Mari-Claudia IVAN*

Doctorand – Facultatea de Drept,

Universitatea din București

Consilier juridic, Instituția

Prefectului − Ministerul Afacerilor Interne

ABSTRACT

As regards the institution, “duration of the defendant’s preventive arrest in the course of criminal prosecution”, the new Code of Criminal Procedure took over the provisions of the previous Code of Criminal Procedure (1969).

The authors analyze the above-mentioned institution, also presenting some comparative law references.

Key words: preventive arrest, duration, criminal prosecution.

Introducere. Articolul 233 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)[1] a preluat dispozițiile art. 149 din Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969)[2].

Primul articol (sus-menționat) este în acord cu dispozițiile art. 23 alin. (5) din Constituția României, republicată, potrivit cărora ,,în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile”.

Deși era de preferat ca art. 233 C.pr.pen. să constituie sediul instituției ,,duratei arestării preventive”, cu tot ceea ce implică aceasta (durata inițială a arestării preventive, durata acesteia pe etape procesuale, durata ei totală etc.), legiuitorul român i-a acordat mai multe texte, preferând o reglementare segmentară și greu de identificat [spre exemplu: durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale a plasat-o în art. 236 alin. (4) din același cod[3], text consacrat admiterii propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale; durata totală a arestării preventive (în cursul judecății) în apel o deducem implicit din interpretarea art. 241 alin. (1¹) lit. b) din codul sus-menționat[4], care se referă de fapt la încetarea de drept a arestării preventive în apel].

1. Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. În prima fază a procesului penal, denumită ,,umărirea penală”, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Bineînțeles că judecătorul poate lua măsura arestării preventive pe o durată mai mică de 30 de zile, chiar dacă procurorul a solicitat dispunerea pe durata ei maximă (de 30 de zile), atunci când apreciază că este suficientă pentru a se realiza unul dintre scopurile generale ale măsurilor preventive. Trebuie să relevăm că judecătorul are o putere discreționară în această materie, dar nu arbitrară, pentru că el trebuie să-și motiveze hotărârea luată.

În cazul în care inculpatul a fost anterior reținut, durata reținerii nu se deduce din cea a arestării preventive [art. 226 alin. (2) teza a II-a C.pr.pen.][5].

După cum se cunoaște, reținerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore; în durata acesteia nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii [art. 209 alin. (3) C.pr.pen.][6].

Atunci când suspectul sau inculpatul a fost adus în fața organului de cercetare penală și/sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în durata reținerii nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat [art. 209 alin. (4) C.pr.pen.][7].

În continuare, arestarea preventivă poate fi prelungită pentru o durată de cel mult 30 de zile; judecătorul de drepturi și libertăți poate acorda în cursul urmăririi penale și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile; oricum, durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile [art. 236 alin. (2)-(4) C.pr.pen.].

În schimb, potrivit art. 239 C.pr.pen.[8], în cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși 5 ani. În această durată nu intră și aceea din cursul urmăririi penale, dacă ne raportăm la exprimarea legiuitorului din conținutul primei teze a alin. (2) al articolului menționat anterior.

2. Curgerea duratei arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. Pentru această durată, intitulată și ,,termen” și caracterizată ca fiind intervalul de timp în care curge arestarea preventivă, în mod automat legea procesual penală a trebuit să prevadă care este momentul inițial (a quo) al termenului. Potrivit art. 233 alin. (2) C.pr.pen., începerea privării de libertate coincide cu data punerii în executare a măsurii arestării față de inculpatul vizat de aceasta.

Momentul final (ad quem) al termenului este ziua la care se sfârșește durata arestării preventive, stabilită în încheierea judecătorului; de pildă, termenul de 30 de zile pentru arestarea preventivă a inculpatului, început în ziua de 10 ianuarie, expiră în ziua de 8 februarie.

Observăm că ziua de la care începe, precum și aceea la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia potrivit sistemului zilelor curente[9] (art. 271 C.pr.pen.).

