Rodica Bratu

Grefier șef serviciu

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

„Justice should not only be done, but should manifestly and undoubtedly be seen to be done” (Lord Hewart, Lord Chief Justice, The King vs Sussex Justices, ex parte McCarthy, 9 november 1923).

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. În spiritul autorilor săi, este vorba de luarea primelor măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora din drepturile enumerate în Declarația universală a drepturilor omului din 1948. Convenția consacră, pe de o parte, o serie de drepturi și libertăți civile și politice și stabilește, pe de altă parte, un sistem vizând garantarea și respectarea de către statele contractante a obligațiilor asumate de acestea.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, România a ratificat Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum și Protocoalele adiționale la aceasta nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10.

Distinct de consacrarea integrării dreptului internațional în sistemul juridic național, legea fundamentală a României conține reglementări specifice referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului.

Conform prevederilor cuprinse în art. 11 și 20 din Constituție, Convenția și Protocoalele ei adiționale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate față de acesta, altfel spus C.E.D.O. și protocoalele adiționale au devenit izvor de drept intern obligatoriu și prioritar, ceea ce, în plan național, are drept consecință imediată aplicarea convenției și protocoalelor de către instanțele judecătorești române, iar în plan internațional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătorești naționale.

Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția prevede în art. 6, pct.1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil:”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege[…]”.

Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 6 pct.1 din Convenție, cât și prin art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (potrivit căruia orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituție sau prin lege) și prin art. 14 pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. De asemenea, acesta se regăsește și în dispozițiile art. 21 alin. (1) din Constituția României, conform cărora orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, potrivit alin. (2) al aceluiași articol. Totodată, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, accesul la justiție nu poate fi îngrădit.

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetățenii pentru a accede la justiție Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată și căile ordinare și extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătorești: apelul, recursul, contestația în anulare și revizuirea, iar Codul de procedură penală prevede plângerea prealabilă, căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și căile de atac ordinare și extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești.

Căile procedurale menționate asigură persoanelor interesate accesul la o instanță de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competența de a hotărî în materie civilă sau penală.

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiție este în concordanță cu abordarea europeană a aceluiași concept, căci, în accepțiunea Convenției, exercitarea dreptului de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în fața căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

Dreptul de a promova o acțiune în fața instanțelor judecătorești nu este însă absolut, fiind permise limitări din partea statelor, cu condiția ca acestea să urmărească un scop legitim și între mijloacele folosite și scopul propus să existe un raport rezonabil de proporționalitate (Bellet contra Franței – 4 decembrie 1995, Osman contra Marii Britanii – 28 octombrie 1999, Garcia Manibardo contra Spaniei – 15 februarie 2000)^[1].

În accepțiunea Convenției, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente și anume: accesul liber la justiție; examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparțial, stabilit prin lege; publicitatea pronunțării hotărârilor judecătorești.

Aceste dispoziții constituie expresia conceptului de proces echitabil, similar celui din țările anglo-saxone, cunoscut sub denumirea de fair trial. El comandă stabilirea, pe tot parcursul procesului, a unui ansamblu de reguli de procedură destinate instaurării unui echilibru între părțile în proces și aplicarea unei organizări capabile să garanteze independența și imparțialitatea judecătorilor.

Dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanțiale în măsura în care acestea nu sunt însoțite și de garanții fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare.

Sistemul românesc asigură punerea în practică a dispozițiilor art. 6 din Convenție. În acest sens, menționăm prevederile art. 20 din Constituția României, potrivit cărora: “dispozițiile constituționale referitoare la drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și alte tratate la care România este parte. În caz de neconcordanță între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, reglementările internaționale au întâietate“.

Pe de altă parte, dispozițiile constituționale cuprind reglementări precise care asigură cadrul adecvat pentru respectarea drepturilor cetățenești în materie de justiție, într-un mod general, și pentru un proces echitabil, într-un mod special.

