ABSTRACT

The communications made from the telephones within the official offices, including the offices within a state institution, are covered by the concepts of “privacy” and “correspondence” according to the meaning of art. 8 § 1 of the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms.

The use of evidence obtained by means of secret surveillance executed in the offices of a state institution during the applicant’s trial, does not contradict the fairness requirements guaranteed by art. 6 § 1 of the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, if the procedure, taken as a whole, including the way in which the evidence was obtained, was correct and the respect for the right to defense was taken into account, namely whether the applicant had the opportunity to challenge the authenticity of the evidence and to oppose to their use.

Keywords: private life, secret surveillance measures, home, defense.

În fapt[1],

Reclamantul a fost membru al comisiei electorale din regiunea Ivanovo.

La 23 octombrie 2003, un șef adjunct al Departamentului de Interne al Regiunii Ivanovo a ordonat supravegherea audiovizuală a biroului reclamantului. Supravegherea a fost efectuată între 27 octombrie și 5 noiembrie 2003, prin intermediul unei camere ascunse. Reclamantul a fost ulterior acuzat de abuz de putere, o infracțiune prevăzută în art. 285 din Codul penal rus. În timp ce studia dosarul cauzei penale, reclamantul a descoperit că acesta conținea înregistrări video cu el, vorbind la telefon în biroul său.

La proces, reclamantul a pledat nevinovat. El a susținut, în special, că înregistrările video erau inadmisibile ca dovezi, întrucât au fost obținute în mod ilegal, fără autorizarea judiciară prealabilă. El a contestat, de asemenea, autenticitatea înregistrărilor.

La 27 septembrie 2004, Judecătoria Leninskiy din Ivanovo l-a condamnat pe reclamant pentru infracțiunea de abuz de putere și i-a aplicat o pedeapsă de doi ani de închisoare, suspendată pe o perioadă de doi ani. Instanța s-a bazat pe declarațiile mai multor martori, dovezi fizice, rapoarte de expertiză și înregistrările video ale conversațiilor telefonice ale reclamantului. Instanța a constatat că înregistrările video erau autentice și că au fost obținute în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

Reclamantul a făcut apel. El a reiterat, în special, argumentul său potrivit căruia înregistrările video erau inadmisibile ca dovezi.

În apel, la 12 noiembrie 2004, Tribunalul regional Ivanovo a confirmat condamnarea dispusă de către instanța de fond. Instanța de apel a considerat că Tribunalul Districtual a declarat în mod corect că înregistrările video sunt admisibile ca probe, deoarece au fost obținute în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

Legislația din Federația Rusă privind activitățile de căutare operațională nr. 144/1995 prevede că măsurile de căutare operațională[2] pot include, printre altele: interceptările poștale, telegrafice, telefonice și a altor forme de comunicare; colectarea datelor din canalele tehnice de comunicare; inspecția spațiilor, a clădirilor, a altor instalații, a vehiculelor și a diferite zone; supravegherea; alte ,,experimente operative”. În timpul activităților de căutare operațională, pot fi utilizate înregistrări audio, video, fotografiere, filmare și alte mijloace tehnice, cu condiția să nu dăuneze vieții sau sănătății cuiva sau mediului (secțiunea 6 a legii sus-menționate). Măsurile de căutare operațională care implică interferențe cu dreptul constituțional în ceea ce privește confidențialitatea comunicațiilor poștale, telegrafice și de altă natură, transmise prin intermediul unei rețele de telecomunicații sau al serviciilor de poștă electronică sau în confidențialitatea locuinței, necesită o autorizare judiciară prealabilă [art. 8 alin. (2) din Legea nr. 144/1995]. Astfel de măsuri pot fi efectuate după primirea informațiilor:

(1) că o infracțiune a fost săvârșită sau este în curs de desfășurare sau planificată să se comită;

(2) despre persoanele conspirative care au comis, comit sau vor comite o infracțiune; sau

(3) despre evenimente sau activități care pun în pericol securitatea națională, militară, economică sau ecologică a Federației Ruse [secțiunea 8 (2) din Legea nr. 144/1995].

La data faptelor, măsurile sus-menționate puteau fi autorizate numai în cazurile în care o persoană a fost suspectată sau învinuită de o infracțiune gravă sau deosebit de gravă sau ar putea avea informații despre o astfel de infracțiune [art. 8 alin. (4) din Legea nr. 144/1995, în vigoare până la 24 iulie 2007]. Astfel de măsuri nu au putut fi întreprinse, în temeiul celorlalte motive menționate la secțiunea 7 [secțiunea 8 (9) din Legea nr. 144/1995].

