Eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei, în contextul pronunțării Deciziei Curții Constituționale a României nr. 22/2018

Recomandări

Minutele deciziilor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (martie – iunie 2016)
28 iul. 2016
Despre mit, ca fundament al credinței în justiție
10 oct. 2018
Considerații privind săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private
7 apr. 2023

Ioan-Florentin ENE^*

ABSTRACT

As regards the procedure for removing references in the indictment to excluded evidence, the solutions adopted by judicial practice and literature vary, with intermediate variants, between removing all references (direct or indirect) and retaining them, but without introducing them into the process of assessing the evidence. In other words, this alternation lies between the absolute implementation of the right of defence and the efficient (and in some cases effective) implementation of the functions of prosecution and verification of the legality of the committal for trial.

Keywords: Decision of the Constitutional Court of Romania no. 22/2018, Article 102(3) of the Criminal Procedure Code, removal of evidence from the case file.

I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Articolul 102 alin. (3) Cod procedură penală menționează că „nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”.

Expresia „excluderea probei” a primit o interpretare, cu urmări semnificative în activitatea judiciară, din partea Curții Constituționale a României.

Astfel, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 22/2018[1] a fost admisă o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală ridicată în dosarul nr. 11.523/63/2015 al Tribunalului Dolj – Secția penală și pentru cauze cu minori și s-a constatat că „acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei”.

Pentru a decide astfel, Curtea Constituțională a României a învederat următoarele:

„17. […] Curtea reține că, prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, paragrafele 20 – 22, a constatat că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Cu toate că, deși deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferența dintre mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică. Spre exemplu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale pârții civile sau ale pârții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința; înscrisurile și mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obținute prin procedee probatorii ca percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obținute prin expertize, ca procedee probatorii; procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obținute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau de cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane ori utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obține prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reținut, prin aceeași decizie că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, și că nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Așadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (a se vedea și Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 31).

18. De asemenea, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, paragraful 29, Curtea a reținut că, din perspectiva stabilirii vinovăției pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probațiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă, și că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menționat, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27).

19. Totodată, prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 27 aprilie 2016, paragraful 12, Curtea a definit convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. S-a constatat, cu această ocazie, că, la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță, stă o convingere ce are drept fundament o conștiință juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar.

20. Analizând considerentele deciziilor mai sus invocate, Curtea reține că procesul dovedirii acuzației în materie penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, este unul complex, ce presupune realizarea de către instanțele de judecată a unei atente și detaliate analize a probelor administrate în dosarul cauzei, precum și excluderea dintre acestea a probelor obținute în mod nelegal, proces care trebuie finalizat prin pronunțarea unei soluții, bazate pe un raționament juridic ce trebuie să facă abstracție de informațiile furnizate de probele declarate nule.

21. Acest proces este, prin urmare, unul cognitiv, specific psihologiei judiciare, ce presupune formarea unei convingeri intime a judecătorului, referitoare la vinovăția inculpatului. Așa fiind, procesul cognitiv analizat se desfășoară după reguli psihologice proprii, ce presupun, în mod intrinsec, printre altele, o apreciere proprie, subiectivă a judecătorului cu privire la informațiile analizate, existente în cuprinsul dosarului. Pentru acest motiv, eliminarea juridică, dintr-un dosar penal, a probelor declarate nule nu implică și excluderea lor, într-o manieră automată, din sfera realității, așa cum aceasta este percepută de către magistratul învestit cu soluționarea cauzei. Altfel spus, excluderea probelor obținute în mod nelegal din procesul penal, ca o consecință juridică a nulității mijloacelor de probă/procedeelor probatorii, presupune o simplă eliminare a posibilității dezvoltării unor raționamente juridice pe baza acestora, în scopul soluționării cauzei, fără a putea determina și pierderea din memoria magistratului a informațiilor cunoscute în baza acestor mijloace de probă.