În cadrul dispozițiilor comune specificate în Titlul II din legea fundamentală, consacrat drepturilor și libertăților fundamentale, accesul liber la justiție este reglementat în felul următor: “Orice persoană poate să se adreseze justiției pentru protejarea drepturilor sale, a libertăților sale și a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate să limiteze exercitarea acestui drept” (art. 21).

Noul Cod de procedură civilă cuprinde o suită de norme prin care se asigură soluționarea, într-un termen rezonabil, a cererilor deduse judecății, indiferent de natura lor.

Dacă, în ceea ce privește prevederile art. 6 pct. 1 din Convenție, acestea vizează drepturile și obligațiile cu caracter civil, noțiunea având un caracter autonom, art. 6 din noul Cod de procedură civilă este aplicabil tuturor proceselor în materie civilă, precum și în alte materii – în măsura în care legile care le reglementează nu exclud de la aplicare noul Cod de procedură civilă.

Potrivit acestor prevederi, orice persoană care este parte, independent de calitatea sa procesuală, într-un proces civil sau căreia i se aplică dispozițiile Noului Cod de procedură civilă are dreptul la o judecată desfășurată în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege.

Prima garanție conferită oricărui justițiabil pentru existența unui proces echitabil decurge din însuși textul art. 6, ce prevede „dreptul (persoanei) la judecarea cauzei sale (…) de către o instanță“, fiind ca atare reprezentată de dreptul său la o instanță. Această autoritate judecătorească trebuie să îndeplinească condiții de independență și imparțialitate și să fie stabilită de lege. Garanție a unui proces echitabil, dreptul la o instanță nu poate fi conceput în absența dreptului inițial al persoanei de a sesiza instanța respectivă.

Spre deosebire de art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană, noul Cod de procedură civilă prevede în mod expres, în cuprinsul art. 5 alin. (1), îndatorirea judecătorului de a primi o cerere adresată instanței judecătorești, obligație corelativă dreptului persoanelor de a sesiza instanța.

Cea de-a doua garanție pentru un proces echitabil vizează exigențele impuse procedurii de judecată, fiind necesar ca aceasta să se desfășoare în termen optim și previzibil, potrivit art. 6 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.

Termenul optim de soluționare a unei cauze implică durata care asigură cea mai bună eficiență în realizarea justiției, iar previzibilitatea acestuia conferă părților posibilitatea de a estima evoluția etapelor procesuale în timp.

Termenul în care justiția este înfăptuită este esențial pentru garantarea eficacității sale, încălcarea sa fiind de natură să atragă răspunderea statului, însă numai în cazul întârzierilor imputabile autorităților judiciare.

Potrivit instanței europene, în materie civilă, termenul rezonabil impus de art. 6 paragr. 1 din Convenție are, de regulă, ca punct de plecare data la care prima instanța a fost învestită cu soluționarea litigiului și acoperă ansamblul derulării procedurilor în cauză, inclusiv a căilor de atac, până la momentul la care o operat soluționarea definitivă a cauzei.

Celeritatea trebuie să caracterizeze orice procedură de soluționare a unei cauze, chiar și a celor pentru care legea nu prevede în mod expres o procedură urgentă, noțiunile de celeritate și de urgență fiind distincte în terminologia juridică (celeritatea impune judecătorului obligația de a evita ca procesul să treneze pe rolul instanței, urmărind respectarea termenelor legale și a celor judecătorești și aplicând sancțiunile corespunzătoare în caz de nerespectare a acestora de către părți, în timp ce urgența obligă judecătorul să aplice normele derogatorii legale care reglementează o atare procedură, legea însăși apreciind că pricina respectivă impune o celeritate sporită în soluționare în raport de celelalte cauze).

Cu titlu exemplificativ, cererile următoare implică o procedură urgentă de soluționare potrivit noului Cod de procedură civilă: contestația la executare [art. 716 alin. (3)], contestația în anulare [art. 508 alin. (1)], cererea de instituire a măsurilor asigurătorii [art. 953 alin. (2), art. 970 alin. (1) și art. 974 alin. (1)], cererea de emitere a ordonanței președințiale [art. 998 alin. (1)], cererea de emitere a ordonanței de plată [art. 1018 alin. (1)], cererea de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept [art. 1041 alin. (2)].