3. Natura termenelor arestării preventive. Legiuitorul român a instituit două termene în materia arestării preventive: unul de cel mult 30 de zile, iar altul care nu poate depăși o durată de timp rezonabilă și nu poate fi mai mare de 180 de zile; aceste termene sunt substanțiale, și nu procedurale[10]; totodată, ele sunt legale (adică prevăzute de lege) și maxime [neputând fi depășite decât dacă sunt prelungite (în primul caz), iar relativ la cele din urmă, acestea iau sfârșit prin ele însele][11].

Termenele arestării preventive nu se prorogă și nici nu se abreviază[12]; tot astfel, ele nu se suspendă și nici nu se întrerup.

4. Trecerea cauzei pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire[13] la altul. În situația în care o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, arestarea preventivă dispusă sau prelungită anterior acestui moment rămâne valabilă. Durata acesteia se calculează potrivit dispozițiilor alin. (1) și (2) ale art. 233 C.pr.pen. [alin. (3) al aceluiași articol], care au fost analizate anterior. De pildă, dacă arestarea preventivă a fost dispusă de către judecătorul competent la propunerea unui procuror necompetent, iar ulterior acesta a dispus declinarea competenței în favoarea procurorului competent, arestarea preventivă rămâne valabilă, ea putând fi prelungită, bineînțeles, dacă sunt întrunite cerințele legii.

5. Examen de practică judiciară. Împrejurarea că inițial propunerea de arestare preventivă nu a fost făcută de către un procuror din cadrul Parchetului Național Anticorupție (în prezent, Direcția Națională Anticorupție), deși cauza era de competența acestui parchet, nu afectează valabilitatea mandatului de arestare, acesta fiind emis însă de către judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Așadar, nu intervine nulitatea mandatului, mai ales că nu poate exista identitate cu sesizarea legală a instanței, aspect care rezultă din dispozițiile art. 149 alin. (2) C.pr.pen. din 1969 [art. 233 alin. (3) C.pr.pen.], potrivit cărora atunci când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil[14].

6. Referințe de drept comparat. 6.1. Codul de procedură penală italian (în continuare C.pr.pen. italian^[15]). În ipoteza luării unei măsuri coercitive de custodie − custodia de precauție în închisoare (custodia cautelare in carcere), arestul la domiciliu (aresto domiciliare) sau custodia de precauție într-un loc de îngrijire (custodia cautelare in luogo di cura) −, judecătorul pentru anchete preliminare (giudice per le indagini preliminari) fixează data de scadență a acesteia în raport cu cercetările care urmează a fi efectuate, însă numai atunci când este dispusă în scopul de a garanta finalitatea urmărită prin art. 274 lit. a) C.pr.pen. italian − salvgardarea mijloacelor de probă [art. 292 alin. (2) lit. d) din același cod]. În celelalte cazuri, nu este necesară stabilirea duratei măsurii.

Cu toate acestea, legea procesual penală italiană prevede durata maximă a măsurii coercitive de custodie. Astfel, aceasta își pierde eficacitatea atunci când în cursul investigației preliminare[16] [adică înainte de emiterea actului prin care se dispune judecata sau a ordonanței prin care judecătorul dispune judecata scurtă (giudizio abbreviato) – în sensul art. 438 C.pr.pen. italian – ori înainte de a se pronunța sentința de aplicare a pedepsei la cererea părților sau prin negociere (applicazione della pena su richiesta delle parti)] s-au împlinit următoarele termene de:

a) 3 luni, dacă este vorba de un delict pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depășește 6 ani;

b) 6 luni, în ipoteza în care s-a săvârșit un delict pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care depășește 6 ani, cu excepția acelora prevăzute mai jos la lit. c);

c) un an, în cazul în care pentru delictul comis legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de cel puțin 20 de ani ori s-a săvârșit unul dintre delictele prevăzute în art. 407 alin. (2) lit. a) C.pr.pen. italian, cu condiția ca legea însăși să prevadă pedeapsa închisorii care depășește 6 ani [art. 303 alin. (1) lit. a) din același cod].

