sau doar la cea civilă, acestea fiind în măsură ca, separat de inculpat sau de Ministerul Public, să critice sub orice aspect judecata de fond.

Această precizare este importantă în context, datorită reglementării din art. 417 alin. (1) n. C.pr.pen., privind devoluția apelului, potrivit căruia judecata în apel este limitată numai în ce privește persoana care a declarat apelul, persoana la care se referă apelul și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

Cum calitatea de parte civilă permite promovarea unui apel integral, iar potrivit art. 417 alin (2) n. C.pr.pen. instanța e obligată ca în limitele statuate de alin. (1) să judece cauza sub toate aspectele, de fapt și de drept, chiar în afară de temeiurile invocate de parte, apelul părții civile are în principiu caracter devolutiv integral, identic cu cel al procurorului. Aceasta devoluție este deci integrală în apelul părții civile, afară de cazul când însăși partea și-ar limita calea de atac la latura penală sau la cea civilă.

Pe de altă parte, apelantul pare protejat de dispozițiile art. 418 alin. (1) n. C.pr.pen. care stabilesc că judecând apelul, instanța nu poate crea o situație mai grea celui ce a declarat apel (prevedere identică cu cea din art. 372 C.pr.pen. anterior). Deși legea nu face distincție sub acest aspect între subiecții procesuali, această regulă a nereformării în defavoare în propria cale de atac pare absolută în ce privește inculpatul, dar incertă în cazul părții vătămate sau părții civile, în al căror apel inculpatul poate beneficia de achitare sau încetarea procesului penal.

O asemenea soluție a achitării sau încetării procesului penal în apelul părții vătămate sau civile era admisă de practica judiciară și de doctrina și sub legislația anterioară (a se vedea Decizia de îndrumare nr. 25/1962 – Plenul Tribunalului Suprem). Se considera astfel că, derivând din aplicarea corectă a legii, schimbarea sau modificarea soluției în favoarea inculpatului nu reprezenta o agravare a situației părții vătămate, interesele acesteia neputând afecta aplicarea legii (în acest sens Grigore Gr. Theodoru – Tratat de Drept Procesual Penal, Ed. Hamangiu, p. 747).

Noul Cod de procedură penală a adus precizări care să limiteze aprecierea că aceste împrejurări ar fi o agravare a situației părții civile, în anume cazuri. În ipotezele lăsării nesoluționate a laturii civile, potrivit art. 27 alin. (2) n. C.pr.pen. persoana vătămată sau succesorii acesteia, ce se constituiseră parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanță civilă, regim care în sine nu este o noutate. Potrivit însă aceluiași alineat, teza a II-a, probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile.

O altă prevedere favorabilă este cea din art. 20 alin. (8) n. C.pr.pen., care stabilește expres că acțiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente, exercitată la instanța penală sau la instanța civilă, este scutită de taxa de timbru.

De asemenea, în ce privește efectul unei hotărâri penale față de o judecată civilă separată, art. 28 n. C.pr.pen. a adus de asemenea modificări. Astfel, deși hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile ce judeca acțiunea civilă derivată, în ce privește existența faptei și a persoanei ce a săvârșit-o [alin. (1) teza a II-a], instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ce privește existența prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei ilicite. Din această reglementare rezultă că în raport de o soluție de achitare dispusă de instanța penală ce admite însă existența faptei și identitatea autorului, partea civilă ar fi scutită de a mai dovedi aceste elemente.

În celelalte cazuri de achitare sau în cazurile de încetare, instanța civilă va fi îndreptățită să aprecieze asupra existenței prejudiciului și a responsabilității civile a celui ce a fost inculpat, nefiind ținută de eventualele concluzii ale instanței penale pe aceste repere.

Sintetizând, în ipoteza achitării pe lipsa prevederii în legea penală, ca în speța expusă, partea civilă are deschisă acțiunea civilă separată, putând beneficia de:

– lipsa taxei de timbru – art. 20 alin. (8) n. C.pr.pen.;

– probele administrate în fața instanței penale – art. 27 alin. (2) teza finală n. C.pr.pen.;

– stabilirea deja în cauza penală a existenței faptei prejudiciante și a identității autorului – art. 28 alin. (1) teza I n. C.pr.pen..

În principiu însă, chiar cu aceste facilități determinate de cazul de achitare incident, pierderea despăgubirilor acordate și nesancționarea făptuitorului, – ca urmare a propriei căi de atac, care a dus la achitarea inculpatului,- pare o agravare a situației. Mai mult, chiar necesitatea pentru partea civilă de a deschide alt proces separat, poate fi văzută ca o situație în defavoare față de cea în care se găsea dacă nu ataca prima hotărâre. Consideram totodată că în apelul victimei, cât timp la fond exista o soluție de condamnare și de acordare de despăgubiri civile (indiferent de câtimea lor), instanțele de control nu ar putea să opteze între respectarea regulii non reformatio in pejus sau nu, doar în funcție de cazul concret de achitare sau încetare a procesului aplicabil și de facilitățile oferite de legea procesuală în viitor, în raport de acest temei. Aceasta pentru că față de soluția dobândită inițial, fie lăsarea nesoluționată a laturii civile, fie respingerea acțiunii tot defavorabile ar apărea în raport cu hotărârea atacată.