22. Acest mecanism juridico-cognitiv este cel avut în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării instituției nulității probelor, constituind o variantă ideală de aplicare a dispozițiilor art. 103 coroborate cu cele ale art. 102 din Codul de procedură penală. Eficacitatea acestuia este însă afectată de menținerea în dosarul cauzei a mijloacelor de probă, corespunzătoare probelor declarate nule, mijloace de probă ce constituie, de fapt, o formă de exprimare, pe un suport material, a respectivelor probe, conform celor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015. Așa fiind, accesul permanent al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule nu poate avea ca efect decât o readucere în atenția judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informații care pot fi de natură a-i spori convingerile referitoare la vinovăția/nevinovăția inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, în mod legal, în soluționarea cauzei. Astfel, fiecare nouă potențială examinare a unor probe declarate nule, de către instanța de judecată, determină un proces psihologic caracterizat prin contradicția informațiilor cunoscute de judecător cu cele pe care el este obligat să le aibă în vedere la soluționarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul cauzei. În aceste condiții, în situația în care probele obținute în mod nelegal sunt de natură a demonstra vinovăția făptuitorului, observarea lor repetată de către instanța de judecată sporește și chiar materializează riscul înlocuirii acestora, în cadrul raționamentului judiciar, cu simpla convingere formată, prin mecanisme pur cognitive, tocmai pe baza respectivelor probe, operațiune logică nepermisă judecătorului, având în vedere prevederile art. 102 și art. 103 din Codul de procedură penală. Mai mult, o atare ipoteză este de natură a face imposibilă aplicarea principiului in dubio pro reo, reglementat la art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform căruia orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiu ce constituie, de fapt, o altă garanție juridică a prezumției de nevinovăție și, prin aceasta, a dreptului la un proces echitabil.

23. Prin urmare, cu toate că excluderea juridică a probelor obținute în mod nelegal din procesul penal apare ca fiind o garanție suficientă a drepturilor fundamentale anterior menționate, această garanție este una pur teoretică, în lipsa îndepărtării efective a mijloacelor de probă obținute în mod nelegal din dosarul cauzei. Mai mult, menținerea acestora în dosar, pe parcursul soluționării eventualelor căi ordinare și extraordinare de atac, ce pot fi invocate, nu poate produce decât același efect cognitiv contradictoriu, de natură a afecta procesul formării convingerii dincolo de orice îndoială rezonabilă a completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului.

24. În aceste condiții, Curtea conchide că excluderea juridică a probelor obținute în mod nelegal în procesul penal, în lipsa înlăturării lor fizice din dosarele penale constituite la nivelul instanțelor, este insuficientă pentru o garantare efectivă a prezumției de nevinovăție a inculpatului și a dreptului la un proces echitabil al acestuia.

25. Codul de procedură penală român reglementează instituția excluderii probelor, la art. 102 din cuprinsul său, fără să prevadă dacă aplicarea acesteia trebuie să fie însoțită de îndepărtarea, din dosarele cauzelor penale, a mijloacelor de probă declarate nule sau dacă, dimpotrivă, aceasta presupune menținerea respectivelor mijloace de probă, cu excluderea lor doar din cadrul raționamentului judiciar făcut de judecător, în vederea stabilirii și argumentării soluției referitoare la constatarea vinovăției sau nevinovăției inculpatului. În aceste condiții, Curtea constată că îi revine sarcina de a clarifica aspectul procedural anterior invocat, în vederea unei garantări efective a dreptului la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (11) din Constituție.

26. Analizând argumentele mai sus invocate, Curtea constată că menținerea mijloacelor de probă în dosarele cauzelor penale, după excluderea probelor corespunzătoare acestora, ca urmare a constatării nulității lor, este de natură a influența percepția judecătorilor, învestiți cu soluționarea acelor cauze, asupra vinovăției/nevinovăției inculpaților și de a-i determina să caute să elaboreze raționamente judiciare într-un sens sau altul, chiar în lipsa posibilității invocării, în mod concret, a respectivelor probe în motivarea soluțiilor, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție a persoanelor judecate.

27. Spre deosebire de soluția juridică anterior menționată, eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noțiunii de “excluderea probei” – respectiv dimensiunea juridică și cea a eliminării fizice, – este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie și previzibilitate. Prin urmare, Curtea reține că doar în aceste condiții instituția excluderii probelor își poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât și părțile de formarea unor raționamente juridice și de pronunțarea unor soluții influențate, direct sau indirect, de potențiale informații sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule.