În faza jurisdicțională, legea prevede, de asemenea, termene ale măsurii coercitive de custodie[17].

6.2. Codul de procedură penală francez (în continuare C.pr.pen. francez^[18]). Durata arestării preventive sau a detenției provizorii (détention provisoire) variază în funcție de natura infracțiunii, dar în orice caz ea nu poate să depășească o durată rezonabilă în raport cu gravitatea faptei imputate persoanei supuse procedurii (personne mise en examen), precum și cu complexitatea investigațiilor necesare aflării adevărului [art. 144-1 alin. (1) C.pr.pen. francez].

În continuare, legea stabilește durata maximală a arestării pentru a-l determina pe judecătorul de instrucție să manifeste diligență în desfășurarea instrucției într-o cauză[19]. Această durată nu constituie un obstacol pentru prelungirea detenției în anumite situații.

Astfel, în materie corecțională[20], detenția provizorie nu poate să depășească 4 luni, dacă persoana supusă procedurii nu a fost deja condamnată pentru o crimă sau pentru un delict de drept comun fie la o pedeapsă criminală, fie la pedeapsa închisorii fără suspendarea executării pe o durată mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

În alte cazuri, cu titlu de excepție, judecătorul libertăților și al detenției (le juge des libertés et de la détention) poate să dispună prelungirea detenției preventive pe o durată de până la 4 luni, printr-o ordonanță motivată [în conformitate cu dispozițiile art. 137-3 C.pr.pen. francez și după o dezbatere contradictorie organizată potrivit dispozițiilor alin. (6) al art. 145 din același cod, avocatul fiind convocat conform alin. (2) al art. 114 din codul menționat anterior]. Această decizie poate fi reînnoită potrivit aceleiași proceduri, sub rezerva dispozițiilor art. 145-3 C.pr.pen. francez, durata totală a detenției neputând să depășească un an. Totuși, această durată este majorată până la 2 ani atunci când faptele care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii (faits constitutifs de l’infraction) au fost comise în afara teritoriului național sau atunci când persoana este urmărită pentru trafic de stupefiante, asociație criminală, proxenetism, deturnare de fonduri sau pentru o infracțiune comisă în bandă organizată, iar aceasta este sancționată cu o pedeapsă de cel puțin 10 ani închisoare.

În mod excepțional, atunci când investigațiile judecătorului de instrucție trebuie să fie continuate, iar punerea în libertate a persoanei supuse procedurii ar putea constitui un risc de o gravitate deosebită pentru securitatea persoanelor și a bunurilor, camera de instrucție poate să prelungească detenția pe o durată de 4 luni peste aceea de 2 ani. Camera de instrucție, în fața căreia este prezentă persoana vizată, este sesizată printr-o ordonanță motivată de către judecătorul libertăților și al detenției (conform alin. ultim al art. 137-1 C.pr.pen. francez), urmând să statueze potrivit art. 144, art. 144-1, art. 145-3, art. 194, art. 197, art. 198, art. 199, art. 200, art. 206 și art. 207 din același cod (art. 145-1 din codul menționat anterior, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016).

În materie criminală, persoana supusă procedurii nu poate să fie menținută în detenție mai mult de un an. Totuși, sub rezerva dispozițiilor din art. 145-3 C.pr.pen. francez, judecătorul libertăților și al detenției poate, la expirarea acestei durate, să prelungească detenția pe o durată care nu poate să depășească 6 luni, printr-o ordonanță motivată [în conformitate cu dispozițiile art. 137-3 din același cod și după o dezbatere contradictorie organizată potrivit alin. (6) al art. 145 din codul menționat anterior, avocatul fiind convocat conform dispozițiilor alin. (2) al art. 114 C.pr.pen. francez]. Această decizie poate fi reînnoită conform aceleiași proceduri.

