ABSTRACT

During the criminal trial, the accused shall have the possibility to ask the competent court to analyse the relevance of the recordings of communications of other parties who had not been indicted, even if these recordings did not ground the sentencing of the claimant and nor were they included in the file of the case, and were not brought to the cognizance of the defence.

Key words: right of defence, special surveillance methods, evidence relevance.

În fapt*  [1],

Reclamantul, un funcționar public, vicepreședinte al Fondului Privatizării din Croația, a fost denunțat de reprezentantul unui fond de investiții din Zagreb că i-a cerut mită pentru a-i aproba realizarea unui proiect de investiții. Ca urmare a denunțului, parchetul a cerut judecătorului de instrucție autorizarea folosirii unor metode speciale de supraveghere, respectiv interceptarea comunicațiilor, supravegherea video și audio, efectuarea unei operațiuni de cumpărare simulate și folosirea unor informatori[2]. După un proces în care au fost implicați și alți acuzați, acesta a fost condamnat pentru comiterea mai multor infracțiuni și pedepsit cu 11 ani de închisoare. Probele împotriva sa au inclus înregistrări ale unor convorbiri făcute în timpul punerii în executare a metodelor speciale de supraveghere. În procedurile din fața C.E.D.O., reclamantul a susținut, inter alia, că a fost privat de dreptul la un proces echitabil [art. 6 §1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția)], pentru că nu i-a fost asigurat accesul la înregistrările originale și pentru că unele înregistrări nu i-au fost făcute cunoscute deloc pentru că nu ar fi fost relevante pentru cazul său și ar fi afectat viața privată a unor terți.

În drept,

Articolul 6 §1 din Convenție (lipsa aducerii la cunoștință și utilizarea probelor obținute prin intermediul măsurilor speciale de investigare): Capetele de cerere ale reclamantului s-au referit la inechitatea procedurală referitoare la obstrucționarea accesului său la trei categorii de probe obținute prin utilizarea măsurilor de supraveghere secretă:

a) Înregistrările făcute în timpul supravegherii și prezentate ca probe de către acuzare, care au stat la baza condamnării reclamantului.

Cu privire la prima categorie de probe – înregistrările care au stat la baza condamnării reclamantului – reclamantul a avut acces la transcrierea înregistrărilor dispuse de către judecătorul de instrucție și de instanța de judecată și pregătite de către un expert ale cărui independență și imparțialitate nu au fost puse în discuție. Înregistrările au fost audiate în timpul procesului, iar reclamantului i s-a oferit pe deplin posibilitatea să compare transcrierea cu materialul audiat, iar obiecțiile sale privind discrepanțele dintre transcriere și înregistrări au fost avute în vedere în mod adecvat, fiind analizate ca atare și fiind dispuse rapoarte ulterioare ale experților în vederea clarificării acelor discrepanțe. De asemenea, reclamantul s-a folosit de oportunitatea de a pune în discuție validitatea probelor, iar tribunalele naționale i-au oferit răspunsuri detaliate la obiecțiile sale. Reclamantul nu a contestat niciodată faptul că au avut loc convorbirile înregistrate și nu a contestat autenticitatea înregistrărilor. C.E.D.O. a conchis că nu a existat vreo inechitate cu privire la înregistrările care se încadrează în prima categorie.

b) Înregistrările făcute în timpul supravegherii reclamantului și a altor acuzați care au fost incluse în dosarul cauzei, dar care nu au stat la baza condamnării reclamantului.