La 20 martie 2007, Curtea Constituțională a Federație Ruse, în Decizia sa nr. 178-O-О, a respins, ca inadmisibilă, o cerere de revizuire a constituționalității secțiunii 6 din Legea nr. 144/1995. Instanța constituțională a considerat, în special, că nu era necesară o autorizație judiciară separată pentru utilizarea înregistrărilor audio, video, fotografiere, filmare sau alte mijloace tehnice, indiferent dacă aceste echipamente au fost utilizate în timpul activităților de căutare operațională care necesită autorizarea judiciară prealabilă sau în cursul activităților de căutare operațională care nu necesită o autorizare judiciară prealabilă[3].

Reclamantul s-a plâns că măsurile secrete de supraveghere împotriva lui i-au încălcat dreptul la respectarea vieții private, a domiciliului și a corespondenței sale. El s-a bazat pe art. 8 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția).

C.E.D.O. a examinat mai întâi argumentul guvernului, potrivit căruia biroul reclamantului nu putea fi considerat ,,domiciliu” și că supravegherea audiovizuală a acestui birou nu constituie, așadar, o atingere a drepturilor reclamantului garantate de art. 8 § 1 din Convenție.

Astfel, C.E.D.O. a constatat (paragr. 37) că în repetate rânduri a decis că noțiunea de ,,domiciliu” din art. 8 § 1 al Convenției nu include numai locuința particulară unei persoane. Cuvântul ,,domiciliu” din versiunea franceză a articolului sus-menționat are o conotație mai largă decât cuvântul ,,acasă” și se poate extinde, de exemplu, la biroul profesional al persoanei (s-a citat cauza Buck contra Germaniei, nr. 41604/98, Hotărârea din 28 aprilie 2005, paragr. 31).

De asemenea, a constatat, de mai multe ori, că viața privată a unei persoane poate fi vizată de măsurile luate în afara locului de locuit al unei persoane sau în cel privat (s-a citat cauza Uzun contra Germaniei, nr. 35623/05, Hotărârea din 2 septembrie 2010, paragr. 44).

În conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., apelurile telefonice de la posturile telefonice din birourile comerciale, inclusiv din birourile unei instituții a statului, sunt acoperite de noțiunile de „viață privată” și ,,corespondență”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție (s-a citat cauza Halford contra Regatului Unit, Hotărârea din 25 iunie 1997, paragr. 44). De asemenea, e-mailurile și comunicările schimbate prin intermediul unui cont de mesagerie instant transmisă de la serviciu sunt protejate în mod similar, în temeiul art. 8 din Convenție, la fel ca și informațiile obținute din monitorizarea utilizării internetului în folos personal (s-au citat: cauza Copland contra Regatului Unit, nr. 62617/00, Hotărârea din 3 aprilie 2007, paragr. 41; cauza Bărbulescu contra României, nr. 61496/08, Hotărârea din 12 ianuarie 2016, paragr. 73-81).

C.E.D.O. a constatat, de asemenea, că o percheziție în biroul profesional al procurorului a reprezentat o ingerință în ,,viața sa privată” (s-a citat cauza Peev contra Bulgariei, nr. 64209/01, Hotărârea din 26 iulie 2007, paragr. 37-40).

Deopotrivă, C.E.D.O. a relevat într-un alt caz că și filmarea ascunsă a unei persoane din spațiile de poliție este o ingerință în viața privată (s-a citat cauza Perry contra Regatului Unit, nr. 63737/00, Hotărârea din 17 iulie 2003, paragr. 36-43).

C.E.D.O. a folosit (paragr. 38 din Hotărârea din 7 noiembrie 2017) testul ,,așteptarea rezonabilă de confidențialitate”, pentru a decide dacă a existat o ingerință în drepturile reclamantului garantate de art. 8 din Convenție. Totuși, s-a observat că testul privind așteptările rezonabile ale unei persoane privind viața sa privată, deși privit ca un factor semnificativ, nu era neapărat concludent.

Constatările privind viața privată au început, de regulă, odată cu apariția oricărei înregistrări sistematice sau permanente, chiar dacă o astfel de înregistrare audio sau video fusese făcută în timp ce persoana se afla într-un loc public [pentru referințe, s-a citat cauza Uzun contra Germaniei, paragr. 44].

Referindu-se la prezenta cauză, C.E.D.O. a notat (paragr. 39) că nu există nicio dovadă că angajatorul a dat un avertisment reclamantului în sensul că va fi filmat sau că apelurile sale telefonice vor putea fi supuse interceptării.

Așadar, reclamantul avea o așteptare rezonabilă de confidențialitate în biroul său, inclusiv pentru orice apeluri telefonice făcute din oficiu [s-au citat, pentru raționamente similare, cauzele Halford contra Regatului Unit (paragr. 45) și Bărbulescu contra României (paragr. 73-81)]. De asemenea, este semnificativ faptul că reclamantul a fost filmat și înregistrările au fost stocate, examinate de către terți fără cunoștința sau consimțământul solicitantului și folosite ca probe în procesul penal.