Față de cauza penală expusă, opinăm însă că achitarea era impusă de legea penală, respectiv de principiul primordial al legalității incriminării statuat prin art. 1 alin. (1) n. C.pen.: „legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”, reluat de art. 4 n. C.pen. privind aplicarea legii în timp – legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Plasat la capitolul privind aplicarea legii în timp, art. 4 e un corolar esențial al legalității incriminării, organele judiciare având o regulă în a stabili legea aplicabilă în timp unei anume fapte. În speța discutată lipsa prevederii faptei în legea penală, prin modificarea cerințelor conținutului constitutiv, lipsea de suport temeiul statului de a trage la răspundere penală. Condiția primordială a tragerii la răspundere penală este ca legea să prevadă conduita făptuitorului, inclusiv urmarea, dacă aceasta determina existența infracțiunii.

De asemenea, art. 3 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală stabilește regula aplicării imediate, înafară de excepțiile enumerate de aceeași lege, astfel încât la data judecării apelului în speța dată, legea de procedură stabilea că achitarea potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza I n. C.pr.pen. determina lăsarea nesoluționată a laturii civile.

În ce privește postura apelantei în propriul apel, chiar dacă am admite că achitarea părții adverse și pierderea despăgubirilor acordate ar însemna agravarea situației, considerăm că, deși principiul neagravării situației în propria cale de atac este unul esențial în materie procedurală, el nu poate determina încălcarea legii de drept substanțial, hotărârea trebuind să fie legală pe fond, (respectiv ca fapta comisă să fie prevăzută de lege, iar aceasta să se aplice făptuitorului).

O aparentă excepție pare că există în cazul inculpaților, în al căror apel nu li se poate agrava situația, chiar dacă hotărârea atacată ar fi nelegală, iar aducerea ei în legalitate ar determina o înrăutățire a situației apelantului. În acest caz principiul procesual are prevalență asupra dreptului material, iar practica judiciară a fost constantă în acest sens de-a lungul timpului.

Considerăm însă că noțiunea de agravare a situației trebuie înțeleasă și în raport de natura procesului, ceea ce determină postura părților. Singurii subiecți care riscă sancțiuni în procesul penal sunt inculpatul și partea responsabilă civilmente. Ei sunt supuși acțiunii penale și eventual civile care tinde să readucă echilibrul social și patrimonial. Cel ce solicită tragerea la răspundere nu apare ca vizat de acțiunea penală și de cea civilă, deci nu are o situație mai gravă sau mai puțin gravă pe parcursul cauzei, decât cel mult cea în care se afla când a început procesul. Din acest motiv, nefiind supusă unei acțiuni coercitive, persoana vătămată nu poate avea postura unei reale agravări a situației sale în raport de hotărârea atacată. Mai mult, hotărârile nedefinitive nu determină drepturi câștigate, iar păstrarea celor obținute provizoriu ține de opțiunea legiuitorului.

Pe de altă parte, deși e recunoscut dreptul persoanei vătămate la obținerea unei satisfacții morale prin sancționarea penală a autorului, dreptul de a pedepsi este exclusiv al statului, chiar în ipoteza când e condiționat de o plângere prealabilă. Scopul procesului penal este, în principal, tragerea la răspundere penală a unei persoane, dar în anume condiții. Considerăm că și făptuitorul și cel vătămat depind de împrejurări ca: dacă norma de drept material permite ducerea litigiului în cadrul penal sau nu – prevederea faptei în legea penală, amnistia, decesul făptuitorului; dacă sunt dovezi că făptuitorul este autorul faptei; dacă sancțiunea aplicată corespunde naturii și limitelor stabilite de lege; dacă autorul nu beneficiază de o cauza de impunitate sau exonerare prevăzută de lege. Ori, în atingerea acelui scop, statul prin organele de jurisdicție penală are obligația de a respecta legalitatea, iar obținerea de către părțile vătămate a reparațiilor eventuale e subordonată aceleiași condiții.

În acest context, legea a stabilit ca cel vizat de acuzație – inculpatul – poate fi supus unei agravări a situației în calea de atac a procurorului ori a părții vătămate sau civile, dar legea nu interzice să beneficieze și de ușurarea situației sale, dacă probele cauzei sau legea determina aceasta, chiar dacă aparent acest lucru ar apărea defavorabil persoanei vătămate, pentru că în discuție nu sunt drepturi recunoscute provizoriu, cât prevalența legii.

În concret, în cauza expusă legea penală reprezenta suportul normativ pe care și partea vătămată și-a valorificat pretențiile în cadrul penal. Dacă însă a dispărut contextul legislativ de drept material inițial, instanța de apel nu putea păstra soluția condamnării inculpatului și, adiacent, a despăgubirilor acordate (sau să le majoreze), cât timp latura civilă depinde esențial de cea penală, iar legea procesuală nouă este de imediată aplicare.