Persoana supusă procedurii nu poate să fie menținută în detenție preventivă mai mult de 2 ani, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este mai mică de 20 de ani de închisoare ori este detenția criminală sau mai mult de 3 ani în celelalte cazuri. Aceste durate sunt majorate până la 3 ani, respectiv până la 4 ani atunci când una dintre faptele care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii (faits constitutifs de l’infraction) a fost comisă în afara teritoriului național. Durata este tot de până la 4 ani atunci când persoana este urmărită pentru mai multe crime menționate în cartea a II-a și a IV-a din Codul penal francez sau pentru trafic de stupefiante, terorism, asociație criminală, proxenetism, deturnare de fonduri sau pentru o infracțiune comisă în bandă organizată.

Cu titlu de excepție, atunci când investigațiile judecătorului de instrucție trebuie să fie continuate, iar punerea în libertate a persoanei supuse procedurii ar putea constitui un risc de o gravitate deosebită pentru securitatea persoanelor și a bunurilor, camera de instrucție poate să prelungească detenția pe o durată de până la 4 luni peste termenele menționate anterior. Camera de instrucție este sesizată printr-o ordonanță motivată de către judecătorul libertăților și al detenției conform alin. ultim al art. 137-1 C.pr.pen. francez, urmând să statueze potrivit art. 144, art. 144-1, art. 145-3, art. 194, art. 197, art. 198, art. 199, art. 200, art. 206 și art. 207 din același cod. Această decizie poate fi reînnoită o singură dată în aceleași condiții.

Duratele maximale sus-indicate sunt valabile până la finalizarea instrucției preparatorii (art. 145-2 C.pr.pen. francez, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2002-1138 din 9 septembrie 2002)[21].

În cazul schimbării încadrării juridice a faptei dintr-o crimă în delict și invers, se pune întrebarea: arestarea preventivă se mai menține? În prima ipoteză (crimă – delict), art. 146 C.pr.pen. francez (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2000-516 din 15 iunie 2000) prevede că judecătorul de instrucție poate, după ce a primit dosarul de la procurorul Republicii, însoțit de rechizitoriile sale introductive, să sesizeze printr-o ordonanță motivată judecătorul libertăților și al detenției cu propunerea de a menține arestarea preventivă a persoanei supuse procedurii sau de a o pune în libertate însoțită sau nu de un control judiciar. Judecătorul libertăților și al detenției trebuie să se pronunțe în termen de 3 zile de la data sesizării judecătorului de instrucție. Dacă judecătorul decide menținerea deținerii, termenul de 4 luni curge de la data deciziei acestuia, reînnoirea fiind supusă regulilor aplicabile în materie corecțională[22].

În ipoteza inversă (delict − crimă), legea nu mai prevede nimic; este adevărat că până la Legea din 6 iulie 1989, detenția nu era limitată în materie corecțională. Sesizată cu o asemenea chestiune, Curtea de Casație a Republicii Franceze, printr-o Decizie din 27 martie 1990, a statuat că titlul inițial al detenției rămâne valabil, cu precizarea că de la data notificării noii inculpări, ea este supusă regulilor decurgând din noua încadrare. Instanța supremă a statuat în același mod și prin alte decizii ulterioare[23]. Termenul de un an se calculează de la data luării inițiale a detenției[24].

6.3. Codul de procedură penală german (StPO)[25]. Durata legală a detenției preventive nu poate să depășească un an, dar judecătorul poate să o prelungească pe perioade succesive de câte 3 luni, în raport cu necesitatea investigațiilor (§ 122, § 122a StPO)[26]. Ea se compută din pedeapsa cu detenție pronunțată prin sentința de condamnare[27]. O asemenea sentință este executorie, ceea ce denotă că nu mai este necesară verificarea periodică a detenției de către un judecător în căile de atac.

Este de menționat că durata maximă menționată mai sus se referă atât la faza anchetei, cât și la aceea a judecății.