Noul Cod de procedură civilă a introdus o serie de prevederi având ca scop respectarea întocmai a duratei optime și previzibile a unui proces civil.

Astfel, potrivit art. 201 alin. (3), (4) și (5) din noul Cod de procedură civilă, primul termen de judecată va fi fixat de către judecător în cel mult 60 de zile de la data rezoluției, un atare termen putând fi redus, în procesele urgente, în funcție de circumstanțele cauzei.

De asemenea, în conformitate cu art. 238 alin. (1), la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil, durata astfel estimată fiind consemnată în încheiere.

Pentru cercetarea procesului, judecătorul are obligația de a fixa termene scurte, chiar de la o zi la alta, fiind incidență instituția termenului în cunoștință [art. 241 alin. (1)].

Dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare are în dreptul românesc și valoare de principiu constituțional, ținând seama că prin art. 24 alin. (1) din Constituție se stabilește că dreptul la apărare este garantat, iar prin alin. (2) al aceluiași articol se prevede că în tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile și garanțiile procesuale, care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părților de a-și angaja un avocat.

Cerința Convenției ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretențiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităților competente și al părților, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanței și exercitarea căilor de atac.

În sensul garantării dreptului la un proces echitabil sub aspectul rezonabilității procedurilor, Curtea Europeană acționează pe calea celor două drepturi procedurale mai sus menționate, transformând astfel art. 6 paragr. 1 și art. 13 atât în resorturi juridice la care orice persoană poate recurge în vederea apărării drepturilor sale cât și în veritabile instrumente de măsurare a nivelului de eficiență a sistemelor judiciare ale statelor parte la Convenție.

Astfel, pornind de la concurența dreptului la un recurs efectiv cu alte drepturi de natură echivalentă, în special cu dreptul la un proces echitabil, judecătorul european a manifestat inițial tendința de a considera art. 13 ca instituind o garanție cu caracter general, inaplicabilă în cazurile în care intervin garanțiile mai specifice și mai stricte prevăzute de art. 6, fiind vorba, cu precădere, de chestiunea duratei rezonabile a procedurilor, instituită de paragraful 1 al articolului.

Dacă până la momentul pronunțării hotărârii în cauza Abramiuc contra României, chestiunea lipsei unui remediu efectiv în privința încălcării dreptului la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil reprezenta un subiect de controversă pentru justiția română, generator de reale frustrări pentru justițiabili, lipsiți de orice posibilitate de a denunța încălcarea drepturilor lor în fața instanțelor naționale și de multiple semne de întrebare pentru magistrați, o dată cu constatarea pentru prima dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării art. 13 din Convenție pentru absența posibilității contestării nerezonabilității termenelor de desfășurare a procedurilor judiciare. Dincolo de evidențierea necesității unui demers legislativ în acest sens, hotărârea Abramiuc contra României reprezintă un prim pas în procesul de atenuare a inconvenientelor determinate de un astfel de gol de reglementare, în sensul creării în sarcina magistratului național a obligației de a analiza pe fond o astfel de cerere. În consecință, având în vedere efectul obligatoriu al jurisprudenței C.E.D.O. pentru instanțele naționale, principala consecință a acestei hotărâri trebuie văzută în obligația instanței învestită cu soluționarea unei cereri privind tergiversarea soluționării cauzei de a constata admisibilitatea acesteia și de a aprecia asupra temeiniciei sale.

Instanța europeană apreciază că în materie civilă termenul rezonabil are un punct de plecare – data învestirii instanței cu soluționarea procedurii respective și un punct final – determinat de executarea concretă a hotărârii (Poiss contra Austriei – 23 aprilie 1987). Punctul de plecare se determină și în raport de eventualele proceduri prealabile cerute obligatoriu de reglementarea internă, în sensul că punctul de plecare se va stabili de la momentul depunerii cererii în procedura prealabilă. Intră în acest interval perioada de timp în care dosarul se află în fața Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate. Nu intră însă în cuprinsul termenului perioada de timp cât dosarul se află suspendat.

În ansamblul procedurii nu trebuie omis rolul reclamantului și al pârâtului față de principiul disponibilității, în sensul că orice acțiune sau demers al acestora în vederea extinderii procedurii în mod nejustificat sau determinat de un interes particular, fie și acela de a prejudicia cealaltă parte, trebuie apreciate ca atare, pentru a exclude vina autorității statale în nerespectarea termenului rezonabil.

În jurisprudența Curții Europene s-au statuat cerințe suplimentare relativ la celeritate în anumite domenii, cum sunt: contaminarea unei persoane cu o boală contagioasă, din vina autorităților statului, indemnizarea victimelor accidentelor de circulație, litigiile de muncă, în materie de pensii, în cazul raporturilor de familie, de stare și capacitate a persoanelor, de expropriere.

În contenciosul administrativ, art. 17 din Legea nr. 554/2004 prevede că cererile se judecă de urgență și cu precădere, ceea ce înseamnă că legiuitorul intern, acordând relevanță specificului raporturilor administrative, a determinat obligații suplimentare pentru instanțele interne^[2].

Prevederea din Noul Cod de procedură civilă care tinde să asigure celeritatea în procesul civil, este cea referitoare la contestația privind tergiversarea procesului, pe care legea o pune la dispoziția oricărei părți, precum și a procurorului care participă la judecată. Aceste persoane pot invoca încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil și să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată.

Legea reglementează cazurile în care se poate apela la această procedură, deoarece o lipsă de circumstanțiere ar putea determina sesizarea instanței cu asemenea contestații și în ipoteze care nu se încadrează în ideea de tergiversare a cauzei. Astfel, contestația este posibilă dacă: legea stabilește un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunțare ori de motivare a unei hotărâri, care s-a împlinit fără rezultat; instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, fără ca instanța să ia, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege; o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanței, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informații rezultate din evidențele ei și care erau necesare soluționării procesului, iar acest termen s-a împlinit, fără ca instanța să fi luat față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege; instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului^[3].

În special ca urmare a pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Kudla contra Poloniei, statele semnatare ale Convenției au reglementat la nivel național anumite mecanisme-remediu destinate să permită prevenirea și/sau sancționarea nerespectării exigențelor termenului rezonabil^[4].

Astfel, potrivit art. 131 din Constituția Albaniei, după epuizarea tuturor căilor de atac oferite de dreptul intern, partea se poate adresa Curții Constituționale, invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil în cursul procedurii^[5].

Instanțele civile belgiene se arată favorabile reparării prejudiciului cauzat prin depășirea termenului rezonabil al procedurii, recunoscând practic responsabilitatea statului pentru funcționarea defectuoasă a sistemului judiciar (primul litigiu de acest gen pare a se fi finalizat prin decizia din 4 iulie 2002 a Curții de Apel din Bruxelles).^[6]

Statul bulgar și-a propus să remedieze posibila depășire a termenului rezonabil prin mai multe mijloace: aplicarea directă a Convenției în dreptul bulgar; introducerea așa-numitei „plângeri cu privire la întârzieri”, în temeiul căreia partea interesată se putea adresa președintelui instanței superioare în caz de întârziere nejustificată a soluționării cauzei, iar acesta avea posibilitatea de a da instrucțiuni obligatorii instanței învestite cu soluționarea cauzei; posibilitatea de a formula memorii și plângeri adresate Curții Supreme Administrative și Ministerului Justiției.^[7]

Reglementarea franceză pe baza căreia Curtea admite în prezent că există un remediu efectiv atunci când se depășește durata rezonabilă a procedurii, remediu compensatoriu, este reprezentată de dispozițiile art. L. 781-1 din Codul de organizare judiciară: „Statul este ținut să repare prejudiciul cauzat prin funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției. Răspunderea nu este angajată decât de o culpă gravă sau de o denegare de justiție“. Pornind de la acest text, instanțele franceze au admis, în special după pronunțarea hotărârii în afacerea Kudla, angajarea răspunderii delictuale a statului pentru situațiile în care se depășește un termen rezonabil al procedurii.^[8]