Prin urmare, măsurile de supraveghere împotriva reclamantului au constituit o ingerință în „viața privată”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție. C.E.D.O. a considerat că nu este necesar să se analizeze dacă supravegherea sub acoperire a constituit, de asemenea, o ingerință în dreptul său la respectarea locuinței sale sau a corespondenței sale, în sensul art. 8 § 1 din Convenție. Totodată, a reiterat (paragr. 40 din Hotărârea din 7 noiembrie 2017) că o astfel de ingerință va da naștere unei încălcări a art. 8 al Convenției, cu excepția cazului în care se poate demonstra că aceasta este „în conformitate cu legea”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime definite în paragraful al doilea al articolului sus-menționat și au fost „necesare într-o societate democratică” pentru atingerea acestor obiective (s-a citat cauza Goranova-Karaeneva contra Bulgariei, paragr. 45).

Formularea „în conformitate cu legea” impune ca măsura contestată să aibă atât o bază juridică internă, cât și una compatibilă cu statul de drept, menționat explicit în preambulul Convenției și inerent obiectului și scopului prevăzute în art. 8 din Convenției. Legea trebuie să respecte cerințele de calitate: să fie accesibilă persoanei în cauză și să fie previzibilă cu privire la efectele sale (s-a citat cauza Roman Zakharov contra Rusiei, nr. 47143/06, paragr. 228). În ceea ce privește interceptarea conversației reclamantului de către un transmițător radio ascuns pe corpul său de interlocutori în cadrul unui așa-zis ,,experiment operativ”, C.E.D.O. a constatat că dispozițiile legale care reglementează „experimentele operative” nu au respectat cerințele Convenției privind „calitatea dreptului” (s-a citat cauza Bykov contra Rusiei, paragr. 69-83). În prezenta speță, C.E.D.O. a considerat (paragr. 43) că această constatare se aplică supravegherii audiovizuale a biroului reclamantului din următoarele motive:

– în primul rând, atât un „experiment operativ” (examinat în cauza Bykov contra Rusiei), cât și măsurile de „supraveghere” (în prezenta cauză) sunt două tipuri de măsuri de căutare operațională enumerate în secțiunea 6 din Legea nr. 144/1995;

– ca și „experimentul operativ” (din cauza Bykov contra Rusiei), măsurile de „supraveghere” (în cauza de față) nu au fost luate în considerare în dreptul intern pentru a interfera cu oricare dintre cele două tipuri de confidențialitate protejate în mod expres de Legea nr. 144/1995: confidențialitatea comunicațiilor poștale, telegrafice și a altora transmise prin mijloace de rețele de telecomunicații sau servicii de corespondență; intimitatea casei;

– în special, după cum a explicat guvernul, biroul reclamantului nu a fost considerat „domiciliu” în sensul legislației naționale;

– ca și „experimentele operative”, măsurile de supraveghere care nu implică ingerința în confidențialitatea tipurilor de comunicații protejate sau a confidențialității casei nu fac obiectul garanțiilor procedurale descrise în secțiunea 8 a Legii nr. 144/1995, în special cerința unei autorizații judiciare.

Prin urmare, C.E.D.O. concluzionează (paragr. 46) că măsurile de supraveghere sub acoperire împotriva reclamantului nu au fost însoțite de garanții adecvate împotriva diferitelor posibile abuzuri. Acestea erau deschise arbitrarului și, prin urmare, erau incompatibile cu cerința legalității. Interferența cu dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private nu a fost „în conformitate cu legea”, așa cum prevede art. 8 § 2 al Convenției. În lumina acestei concluzii, C.E.D.O. nu este obligată să stabilească dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică” pentru unul dintre scopurile enumerate în art. 8 §2 din Convenție.

În consecință, C.E.D.O. a constatat (paragr. 47) că a avut loc o violare a art. 8 al Convenției.Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns că condamnarea sa se bazase pe înregistrări video obținute în mod ilegal. El a invocat art. 6 § 1 din Convenție, care ar prevede, după opinia sa, în măsura în care este relevant, următoarele: „Pentru a determina … orice acuzație penală împotriva sa, fiecare are dreptul la o audiere corectă … de către [un] tribunal …”C.E.D.O. a constatat deja (paragr. 52) că în mai multe cazuri în care utilizarea dispozitivelor ascunse de ascultare nu a fost „în conformitate cu legea” și, prin urmare, s-a încălcat art. 8 din Convenție, admiterea în cunoștință de cauză a informațiilor obținute în circumstanțele menționate nu este în concordanță cu cerințele de echitate garantate de art. 6 § 1 din Convenție (s-au citat: cauza Schenk contra Elveției, Hotărârea din 12 iulie 1988, paragr. 45-49; cauza Khan contra Regatului Unit, paragr. 34-40; cauza PG și JH contra Regatului Unit, nr. 44787/98, paragr. 76-81; cauza Bykov contra Rusiei, paragr. 94-98).