Concluzii. Noua reglementare (art. 233 C.pr.pen. român) este asemănătoare celei anterioare [art. 149 C.pr.pen. român din 1969].

În prima fază a procesului penal român, denumită ,,urmărirea penală”, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Această măsură preventivă (privativă de libertate) poate fi prelungită pentru o durată de cel mult 30 de zile; judecătorul de drepturi și libertăți poate acorda în cursul urmăririi penale și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile; oricum, durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile (adică 6 luni, luna fiind socotită de 30 de zile).

De lege ferenda, se impune reglementarea unitară a instituției ,,duratei arestării preventive” atât pentru faza urmăririi penale, cât și pentru aceea a judecății.

Interesante sunt legislațiile străine relevate mai sus. În esență, durata totală a arestării preventive (în cursul urmăririi penale, folosind terminologia românească) nu poate depăși un an (în Italia și Germania – în această din urmă țară, măsura putând fi prelungită sine die pe perioade succesive de câte 3 luni) sau 2 ani și 4 luni în materie corecțională ori 4 ani și 4 luni în materie criminală (în Franța).

* e-mail: mariclaudia_i@yahoo.com.

[1] ,,Art. 233. Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale

(1) În cursul urmăririi penale, durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăși 30 de zile, în afară de cazul când este prelungită în condițiile legii.

(2) Termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data punerii în executare a măsurii față de inculpatul arestat preventiv.

(3) Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, arestarea preventivă dispusă sau prelungită anterior rămâne valabilă. Durata arestării preventive se calculează potrivit dispozițiilor alin. (1) și (2).”

[2] ,,Art. 149. Durata arestării inculpatului

(1) Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.

(2) Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispozițiilor alineatului precedent.

(3) Abrogat.”

[3] ,,Art. 236. Admiterea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale

(1) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului și dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată.

(2) Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile.

(3) Judecătorul de drepturi și libertăți poate acorda în cursul urmăririi penale și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile. Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

(4) Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan).”

[4] ,,Art. 241. Încetarea de drept a măsurilor preventive

(1) Măsurile preventive încetează de drept:

a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan);

b) în cazurile în care procurorul dispune o soluție de netrimitere în judecată ori instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei ori o pedeapsă cu amendă, care nu însoțește pedeapsa închisorii, chiar nedefinitivă;

c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;

d) în alte cazuri anume prevăzute de lege.

e) Abrogată.

f) Abrogată.

g) Abrogată.

(1¹) Arestarea preventivă și arestul la domiciliu încetează de drept și în următoarele situații (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan):

a) la pronunțarea în primă instanță a unei hotărâri de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau la o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii, arestului la domiciliu și arestării preventive ori, după caz, a unei hotărâri prin care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate;

b) în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan).

[…]”

[5] În reglementarea anterioară [art. 149¹ alin. (11) C.pr.pen. din 1969], această deducere era obligatorie.

[6] Tot în reglementarea anterioară [art. 144 alin. (1) teza a II-a C.pr.pen. din 1969], această deducere era obligatorie.

[7] Codul de procedură penală anterior nu reglementa o atare situație. În practică nu se opera nicio deducere.

[8] ,,Art. 239. Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecății în primă instanță

(1) În cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data sesizării instanței de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, și, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când față de acesta s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății sau în lipsă.

(3) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (1), instanța de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condițiile legii.”

[9] A se vedea Gh. Ivan, Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale. Termenul în care trebuie depusă propunerea procurorului se calculează pe zile libere, și nu pe zile curente. Admisibilitate, în ,,Pro Lege” nr. 2/2018, p. 223-229 [disponibil și pe site-ul http://revistaprolege.ro/prelungirea-arestarii-preventive-in-cursul-urmaririi-penale-termen-depusa-propunerea-procurorului-calculeaza-zile-libere-nu-zile-curente-admisibilitate/ (accesat la 16 iulie 2018)].