Cu referire la cea de-a doua categorie – cea a înregistrărilor care îl priveau pe reclamant și pe alți acuzați, dar care nu au stat la baza condamnării reclamantului – C.E.D.O. a notat că, în ciuda faptului că i s-a oferit acces la rapoartele suficient de detaliate privind convorbirile sale cu terțe persoane, reclamantul a eșuat în a furniza vreun argument special privind posibila relevanță a probelor în discuție pe parcursul procedurilor naționale. C.E.D.O. nu a putut conchide că presupusa sa imposibilitate de acces la înregistrările care făceau parte din această categorie a fost suficientă în sine pentru a constata încălcarea dreptului său la un proces echitabil. Totuși, în analiza caracterului echitabil al întregului proces, ea a ținut cont de această restricționare privind dreptul la apărare al reclamantului.

c) Înregistrările privind alte persoane care nu au fost trimise în judecată; aceste înregistrări nu au stat la baza condamnării reclamantului și nici nu au fost incluse în dosarul cauzei sau făcute cunoscute apărării.

Cu privire la cea de-a treia categorie de probe – înregistrările referitoare la alte persoane care nu fuseseră trimise în judecată –, reclamantului i-a fost interzis accesul la orice informație din cauza că acele înregistrări nu erau relevante pentru cazul său[3] și pentru că un eventual acces la acestea ar fi afectat viața privată a altor persoane.

Astfel, Curtea Supremă din Croația a decis că argumentul potrivit căruia dreptul la apărare a fost încălcat prin nedezvăluirea a 515 CD-uri și a 177 de înregistrări DVD, rezultate ca urmare a operațiunii de supraveghere secrete, nu poate fi acceptată. Totodată, a constatat că este necontestat faptul că, în cadrul ședinței din 11 decembrie 2008, instanța de judecată a stabilit numărul exact de înregistrări și a constatat că 212 CD-uri și 27 de înregistrări DVD au fost prezentate împreună cu rechizitoriul, în timp ce s-a constatat că dosarul conține încă 98 de înregistrări CD privind supravegherea secretă a altor persoane care nu sunt acuzate în cadrul procedurii în litigiu.

De asemenea, a constatat că nu se contestă faptul că procurorul a cerut ca 18 CD-uri și 23 de înregistrări DVD să fie examinate ca probă și că expertul în telecomunicații a făcut transcrieri ale acestor înregistrări, care apoi au fost transmise părților. Singurele dovezi asupra cărora se poate întemeia o condamnare sunt înregistrările, pentru care nu au fost formulate obiecții.

Dacă procurorul, atunci când a făcut selecția materialului de supraveghere secretă (care urmează să fie înaintat instanței), a exclus anumite dovezi în favoarea acuzatului (…) nu are nicio relevanță pentru legalitatea procedurii în litigiu. Potrivit prevederilor relevante ale Codului de procedură penală, procurorul aduce numai dovezi relevante referitoare la fondul acuzațiilor și, prin urmare, este în măsură să facă o selecție a probelor.

Curtea Supremă din Croația a mai constatat că instanța a refuzat accesul la toate informațiile privind aceste înregistrări în memoriul în apărare pe motiv că, având în vedere faptul că acestea s-au referit la viața privată a altora, nu a existat un astfel de drept de acces, iar aceste înregistrări ar trebui distruse potrivit legislației croate[4].

Referitor la probele obținute ca urmare a punerii în aplicare a metodelor speciale de investigare, C.E.D.O. a subliniat (paragr. 150) că trebuie să se țină seama de respectarea dreptului la apărare și în virtutea acestui drept trebuie să se examineze, în special, dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării acestora.

În plus, trebuie să fie luată în considerare și calitatea dovezilor, inclusiv dacă împrejurările în care au fost obținute ridică îndoieli cu privire la fiabilitatea sau acuratețea acestora[5].

C.E.D.O. reiterează (paragr. 151) că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este că procedurile penale, inclusiv elementele unor astfel de proceduri legate de procedură, ar trebui să fie contradictorii și ar trebui să existe egalitate de arme între procuratură și apărare. Dreptul la un proces echitabil înseamnă, într-o cauză penală, că atât procuratura, cât și apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște și de a comenta observațiile depuse și dovezile prezentate de cealaltă parte.