28. Problema juridică invocată de autorii excepției de neconstituționalitate a făcut obiectul activității de legiferare și al controlului de constituționalitate și în alte state europene. În acest sens, Curtea constată că instituția nulității probelor presupune îndepărtarea fizică a mijloacelor materiale de probă din dosarele cauzelor în state precum Austria, Croația și Slovenia. Astfel, conform art. 139 alin. (4) din Codul de procedură penală austriac, probele obținute în mod nelegal trebuie distruse fizic, din oficiu sau la cererea părții interesate. De asemenea, art. 86 din Codul de procedură penală din Croația, prevede că probele excluse din procesul penal, printr-o hotărâre rămasă definitivă având acest obiect, urmează să fie sigilate și păstrate separat de restul dosarului de către secretariatul instanței, acestea neputând fi examinate sau folosite pe parcursul soluționării cauzei penale. Totodată, dispozițiile art. 83 din Codul de procedură penală din Slovenia obligă la îndepărtarea fizică din dosar a probelor excluse din procesul penal, iar art. 39 din același cod prevede o garanție suplimentară, conform căreia judecătorii care au studiat probele excluse din procesul penal nu au dreptul să se pronunțe cu privire la răspunderea penală a persoanei condamnate. În acest ultim sens este și Decizia Curții Constituționale a Sloveniei nr. U-I-92/96 prin care s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin participarea la soluționarea raportului penal de conflict a judecătorului care a luat cunoștință de probele declarate inadmisibile. Potrivit acesteia din urmă, dispozițiile Codului de procedură penală al Sloveniei care permit judecătorului să se familiarizeze cu informațiile pe care organele poliției le-au colectat în etapa anterioară judecății (care trebuie eliminate din dosar și pe care nu se poate baza soluționarea cauzei), care nu prevăd și excluderea judecătorului care s-a familiarizat cu respectivele informații, nu sunt conforme cu dreptul la un proces echitabil, reglementat la art. 23 din Constituția Sloveniei. Prin decizia anterior invocată, Curtea Constituțională a Sloveniei nu a declarat neconstituționale anumite dispoziții legale din cuprinsul Codului de procedură penală, ci a sancționat ca fiind neconformă cu dreptul la un proces echitabil lipsa din legislația procesual penală a unei dispoziții legale care să interzică participarea la soluționarea fondului cauzei penale a unui judecător aflat în ipoteza juridică anterior menționată”.

II. DOCTRINĂ

În doctrină[2] au fost învederate două variante cu privire la problematica prezentei note.

Prima presupune o intervenție directă a procurorului asupra actelor procesuale și procedurale prin care să fie adusă la îndeplinire dispoziția judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de excludere fizică a probelor nelegale sau neloiale, fără a opera o dezînvestire a instanței.

Cea de-a doua presupune o restituire a cauzei fie la parchet, fie la procuror.

Studiul citat are ca punct de plecare Decizia CJUE din cauza C-282/20 ZX[3] privind interpretarea art. 6 alin. (3) a Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22.05.2012[4] privind dreptul la informare în cadrul prevederilor penale și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale UE[5].

Plecând de la această premisă, au fost învederate următoarele observații:

„Astfel, câtă vreme finalitatea procedurală primară a actului de sesizare – învestirea instanței și fixarea unui cadru procesual clar și previzibil pentru desfășurarea judecății – nu poate fi asigurată ca urmare a carențelor formale sau de conținut ale acuzației, judecătorul de cameră preliminară este obligat să refuze declanșarea funcției de judecată. Prin urmare, premisa dispoziției judiciare de refuz al începerii judecății este determinată de nevoia satisfacerii nu doar a unei exigențe de interes particular – garantarea dreptului la apărare în multiplele sale componente, ci și a uneia de interes public, evocată de dispozițiile art. 1 alin.(2) C.p.p. – asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare.