C.E.D.O. a relevat, în special, că rolul său nu este acela de a determina, în principiu, dacă anumite tipuri de probe – de exemplu, elementele de probă obținute în mod ilegal în ceea ce privește dreptul intern – sunt admisibile sau, într-adevăr, dacă reclamantul era vinovat sau nu.

Întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procedura, în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a fost corectă. Pentru a determina dacă procedura, în ansamblul ei, a fost corectă, trebuie să se țină seama de respectarea dreptului la apărare.

Deci, trebuie să se examineze, în special, dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora. În plus, calitatea dovezilor trebuie să fie luată în considerare, inclusiv dacă împrejurările în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau acuratețea acestora.

Deși nu apare în mod necesar nicio problemă de corectitudine atunci când dovezile obținute nu au fost susținute de alte materiale, se poate observa că atunci când dovezile sunt foarte puternice și nu există riscul de a fi nesigure, nevoia de probe justificative este în mod corespunzător mai slabă (s-a citat cauza Bykov contra Rusiei, paragr. 89-90).

C.E.D.O. a subliniat că în speță (paragr. 53) reclamantul a putut contesta legalitatea și autenticitatea probelor obținute ca urmare a operațiunii ascunse în cadrul procedurii contradictorii în fața instanței de judecată și a motivelor sale de recurs. Argumentele sale au fost analizate de către instanțe și respinse prin decizii motivate. C.E.D.O. a observat că reclamantul nu a formulat nicio plângere în legătură cu procedura prin care instanțele au luat decizia privind admisibilitatea probelor.

De asemenea, C.E.D.O. a acordat (paragr. 54) o importanță deosebită faptului că înregistrările video nu erau singurele probe pe care s-a bazat condamnarea și că au fost coroborate cu alte dovezi (s-au citat, pentru un raționament similar: cauza Schenk contra Elveției, paragr. 48; cauza Bykov contra Rusiei paragr. 96-98).În aceste circumstanțe, C.E.D.O. a constatat (paragr. 55-56) că, în cursul judecății reclamantului, utilizarea probelor obținute prin supravegherea ascunsă nu a contrazis cerințele de echitate garantate de art. 6 § 1 al Convenției. Procedura în cazul reclamantului, considerată în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a fost corectă, astfel că având în vedere cele de mai sus, C.E.D.O. a considerat că această plângere este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru motivele descrise mai sus, C.E.D.O., în unanimitate, a declarat admisibilă plângerea privind presupusa încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private, domiciliu și corespondență, iar restul plângerii inadmisibilă, și a hotărât că a avut loc o violare a art. 8 al Convenției.

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), cauza Akhlyustin contra Rusiei (cererea nr. 21200/05) Hotărârea din 7 noiembrie 2017, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“documentcollectionid2”:[“GRANDCHAMBER”,”CHAMBER”],”itemid”:[“001-178342”]} (accesat la 15 noiembrie 2017).

[2] Măsurile de căutare operațională par a fi similare cu activitățile specifice culegerii de informații efectuate de către ofițerii Serviciului Român de Informații, în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, cu completările ulterioare), în baza unui mandat de securitate națională, emis de către judecătorul anume desemnat din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu avizul procurorului anume desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, și se efectuează numai în situațiile în care:

a) nu există alte posibilități ori sunt posibilități limitate pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale;

b) acestea sunt necesare și proporționale, date fiind circumstanțele situației concrete;

c) a fost obținută autorizația prevăzută de lege.

Activitățile specifice pot consta în:

a) interceptarea și înregistrarea comunicațiilor electronice, efectuate sub orice formă;

b) căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect ori deschiderea unui obiect;

c) ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acesta le conține, precum și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee;

d) instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, supravegherea prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori constatări personale, efectuate sistematic în locuri publice sau efectuate în orice mod în locuri private;

e) localizarea, urmărirea și obținerea de informații prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere;

f) interceptarea trimiterilor poștale, ridicarea și repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, precum și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee;

g) obținerea de informații privind tranzacțiile financiare sau datele financiare ale unei persoane, în condițiile legii.

Cu privire la activitățile desfășurate de către organele cu atribuții în domeniul securității naționale și procedura emiterii și punerii în aplicare a mandatului de securitate națională, a se vedea, pe larg, R. Jurj-Tudoran, Metode speciale de supraveghere și protecția martorilor în cauzele penale complexe, Editura C.H. Beck, București, 2014, p.17 și urm.

[3] În legislația română, conform art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală român, în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică.