dr. Dan Cristian TĂTAR*

Prim procuror – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Lugoj

 ABSTRACT

From the perspective of practitioner, the author brings to discussion the solution of renunciation of the criminal prosecution that may be adopted by the prosecutor, in the context of Decision no. 23/2016 of the Romanian Constitutional Court and of the intervention of the legislator through adopting the Emergency Ordinance of the Government no. 18/2016, from which it results that the solution is submitted to the control, with regards to the lawfulness and it’s grounds, under the hierarchical superior prosecutor as well as to the court.

It is presented the decision and the arguments of the Romanian Constitutional Court, the new criminal procedure regulations, by making de lege ferenda proposals.

Key words: modifications of the Criminal procedure Code, renunciation at the criminal prosecution, the Romanian Constitutional Court.

1. Prezentarea deciziei Curții Constituționale a României. La data de 20 ianuarie 2016, Curtea Constituțională a României, prin decizie definitivă și general obligatorie, a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de petentul I.V. în dosarul nr. 32/225/2015 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și a constatat că dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) erau neconstituționale[1].

În fapt, prin încheierea din data de 13 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. 32/225/2015, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. (1) C.pr.pen., excepție ridicată de petentul sus-menționat într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate împotriva unei soluții de renunțare la urmărirea penală, cu motivarea că sintagma ,,interes public” din cuprinsul textului criticat este ambiguă, generatoare de corupție, determină săvârșirea de infracțiuni pentru care legea prevede pedepse de cel mult 7 ani, favorizează infractorii în condițiile în care organele de urmărire penală nu acționează în mod serios în sensul strângerii de probe cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea infractorilor și la determinarea celorlalte elemente ale infracțiunii, și nu permite apărarea sau garantarea proprietății.

Analizând textul de lege criticat, Curtea Constituțională a României a constatat că acesta nu îndeplinește standardele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii penale, încălcând principiul legalității procesului penal, reglementat la art. 2 C.pr.pen. și, prin urmare, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României, republicată, care prevăd obligativitatea respectării în România a Constituției, a supremației sale și a legilor. Așadar, Curtea Constituțională a României a statuat că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfășurare a procesului penal, cât și competența organelor judiciare, precum și modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni a fiecărei etape a procesului penal[2].

Tot astfel, se arată în cuprinsul deciziei Curții Constituționale a României, în sistemul continental, jurisprudența nu constituie izvor de drept, așa încât înțelesul sintagmei criticate nu poate fi clarificat pe cale judiciară, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor.

În ceea ce privește actul renunțării la urmărirea penală, Curtea Constituțională a României a relevat că acesta presupune hotărârea procurorului de a renunța la realizarea activităților de investigare a infracțiunilor săvârșite și la tragerea la răspundere penală a suspecților, în situația în care constată săvârșirea de către aceștia a unor fapte prevăzute de legea penală, motiv pentru care s-a procedat la verificarea împrejurării potrivit căreia exercitarea acestei atribuții de către procuror, fără încuviințarea instanței de judecată, este de natură a-l plasa pe acesta în situația de a înfăptui un act de justiție, intrând în sfera prerogativelor instanțelor judecătorești[3].

În acest context s-a apreciat că, prin aplicarea prevederilor art. 318 C.pr.pen., procurorul realizează, în mod direct, un act de justiție, sustrăgând instanțelor judecătorești judecarea cauzelor, deși se impune ca justiția să fie realizată într-un mod transparent, prin soluționarea cauzelor potrivit principiilor de drept procesual penal reglementate cu privire la desfășurarea ședințelor de judecată[4].

În cuprinsul deciziei Curții Constituționale a României au fost evidențiate situațiile în care procurorul poate renunța la urmărirea penală, cu precizarea expresă că dispozițiile art. 318 C.pr.pen. erau aplicabile unui număr de 198 de infracțiuni din totalul de 236 de infracțiuni prevăzute în Codul penal, precum și altor numeroase infracțiuni prevăzute în legi speciale. Tot astfel, au fost trecute în revistă și obligațiile ce puteau fi impuse suspectului sau inculpatului de către procuror, numai după consultare[5], însă   s-a făcut referire, în mod special, la obligația ce era prevăzută în art. 318 alin. (3) lit. c) C.pr.pen., arătându-se că, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 1354/2008[6], s-a constatat că, prin condiționarea de acordul contravenientului a prestării unei activități în folosul comunității, este lipsită de eficiență sancțiunea aplicată pentru comiterea unei fapte antisociale, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituția României, republicată, în conformitate cu care „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Sintetizând după argumentare, Curtea Constituțională a României a subliniat din nou că renunțarea la urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să fie supusă controlului și încuviințării instanței de judecată, echivalează cu exercitarea de către acesta a unor atribuții ce aparțin sferei competențelor instanțelor judecătorești, reglementată la art. 126 alin. (1) din Constituția României, republicată, potrivit căruia justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege[7].

Așa fiind, Curtea Constituțională a României a precizat că renunțarea de către procuror la urmărirea penală, în condițiile ce erau prevăzute în art. 318 alin. (1) C.pr.pen., încălca normele constituționale sus-menționate.

Decizia nr. 23/2016 nu a avut parte de unanimitatea voturilor judecătorilor ce compuneau Curtea Constituțională a României, existând o opinie separată, în dezacord cu opinia majoritară, considerându-se (în mod corect și după aprecierea noastră) că excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 318 C.pr.pen. trebuia respinsă ca neîntemeiată, întrucât aceste dispoziții erau constituționale în raport cu criticile formulate.

În concluziile acestei opinii separate s-a subliniat că nu poate fi susținută lipsa controlului instanței judecătorești asupra soluției de renunțare la urmărirea penală, întrucât părțile care se considerau prejudiciate prin renunțarea la urmărirea penală beneficiau de dreptul de a se adresa unei instanțe pentru a-și apăra interesele, dispozițiile Codului de procedură penală oferindu-le garanțiile specifice accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil și dreptului la un recurs efectiv, prevăzute în art. 21 din Constituția României, republicată, precum și în art. 6 și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[8].

Astfel, în art. 319 C.pr.pen.[9] se prevedea, pe de o parte, posibilitatea continuării urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de renunțare la urmărirea penală, iar potrivit art. 339 alin. (1) și (4) din același cod[10], împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală, la fel ca în cazul soluției de clasare, părțile interesate puteau formula plângere, care se soluționa de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al parchetului în cadrul căruia fusese dispusă soluția de neurmărire.

Mai mult, potrivit art. 340 alin. (1) C.pr.pen.[11], persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, fusese respinsă, conform art. 339 din același cod, putea face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar fi revenit, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Tot în aceeași opinie separată s-a menționat că și în situația lipsei unei definiri exprese a noțiunii de „interes public” în Codul penal sau în cuprinsul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C.pr.pen., nu se încălcau cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale textului criticat. S-a mai adăugat și faptul că soluția ce era prevăzută la art. 318 C.pr.pen. se regăsea și în legislațiile altor state europene, precum și în alte sisteme de drept, cum ar fi cele din Statele Unite ale Americii, Canada, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Franța, Belgia, Finlanda, Germania, Suedia, Olanda, Austria.

2. Modificări legislative. Imediat după publicarea Deciziei Curții Constituționale a României nr. 23/2016 în Monitorul Oficial al României, sistemul Ministerului Public a fost efectiv bulversat, în opinia noastră, dat fiind și faptul că la nivel național, în anul intrării în vigoare a noilor coduri penale și de procedură penală, precum și în anul 2015, fuseseră emise de către procurori un număr total de 98.614 soluții de renunțare la urmărire penală[12]. În aceste condiții, se cerea evident intervenția de urgență a legiuitorului în clarificarea soluției de netrimitere în judecată, declarată neconstituțională. Indiscutabil, era previzibilă o modificare a legislației procesuale penale pentru punerea de acord a Codului de procedură penală cu decizia Curții Constituționale a României, sus-menționată. Soluția ,,salvatoare” a venit odată cu adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[13], ocazie cu care, ,,grosso modo”, a fost clarificată, printre alte subiecte, și tema supusă prezentei dezbateri[14].

Ce s-a modificat în domeniul renunțării la urmărire penală odată cu apariția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016?

În primul rând, observăm că potrivit noii reglementări renunțarea la urmărirea penală se poate dispune când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale și nu pentru urmărirea inculpatului, cum prevedea vechea reglementare.

Apoi, noile dispoziții procesuale penale prevăd modul cum se face analiza concretă a mult invocatului ,,interes public”, în fapt lipsa ori inexistența acestuia în urmărirea faptei penale, condițiile de aplicare a renunțării la urmărire penală atât atunci când autorul este cunoscut, cât și atunci când acesta nu este cunoscut, în cazul infracțiunilor pedepsibile cu amenda sau cu închisoarea de cel mult 7 ani, precum și interdicția de aplicare a soluției de renunțare la urmărire penală în cazul infracțiunilor care au avut ca urmare moartea victimei, aici nefăcându-se nicio distincție între formele de vinovăție, fiind incluse astfel toate infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei, cum ar fi cele prevăzute în art. 188-192, art. 195, art. 200 alin. (1), art. 205 din Codul penal, precum și altele cu acest gen de urmări prevăzute în Codul penal sau în alte legi.

Remarcăm că în contextul modificărilor sus-menționate, în analiza interesului public sunt avute în vedere atât eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei, timpul scurs de la data săvârșirii acesteia, cât și existența disproporției vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

O importantă modificare se referă la faptul că ordonanța de renunțare la urmărire penală emisă de către procurorul de caz este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei, ca și în cazul rechizitoriului, de către procurorul ierarhic superior.

Observăm că legiuitorul a acordat o eficiență maximă controlului instanței de judecată și confirmării soluției de renunțare la urmărire penală, deoarece după verificarea procurorului ierarhic superior, ordonanța se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. În această situație, judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor arătate mai sus, precum și cu participarea procurorului, putând să admită sau să respingă cererea de confirmare formulată de procuror. Dacă judecătorul nu confirmă soluția de renunțare la urmărire penală dispusă de procuror, acesta desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală. În cazul în care apreciază că persoana în cauză nu a săvârșit fapta, judecătorul dispune clasarea, iar atunci când judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărire penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

Este de remarcat că, după primirea ordonanței de renunțare la urmărire penală, suspectul sau inculpatul nu mai poate cere continuarea urmăririi penale, ca în vechea reglementare.

Din practica existentă deja la Parchetul de pe lângă Judecătoria Lugoj, am constatat faptul că odată cu punerea în aplicare a noilor dispoziții procesuale penale și emiterea soluțiilor de renunțare la urmărire penală, au fost din nou aglomerate instanțele de judecată, crescând foarte mult resursele ce trebuie alocate în acest domeniu. Avem aici în vedere și participarea procurorului la fiecare ședință de confirmare a soluției de renunțare la urmărire penală.

Mai mult, există și situații în care ordonanța de renunțare la urmărire penală nu se confirmă de judecător și cauza este retrimisă la parchet pentru punerea în mișcare a acțiunii penale ori pentru a completa urmărirea penală.

De data aceasta, legiuitorul nu a mai impus judecătorului să indice procurorului ce probatoriu trebuie să mai administreze, astfel că soluția preconizată după revenirea dosarului ar fi practic emiterea rechizitoriului.

3. Concluzii și propuneri de lege ferenda. Având în vedere că soluția judecătorului este definitivă, suntem de părere că, pentru o mai bună înfăptuire a justiției, este necesară o nouă și imediată intervenție a legiuitorului, pentru ca odată cu neconfirmarea ordonanței procurorului și implicit a confirmării procurorului ierarhic superior să existe atât posibilitatea contestației, cât și cea a reținerii de către judecător a cauzei spre judecare.

Este de remarcat faptul că, în conformitate cu multe opinii referitoare la soluția renunțării la urmărire penală, aceasta continuă, într-un anume fel, pe cea care fusese consacrată în art. 18¹ din Codul penal anterior (din 1969). Cu toate acestea, apreciem că actuala soluție de renunțare la urmărire penală este mult mai eficientă decât cea anterioară, când procurorul putea să aplice o sancțiune cu caracter administrativ cu un maxim de 1.000 lei, având în vedere faptul că trebuie analizate în concret ,,sancțiunile” ce pot fi aplicate suspectului sau inculpatului, mai exact obligațiile ce trebuie îndeplinite de suspect sau inculpat după renunțarea la urmărire penală.

În final, mai opinăm și că sintagma ,,după consultarea suspectului sau a inculpatului”, din alin. (6) al art. 318 C.pr.pen., ar trebui eliminată.

NOTA REDACȚIEI

Pentru un punct de vedere contrar, precum și pentru alte aspecte, a se vedea: M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Renunțarea la urmărirea penală. O instituție inutilă?, în ,,Revista transfrontalieră de științe penale” nr. 1/2016, p. 155-173, Editura Universul Juridic, București, și pe site-ul http://www.universuljuridic.ro/renuntarea-la-urmarirea-penala-o-institutie-inutila/ (accesat la 14 februarie 2017); L. Popescu, De lege ferenda? Completarea art. 318 din Codul de procedură penală – amenda, în ,,Pro Lege” nr. 4/2016, p. 152-154, și pe site-ul https://revistaprolege.ro/de-lege-ferenda-completarea-art-318-din-codul-de-procedura-penala-amenda/ (accesat la 14 februarie 2017).

* e-mail: dantatar2002@yahoo.com

[1] Decizia nr. 23/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016.

Art. 318 C.pr.pen. avea următorul cuprins:

,,(1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.

(2) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

(3) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b) să ceară public scuze persoanei vătămate;

c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d) să frecventeze un program de consiliere.

(4) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin. (3), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței.

(5) Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (3) din prezentul articol și art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (3) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare.

(6) În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (4), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului. O nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă.

(7) Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.”

[2] Decizia nr. 23/2016, cit. supra.

[3] Idem.

[4] Idem.

[5] Cu privire la consultarea suspectului sau a inculpatului, a se vedea D.Cr. Tătar, Aspecte privind renunțarea la urmărirea penală în lumina noilor dispoziții procedurale, în ,,Pro Lege” nr. 3/2014, p. 172, și pe site-ul https://revistaprolege.ro/revista-pro-lege-nr-32014/ (accesat la 14 februarie 2017).

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 decembrie 2008.

[7] Decizia nr. 23/2016, cit. supra.

[8] Opinie separată la Decizia Curții Constituționale a României nr. 23/2016, cit. supra.

[9] În prezent, acest articol are un alt conținut.

[10] În prezent, acest articol are un alt conținut.

[11] În prezent, acest articol are un alt conținut.

[12] A se vedea Raportul privind activitatea desfășurată de Ministerul Public în anul 2015, p. 17, disponibil pe site-ul http://mpublic.ro/sites/default/files/PDF/raport_activitate_2015_ro.pdf (accesat la 14 februarie 2017).

[13] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016.

[14] Punctele 82-85 ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 prevăd că art. 318, art. 319 alin. (1) și art. 335 alin. (3)-(4) C.pr.pen. se modifică și se completează, după cum urmează:

,,Art. 318. Renunțarea la urmărire penală

(1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa  închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.

(2) Interesul public se analizează în raport cu:

a) conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei;

b) modul și mijloacele de săvârșire a faptei;

c) scopul urmărit;

d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii;

e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;

f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate;

g) existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

(3) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

(4) Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunțarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) și g).

(5) Nu se poate dispune renunțarea la urmărirea penală pentru infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei.

(6) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b) să ceară public scuze persoanei vătămate;

c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d) să frecventeze un program de consiliere.

(7) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin. (6), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței.

(8) Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol și art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare.

(9) În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.

(10) Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonanța este verificată de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

(11) Dispozițiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului este stabilită prin lege specială.

(12) Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

(13) Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare și dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).

(14) Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

(15) Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:

a) desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;

b) desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

(16) Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.”

,,Art. 319.

(1) În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale.

,,Art. 335.

(3) Când constată că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile stabilite conform art. 318 alin. (6), procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.

(4) Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității. Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

(4¹) Judecătorul de cameră preliminară, soluționând cererea de confirmare, verifică legalitatea și temeinicia ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă.”

De asemenea, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 s-a menționat că art. 314 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. se modifică și va avea următorul cuprins:

,,b) renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.”

Alte dispoziții modificate și care conțin precizări referitoare la renunțarea la urmărirea penală sunt cele din art. 549¹ alin. (1), după cum urmează:

,,Art. 549¹. Procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării

(1) În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, și sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a desființării unui înscris, ordonanța de clasare sau, după caz, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoțită de dosarul cauzei, se înaintează instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanța de renunțare la urmărire penală.”