Pe de altă parte, dacă fundamentul acuzației este într-atât de echivoc încât din descrierea situației de fapt nu reiese cu claritate însăși existența infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată sau întrunirea elementelor sale constitutive, aceasta va constitui o chestiune de probațiune, și nu de neregularitate a actului de sesizare. Într-o atare situație, judecata trebuie să înceapă, întrucât nu există lacune în descrierea faptei, ci în probele pe care se sprijină acuzația, neexistând niciun impediment pentru ca instanța, în urma exercitării funcției sale judiciare, să dispună soluția achitării în cazul în care nu poate fi atins standardul probatoriu (beyond any reasonable doubt) necesar declarării vinovăției în sens procesual, ce implică o triplă constatare: a existenței materiale ori juridice a faptei ce face obiectul acuzației, a caracterului său infracțional și a săvârșirii sale de persoana trimisă în judecată”[6].

În ceea ce privește efectul derivat al nulităților absolute, în „paragraful 29 al Deciziei nr. 802/2017, Curtea Constituțională reține că: «o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă [art. 101 și art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală], este admisă și în cursul judecății, aplicânduse, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Așadar, interdicția categorică a legii în obținerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Altfel spus, probele menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate, în condițiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalității procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită».

Prin Decizia nr. 88/2019, Curtea Constituțională a reiterat regulile specifice regimului juridic al nulității absolute, statuând că dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală nu pot limita dreptul părților de a invoca în tot cursul judecății nulitatea absolută a actelor de urmărire penală ce decurge din încălcarea normelor privind asistența juridică obligatorie […]. În această situație, încălcarea normelor privind asistența juridică obligatorie a părților poate vicia inclusiv procedeele probatorii efectuate în cursul urmăririi penale, determinând excluderea unor mijloace de probă care au stat la baza emiterii dispoziției de trimitere în judecată. Însă, această sancțiune derivată din sancțiunea procedurală a nulității, nu trebuie să aibă natura doar a unei excluderi juridice, ci aceasta trebuie să se realizeze în mod efectiv, prin înlăturarea fizică a mijloacelor de probă obținute cu încălcarea dispozițiilor legale.

În acest sens, Curtea Constituțională a clarificat această problemă, apreciind în considerentele Deciziei nr. 22/2018 necesitatea înlăturării fizice a acestora atât din materialul probator, cât și din cuprinsul rechizitoriului ori a altor acte procesuale care au configurat acuzația.

Date fiind aceste dezlegări pronunțate de Curtea Constituțională, rezultă că nu este suficientă doar excluderea fizică a probelor nelegal administrate din cuprinsul materialului probator, ci devine necesară inclusiv înlăturarea fizică a oricăror pasaje sau referiri la acestea, atât din cuprinsul actului de sesizare, cât și din alte acte procesuale care au condus la configurarea acuzației.

În caz contrar, a menține în rechizitoriu referirile la mijloacele de probă excluse în raport de care procurorul descrie fapta pentru care a dispus trimiterea în judecată, înseamnă a ignora Decizia nr. 22/2018 a instanței de control constituțional ale cărei considerente sunt general obligatorii erga omnes[7].

Menținerea în cuprinsul rechizitoriului a oricăror pasaje preluate sau referiri la aceste probe excluse în considerarea dispozițiilor art. 102 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, precum și a Deciziei nr. 22/2018 a Curții Constituționale, determină în concret o neregularitate implicită a actului de sesizare.

Prin urmare, doar excluderea fizică a mijloacelor de probă din materialul de urmărire penală nu este suficientă pentru a satisface exigențele impuse de instanța de contencios constituțional, de vreme ce în actele procesuale prin care procurorul și-a configurat acuzațiile de natură penală imputate inculpatului sunt prezentate în continuare împrejurări de fapt rezultate din mijloacele de probă nelegal sau neloial administrate. Într-o asemenea ipoteză, efectul cognitiv cu privire la care Curtea Constituțională a făcut referire în decizia nr. 22/2018 nu a fost înlăturat, nefiind asigurată garantarea efectivă a prezumției de nevinovăție a inculpatului și a dreptului său la un proces echitabil decât într-o modalitate aparentă, iluzorie, fapt ce, în opinia noastră, se convertește într-o carență a sesizării în ansamblul său.

Având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (3) și (4) din Directiva 2012/13, instanței îi revine obligația ca, în cazul excluderii unor probe în faza judecății să interpreteze dreptul național astfel încât să poată asigura, înainte de deschiderea dezbaterilor pe fondul cauzei, o nouă informare a inculpatului cu privire la temeiul de fapt și de drept al acuzației. Această informare asupra elementelor esențiale ale acuzației trebuie să presupună o nouă descriere a situației de fapt, în raport cu mijloacele de probă care o susțin, pentru ca inculpatul să poată cunoaște probele în baza cărora Parchetul urmărește a dovedi fapta pentru care l-a trimis în judecată și a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni” [8].

„Analizând primul remediu, […] posibilitatea intervenției directe a procurorului în faza de judecată nu are, prin ea însăși, aptitudinea funcțională de a satisface exigențele impuse de art. 3 din Codul de procedură penală, și nici ale instanței de contencios constituțional pentru punerea în aplicare a Deciziei nr. 22/2018.

Pentru a fi eficientă, intervenția directă presupune existența a două condiții cumulative – pe de-o parte, activarea contextului procesual adecvat care să permită exercitarea, de către un organ judiciar care deja s-a dezînvestit odată cu trimiterea în judecată, a unor atribuții judiciare și, pe de altă parte, aptitudinea obiectivă a acestui remediu de a realiza finalitatea pe care o presupune îndepărtarea fizică sau materială a probelor excluse.

Din perspectiva abilitării procurorului de a se manifesta judiciar în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, trebuie observat că singura funcție activă în aceaste proceduri este doar cea a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată. Legea nu permite un transfer temporar de atribuții judiciare, câtă vreme judecătorul de cameră preliminară sau instanța nu s-au dezînvestit astfel că, în mod funcțional, reprezentantul Ministerului Public nu se poate manifesta decât după ce funcția sa naturală, anterior pierdută, se va reactiva.

Or, singura modalitate procedurală de reactivare a funcției care i-ar permite procurorului să emită sau să intervină asupra actelor care au configurat acuzația penală ce face obiectul trimiterii în judecată este reluarea urmăririi penale determinată de restituirea cauzei la procuror”[9].

„Față de aceste aspecte, în aplicarea hotărârii CJUE pronunțate în cauza ZX, trebuie luat în considerare faptul că ambele remedii propuse – intervenția directă a procurorului asupra actului de sesizare în faza judecății și restituirea cauzei fie la parchet fie la procuror – vin în conflict cu felul în care a fost concepută arhitectura procesului penal actual. Dezînvestirea instanței și reactivarea unui cadru care să permită parcurgerea tuturor etapelor procedurale cu garantarea drepturilor acuzatului este însă de preferat.

Această analiză a opțiunii pentru preferința unuia dintre remedii ar trebui realizată și prin raportare la alte exigențe ce țin de echitatea procedurii. Chiar dacă, la o primă vedere, o intervenție directă a procurorului asupra acuzației în cursul judecății s-ar circumscrie nevoii de asigurare a unui termen rezonabil al procedurii, prețul plătit, din perspectiva drepturilor acuzatului, ar fi mult prea mare. De altfel, și CJUE prin hotărârea pronunțată la 12 februarie 202 în cauza C-704/18, precum și prin ordonanța din 14 ianuarie 2021 în cauza C-769/19 s-a exprimat în același sens, imperativul soluționării cauzei într-un termen rezonabil nefiind de natură a conduce la nesocotirea normelor privind competența funcțională a organelor judiciare ori la restrângerea dreptului la apărare” [10].

„[…] menținerea unui rechizitoriu neregulamentar întocmit sub aspectul descrierii faptelor, în condițiile în care acesta cuprinde pasaje preluate din mijloacele de probă, care au fost excluse în mod legal de către instanță, conduce la o încălcare flagrantă atât a Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018, cât și a art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13, împrejurare care este de neacceptat. În acest cadru, opinăm că ulterior excluderii unor mijloace de probă în faza judecății, instanța ar trebui să pună în discuție regularitatea actului de sesizare în conținutul căruia au fost preluate pasaje din respectivele mijloace de probă, urmând a pronunța direct în baza art. 47 CDFUE și a art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 o sentință de desesizare și de restituire a cauzei.

[…] În aceeași măsură, dacă în procedura camerei preliminare au fost excluse mijloace de probă care se regăsesc în conținutul rechizitoriului, și judecătorul de cameră preliminară este obligat în baza efectului direct al acelorași dispoziții de drept european să repună în discuție neregularitatea actului de sesizare și față de analiza anterior expusă privind competența funcțională a procurorului în cadrul acestei proceduri judiciare, să dispună restituirea cauzei pentru întocmirea unui nou act de sesizare”[11].

* * *

Într-o altă opinie[12], în analiza cauzei ZX, s-a arătat că „[…] instanțele naționale române ar trebui să procedeze la interpretarea Codului de procedură penală în conformitate cu dispozitivul și considerentele iterate de Curte în cauza amintită. Cu alte cuvinte, oridecâteori după încheierea fazei de cameră preliminară s-ar ivi situații în care acuzațiile aduse prin rechizitoriu sunt neclare sau impietează asupra dreptului la informare al acuzatului, instanța națională ar trebui să poată proceda ea însăși la remedierea rechizitoriului sau să restituie rechizitoriului procurorului pentru ca acesta să procedeze în consecință.

Având în vedere principiul separației funcțiilor judiciare, precum și dispozițiile art. 327 C.proc.pen., consider că legea română ar permite exclusiv restituirea cauzei la procuror, fără ca instanța de judecată să poată „ajusta” acuzația, deoarece aceasta ar reprezenta o depășire a limitelor competenței conferite de lege.

Pe de altă parte, în măsura în care nu ar fi posibilă interpretarea conformă a dispozițiilor Codului de procedură penală cu decizia amintită, instanțele române vor avea obligația de a face aplicarea prioritară a dreptului unional. În cauza de față, aplicarea cu prioritate a dreptului unional ar fi în sensul restituirii rechizitoriului la procuror, în cazul existenței unor neclarități ale acuzației care afectează dreptul la informare al inculpatului ori dreptul acestuia la apărare, oricând după finalizarea camerei preliminare.

[…] această decizie a instanței europene vine ca o soluție mult așteptată în dreptul procesual penal român, în special ca o soluție la situațiile în care în cursul judecății instanțele dispuneau excluderea probelor de la dosarul cauzei, însă acestea erau detaliate pe larg în cuprinsul rechizitoriului. Deși în baza Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018 excluderea probelor de la dosarele cauzei presupunea și eliminarea fizică a oricărei urme a probei din conținutul dosarului, instanțele române se împotmoleau în impedimente procedurale atunci când se aducea în discuție eliminarea fizică a pasajelor din rechizitoriu referitoare la probele excluse.

Astfel, în raport de decizia recentă a instanței europene, pentru identitate de afectare a dreptului la apărare al persoanelor acuzate, din punctul meu de vedere, instanțele naționale vor avea obligația restituirii rechizitoriilor la procuror pentru înlăturarea pasajelor din probatoriul exclus de la dosarul cauzei, chiar și ulterior depășirii fazei de cameră preliminară”.

* * *

Într-o altă opinie[13], în analiza aceleiași cauze, s-a arătat că „[…] neregularitățile privitoare la descrierea faptei și la încadrarea ei juridică pot fi constatate și după închiderea definitivă a fazei de cameră preliminară, iar legislația națională trebuie să instituie mecanisme procedurale care să permită acest lucru, cu respectarea dreptului inculpatului de a fi informat în mod complet asupra acuzației.

Aceste remedii procedurale, indicate de Curte pornind de la dreptul bulgar (în legătură cu care au fost adresate cele două întrebări preliminare), sunt:

– fie regularizarea rechizitoriului de către procuror, în cursul judecății – în această variantă, instanța nu se dezînvestește;

– fie restituirea cauzei la parchet pentru remedierea neregularității – în această variantă instanța se dezînvestește.

[…] Legea română exclude posibilitatea ca, odată ajunsă cauza în faza judecății, dosarul să mai poată fi restituit procurorului pentru ipoteza în care se constată neregularități ale rechizitoriului. Interdicția este implicită, întrucât instanța nu poate pronunța decât soluțiile din 396-397 CPP. Situația este diferită față de cea reglementată prin CPP 1968, care instituia posibilitatea trimiterii dosarului la procuror prin art. 300.