[10] Ibidem.

[11] În același sens, N. Iliescu, Termenele (Acte procesuale și procedurale comune), în ,,Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală”, de V. Dongoroz ș.a., vol. I, Editura Academiei, București, 1975, p. 384-387.

[12] În doctrină s-a susținut și posibilitatea abrevierii (micșorării) termenului substanțial; așadar, atunci când ultima zi a acestui termen cade într-o zi  nelucrătoare, el se consideră expirat în ajunul acelei zile (N. Iliescu, op. cit., p. 392). Opinia a rămas izolată, iar practica judiciară − în lipsa unei dispoziții exprese − nu a aplicat-o (N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideia, București, 1993, p. 471).

[13] Organele de urmărire penală sunt procurorii și organele de cercetare penală (speciale sau ale poliției judiciare).

[14] Înalta Curte de Casație și Justiție, S.pen., Dec. nr. 3969/2004.

[15] Disponibil pe site-ul http://www.altalex.com/documents/codici-altalex/2014/10/30/codice-di-procedura-penale (accesat la 16 iulie 2018).

[16] Cu privire la fazele (sau stadiile) procedurii penale italiene, a se vedea Gh. Ivan, Procesul penal între tradiție și inovație, în ,,Dreptul” nr. 7/2011, p. 181-203.

[17] P. Tonini, Diritto processuale penale, Dott. A. Giuffrè Editore, S.p.A. Milano, 2009, p. 305-306; M. Mercone, Diritto processuale penale, Edizioni Giuridice Simone, 2004, p. 365-368.

[18] Disponibil pe site-ul https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006071154&dateTexte=29990101 (accesat la 16 iulie 2018).

[19] După cum se cunoaște, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impune ca detenția provizorie să nu depășească o durată rezonabilă. Jurisprudența a statuat că legea franceză respectă această exigență, iar duratele stabilite nu sunt excesive (Crim. 6 mars 1986, Bull. n^o 96, obs. Braunschweig, Rev. sc. crim. 1986, p. 345; Crim. 20 oct. 1987 et 5 nov. 1987, Bull. n^o 356 et 395, obs. Braunschweig, Rev. sc. crim. 1988, p. 548; Ch. Acc. Paris 29 sept. 1988, Rev. sc. crim. 1989, p. 143, D. 1989. 43, note J. P. Henne, apud: M. Delmas-Marty, Procedure penali dʼEuropa, Seconda edizione italiana a cura di Mario Chiavario, CEDAM, Milano, 2001, p. 161, 219; G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure pénale, 20^e edition, Dalloz, Paris, 2006, p. 669-673).

[20] În dreptul penal francez, infracțiunile sunt împărțite în crime, delicte și contravenții. Ca atare, putem vorbi de o răspundere în materie criminală, corecțională, respectiv contravențională.

[21] M. Delmas-Marty, op. cit., p. 161; G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 669-673.

Cu privire la fazele și etapele procesului penal francez, a se vedea Gh. Ivan, op. cit., p. 181-203.

[22] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 673.

[23] Crim. 19 mars 1991, Bull. n^o 134; Crim. 9 janv. 1997, Bull. n^o 8; Crim. 27 mai 1997, Bull. n^o 202; Crim. 9 juin 2004, Bull. n^o 159, apud: M. Delmas-Marty, op. cit., p. 161, 219; G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 669-673.

[24] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 673. În sens contrar (termenul de un an se calculează de la data comunicării noii inculpări criminale, însoțite de un nou mandat), Crim. 29 oct. 1991, Bull. n^o 385, apud G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 669-673.

[25] Disponibil pe site-ul https://www.gesetze-im-internet.de/stpo/ (accesat la 16 iulie 2018).

[26] W. Joecks, Strafprozessordnung, Studienkommentar, Verlag C.H.Beck, München, 2008, p. 295.

[27] Idem, p. 114-116; M. Delmas-Marty, op. cit., p. 219.