În plus, art. 6 §1 din Convenție prevede ca autoritățile de urmărire penală să dezvăluie apărării toate probele materiale aflate în posesia lor pentru sau împotriva învinuitului. Cu toate acestea, dreptul la divulgarea dovezilor relevante nu este un drept absolut. În orice procedură penală pot exista interese concurente, cum ar fi securitatea națională sau necesitatea de a proteja martorii expuși riscului represaliilor sau de a păstra metodele secrete ale poliției de investigare a infracțiunilor, care trebuie să fie cântărite împotriva drepturilor acuzatului[6].

În unele cazuri ar putea fi necesar să nu se dezvăluie anumite probe apărării pentru a proteja drepturile fundamentale ale unei alte persoane sau pentru a proteja un interes public important. Însă, pentru a se asigura că acuzatul are un proces echitabil, orice dificultăți cauzate apărării prin limitarea drepturilor sale trebuie să fie suficient compensate de procedurile urmate de autoritățile judiciare (paragr. 152).

C.E.D.O. a constatat (paragr. 153) că, în multe cazuri în care dovezile în cauză nu au fost niciodată dezvăluite, nu a fost posibil pentru C.E.D.O. să încerce să cântărească interesul relevant față de cel al acuzatului în vederea vizualizării materialului. Prin urmare, trebuie să controleze procedura de luare a deciziilor pentru a se asigura că, în măsura în care acest lucru este posibil, a respectat cerințele de a crea proceduri contradictorii și egalitate de arme și a încorporat măsuri de protecție adecvate pentru a proteja interesele acuzatului.

De aceea, C.E.D.O. trebuie, în special, să examineze dacă nedivulgarea a fost contrabalansată de garanțiile procedurale adecvate (paragr. 154), întrucât acuzatul trebuie să aibă posibilitatea de a-și organiza apărarea într-un mod adecvat și fără restricții în ceea ce privește posibilitatea de a aduce în apărare toate argumentele relevante în fața instanței de judecată și, astfel, de a influența rezultatul procedurii. În plus, facilitățile de care ar trebui să beneficieze orice persoană acuzată de o infracțiune penală includ și posibilitatea de a se familiariza, în scopul pregătirii apărării, cu rezultatele investigațiilor efectuate pe tot parcursul procedurii, iar problema timpului și a facilităților adecvate acordate unui acuzat trebuie evaluată în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte.

Prin urmare, neprezentarea materialelor care conțin elemente care ar putea permite inculpatului să-și exonereze sau să-și reducă condamnarea ar constitui un refuz al facilităților necesare pentru pregătirea apărării și, prin urmare, o încălcare a dreptului garantat în art. 6 al Convenției. Cu toate acestea, acuzatul este așteptat să poată da motivele sale specifice pentru relevanța acestor probe, iar instanțele naționale au dreptul să examineze validitatea acestor motive (paragr. 157).

C.E.D.O. a reiterat (paragr. 158) că, în sistemele în care autoritățile de urmărire penală sunt obligate prin lege să ia în considerare atât faptele în favoarea, cât și împotriva suspectului[7], o procedură prin care doar autoritățile de urmărire penală încearcă să evalueze ceea ce poate sau nu poate fi relevant pentru acest caz, fără alte garanții procedurale pentru apărarea dreptului la apărare, nu poate respecta cerințele art. 6 §1 din Convenție.

Respectarea dreptului la apărare impune ca limitările privind accesul unui acuzat sau al avocatului acestuia la dosarul instanței să nu împiedice ca dovezile să fie puse la dispoziția învinuitului înaintea procesului, iar învinuitul să aibă posibilitatea de a-și exprima observațiile prin intermediul declarațiilor orale ale avocatului său (paragr. 160).

De asemenea, C.E.D.O. observă că Tribunalul din Zagreb a formulat un argument suplimentar pentru refuzul accesului la înregistrări, bazându-se pe necesitatea de a proteja confidențialitatea persoanelor fizice ale căror convorbiri telefonice au fost înregistrate. În această privință, C.E.D.O. notează că necesitatea de a realiza un echilibru între drepturile individuale ale fiecărui individ și drepturile de apărare ale pârâtului poate fi relevantă pentru cazul reclamantului, în special dacă înregistrările conțineau elementele care ar fi putut permite reclamantului să se exonereze sau să-i fie redusă pedeapsa sau ar fi putut avea legătură cu admisibilitatea, fiabilitatea și caracterul complet al probelor direct relevante (paragr. 180 și 161).

Cu toate acestea, în cauză, Tribunalul din Zagreb nu a efectuat niciun exercițiu de echilibru între drepturile unui individ, conform art. 8 din Convenție, și cererea de dezvăluire a dovezii care ar fi permis reclamantului să-și prezinte contraargumentele la astfel de considerații. De asemenea, C.E.D.O. a remarcat faptul că instanța supremă (Curtea Supremă de Justiție), atunci când a respins recursul reclamantului împotriva deciziei Tribunalului din Zagreb de a refuza punerea la dispoziție a probelor în apărare, nu a făcut referire la necesitatea de a proteja viața privată a altora.

Având în vedere considerațiile de mai sus, C.E.D.O. constată că prezenta cauză este diferită de celelalte cazuri în care C.E.D.O. a constatat că apărarea a fost informată și că i s-a permis să depună observații și să participe la procesul decizional pe cât posibil și a constatat că necesitatea divulgării a fost în permanență sub evaluarea instanței competente, furnizând o măsură de salvgardare suplimentară, importantă (paragr. 154).

Prin urmare, este evident că, având în vedere caracterul deficitar al procedurii de aducere la cunoștință a probelor în discuție, reclamantul nu a putut formula argumente privind relevanța acestor probe, pentru ca instanța competentă să-i examineze cererea în lumina dreptului său de a-și pregăti în mod efectiv apărarea. Acesta fost privat de o procedură prin care să se stabilească dacă probele aflate în posesia acuzării care au fost excluse din dosar i-ar fi putut reduce din condamnare sau ar fi putut naște dubii privind întinderea presupusei sale activități infracționale. C.E.D.O. constată că acțiunea împotriva reclamantului, luată în ansamblu, nu a respectat cerințele unui proces echitabil și, prin urmare, a fost încălcat art. 6 §1 al Convenției.

* Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), Secția a II-a, cauza Matanović contra Croației, nr. 2742/12, Hotărârea din 4 aprilie 2017, disponibilă pe site-ul: http://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-172466”]} (accesat la 18 mai 2017).

[2] Cu privire la folosirea metodelor speciale, a se vedea, pe larg, R. Jurj-Tudoran, Metode speciale de supraveghere și protecția martorilor în cauzele penale complexe, Editura C.H. Beck, București, 2014.

[3] Conform art. 142 alin. (6) din Codul de procedură penală român (în continuare C.pr.pen. român), datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale, se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității. Din oficiu sau la solicitarea părților, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării.

[4] Potrivit art. 142 alin. (6) teza ultimă C.pr.pen. român, după un an de la soluționarea definitivă a cauzei, datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică sunt distruse de către procuror, care întocmește un proces-verbal în acest sens.

[5] Potrivit art. 100 alin. (4) C.pr.pen. român, organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:

a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;

b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;

c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;

d) proba este imposibil de obținut;

e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;

f) administrarea probei este contrară legii.

[6] Potrivit art. 145 alin. (4) și (5) C.pr.pen. român, procurorul poate să amâne motivat, cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei, efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:

a) perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză;

b) punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;

c) dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.

[7] Legislația din România este în același sens. Astfel, potrivit art. 100 alin. (1) C.pr.pen român, ,,în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere”. În alin. (2) al aceluiași articol se prevede că ,,în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”.