Italia reprezintă probabil statul care a „colectat” cele mai multe condamnări la Curtea Europeană pentru depășirea duratei rezonabile a procedurii. În fața avalanșei de condamnări, după pronunțarea hotărârii în cauza Botazzi contra Italiei, Constituția a fost modificată, consacrându-se, prin art. 111, principiul duratei rezonabile a procedurii.^[9]

În Portugalia, existența unui remediu compensatoriu pentru durata excesivă a procedurii își are sorgintea în hotărârea Curții Supreme Administrative din 15 octombrie 1998, pronunțată în afacerea Pires Nino contra Portugaliei.^[10]

În Federația Rusă, problema executării hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil a fost abordată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Burdov contra Rusiei. Parlamentul rus a adoptat o lege federală, privind despăgubirea pentru încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil și a dreptului la executarea hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil.^[11]

Ca urmare a hotărârii în cauza Lukenda contra Slovaciei ce a generat o serie de condamnări în cauze similare aflate pe rolul Curții – legiuitorul sloven a adoptat în anul 2006 un act normativ prin care au fost instituite două remedii preventive pentru accelerarea procedurilor pendinte, respectiv o cerere de supervizare și o cerere pentru fixarea unui termen-limită. De asemenea, s-a prevăzut posibilitatea formulării unui acțiuni pentru obținerea unei juste satisfacții în cazul prejudiciilor cauzate de durata excesivă a procedurii.^[12]

Legiuitorul spaniol a prevăzut două modalități de a preveni sau eventual sancționa depășirea duratei rezonabile a procedurii. În principal, în cursul procesului, părțile din proces pot solicita instanței învestite cu judecarea cauzei să accelereze procedura, iar dacă aceasta nu se conformează, se pot adresa direct Tribunalului constituțional. Pentru ipoteza în care procedura s-a încheiat, părțile au la dispoziție o acțiune în repararea prejudiciului cauzat (care poate fi declanșată chiar dacă anterior a fost folosită calea recursului d’amparo). Cererea de despăgubire se adresează ministrului Justiției, iar decizia acestuia poate fi atacată pe calea contenciosului administrativ de partea nemulțumită (cauza Gonzalez Marin contra Spaniei).^[13]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat faptul că Ungaria dispune de un remediu efectiv pentru înlăturarea efectelor depășirii termenului rezonabil în materie penală, întrucât legea prevede posibilitatea pronunțării unei sentințe mai blânde atunci când durata procedurii a fost excesivă (cauza Tamás Kovács contra Ungariei).^[14]

Unele dintre statele semnatare ale Convenției nu au probleme deosebite în ceea ce privește asigurarea judecării cauzelor într-un termen rezonabil și sunt rar condamnate pentru lipsa unui remediu efectiv în materie. Este cazul Suediei, Islandei, Norvegiei, Elveției, Estoniei, Olandei, Principatului San Marino, Finlandei și Regatului Unit.

În țările nordice se fac eforturi deosebite pentru asigurarea judecării cauzelor într-un termen rezonabil. Există diverse mecanisme prin intermediul cărora se urmărește acest obiectiv: președinții instanțelor au competența de a fixa termene-limită și de a ordona măsuri de ameliorare a duratei procedurii; justițiabilii se pot adresa ombudsman-ului și/sau Ministerului Justiției pentru a reclama durata nerezonabilă a procedurii; în materie penală, depășirea termenului rezonabil este sancționată de obicei cu reducerea sau înlăturarea pedepsei pronunțate, reparațiile pecuniare reprezentând însă o alternativă; în materie civilă, modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin depășirea termenului rezonabil o constituie acordarea unor despăgubiri bănești; în general criteriile de evaluare a rezonabilității și a cuantumului despăgubirilor sunt cele care decurg din jurisprudența europeană, ele fiind aplicate de instanțele naționale și prezentate pe larg în diverse reglementări elaborate de ministerele de justiție.

Principul examinării cauzelor judiciare în termen rezonabil se regăsește și în prevederile art. 14.3 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice adoptat la 16 decembrie 1966 la New York. Necesitatea examinării cauzei în termen rezonabil își găsește oglindire și în prevederile constituționale ale multor state membre ale Consiliului Europei, precum: Albania, Andora, Croația, Republica Cehă, Germania, Islanda, Italia, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, San-Marino, Slovenia, Spania, Elveția, Turcia etc., precum și în legislația lor internă (ex. Ungaria, Islanda, Italia, Lituania, Letonia, România, Serbia și Montenegro, San Marino, Suedia, Macedonia, Marea Britanie etc.). Totodată, unele state prevăd expres aplicarea directă a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale în sistemul național legislativ (ex. Albania, Andora, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Estonia, Franța, Georgia, Grecia, Olanda, Polonia, Federația Rusă, San Marino, Macedonia etc.).

În România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat violarea art. 6 paragr. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze: Soare contra României, Abramiuc contra României, Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă contra României, Floarea Pop contra României.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Grozescu împotriva României, constatând încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, datorită nerespectării principiului contradictorialității în cadrul procedurii judiciare interne. În fapt, reclamantul a aratat că, în cadrul procedurii judiciare interne, după ce cauza a ramas în pronunțare asupra excepției netimbrării recursului, instanța de judecată, în absența sa, a permis depunerea, la dosarul cauzei, a chitanței doveditoare a plății taxei de timbru de către recurentă și a acordat cuvântul acesteia asupra temeiniciei căii de atac. În consecință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că recunoașterea încălcării art. 6 din Convenție, de către autoritățile române, reprezintă o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant și a obligat, totodată statul român să îi plătească acestuia despăgubiri.

Calitatea esențială a unei proceduri judiciare o formează accelerarea judecății fiecărei cauze, accelerare care nu trebuie să afecteze libertatea individuală a părților implicate în proces, drepturile altor persoane și nici interesele societății, deci o accelerare compatibilă cu nevoile justiției. În acest sens, art. 6. paragr. 1 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale prevede dreptul oricărei persoane la judecare în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale.

Scopul art. 6.din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este de a asigura ca nici o persoană, realizarea sau limitarea drepturilor căreia depinde de desfășurarea unui proces, să nu fie nevoită să aștepte un termen nejustificat de mare până la formularea deciziei finale. Acest principiu este atât un drept fundamental al omului, cât și o condiție pentru ca un proces să fie considerat echitabil.

Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părțile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate și prin reinstaurarea legalității, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanție a unui proces echitabil.

Încrederea într-o justiție independentă și imparțială, eficace și credibilă se construiește ca răspuns al respectului pe care zi de zi întregul mecanism judiciar împreună cu toate celelalte entități angrenate în funcționarea lui îl demonstrează față de fiecare dintre cei care compar în fața sa și față de fiecare dintre drepturile acestora.

[1] Lect. univ. dr. Andreea Tabacu, Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, potrivit  Noului Cod de procedură civilă și Contenciosului administrativ, Revista Transilvană de Științe Administrative 2(31)2012, pag. 146;

[2] Lect. univ. dr. Andreea Tabacu, Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, potrivit  Noului Cod de procedură civilă și Contenciosului administrativ, Revista Transilvană de Științe Administrative 2(31)2012, pag. 148;

[3]Lect. univ. dr. Andreea Tabacu, Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, potrivit  Noului Cod de procedură civilă și Contenciosului administrativ, Revista Transilvană de Științe Administrative 2(31)2012, pag. 149;

[4]Extras din articolul “Dreptul la un remediu efectiv”, Cosmin Flavius Costaș, Revista “Studia”, Universitatea Babeș Bolyai, 2014 [a se vedea S. Guinchard (coordonator), Droit processuel. Droit commun et droit comparé du procès, 3e édition, Editura „Dalloz”, Paris, 2005, p. 761];

[5]  Ibidem.

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Idem.

[9] Idem.

[10] Idem.

[11] Idem.

[12] Idem.

[13] Idem.

[14] Idem.