Această interdicție implicită din legislația actuală nu este conformă normelor europene.

În Hotărârea din 21 octombrie 2021, CJUE oferă două modalități procedurale de remediere a neregularităților rechizitoriului, pentru ipoteza în care acestea sunt observate abia în faza judecății: (i) remedierea de către procuror în ședința de judecată; (ii) restituirea cauzei la parchet [14].

Tot Curtea subliniază că, în mod cert, este sarcina instanței naționale să aleagă pe care dintre acestea o va aplica, însă cu condiția ca judecătorul să se asigure că, prin modalitatea stabilită, nu generează pentru inculpat o situație defavorabilă în raport cu reglementarea internă existentă pentru situații similare.

[…] ipoteza normată este cea privitoare la regularizarea rechizitoriului în faza camerei preliminare. Este vorba despre dispozițiile art. 345-346 CPP. În această procedură, atunci când judecătorul de cameră preliminară constată o neregularitate a actului de sesizare, primul pas este acela de a cere procurorului să remedieze neregularitatea. Această etapă nu implică dezînvestirea judecătorului. Cauza nu se restituie automat la procuror, ci acestuia i se acordă un termen de 5 zile pentru remediere. După ce se primește răspunsul procurorului, el este pus în dezbaterea părților și, dacă se constată că acuzația s-a clarificat astfel încât este posibilă determinarea exactă a obiectului și limitelor judecății, se va dispune începerea judecății. Doar în ipoteza în care procurorul nu răspunde sau, deși răspunde, lacunele în descrierea faptei persistă, se dispune restituirea cauzei.

Se poate admite că soluția restituirii directe a cauzei la procuror ar asigura un standard de protecție superior pentru inculpat, întrucât, în această situație, fiind reînvestit, procurorul va trebui să emită un nou rechizitoriu și să sesizeze din nou instanța, ceea ce înseamnă că acuzația va fi conținută într-un înscris procedural unic (noul rechizitoriu), deci va avea o natură compactă și, prin aceasta, va fi mai facil de înțeles, în timp ce în cazul îndreptării neregularității în cadrul ședinței de judecată, vor există două acte, rechizitoriul inițial și clarificările ulterioare, ceea ce face mai dificilă înțelegerea acuzației. Dar, CJUE nu a impus să se aleagă soluția mai favorabilă inculpatului, ci să nu se coboare sub nivelul de protecție asigurat prin soluția reglementată în ipoteze similare. Or, acest nivel de protecție este informarea asupra acuzației realizată prin rechizitoriul inițial plus completarea ulterioară (regularizare fără dezînvestire), iar nu informarea printr-un nou rechizitoriu. Așadar, instanța de judecată respectă normele europene dacă aplică aceiași doi pași pe care i-ar fi urmat și judecătorul de cameră preliminară dacă ar fi constatat neregularitatea.

[…] Hotărârea pronunțată în cauza C-282/20, coroborată cu cele pronunțate în cauzele C-612/15, C-704/18 și C-769/19, nu legitimează – nici în mod exclusiv și nici în mod prioritar – soluția ca, atunci când neregularitatea rechizitoriului este constatată în cursul judecății, să se dispună automat restituirea cauzei la procuror (prin dezînvestirea instanței și întoarcerea dosarului în faza de urmărirea penală). Dimpotrivă, cred că instanța națională trebuie, în primul rând, să dea posibilitatea procurorului să regularizeze rechizitoriul în cursul judecății, cu asigurarea pentru inculpat, anterior dezbaterilor, a dreptului de a cunoaște noii parametri ai acuzației, de a-și pregăti apărarea și de a propune probe raportat la modificarea survenită. Apreciez că numai în ipoteza în care procurorul nu remediază neregularitatea în cursul judecății, instanța poate dispune restituirea cauzei.

Ar mai fi de lămurit și în ce stadiu al judecății poate fi aplicată procedura de mai sus. Aceasta întrucât este aproape iluzoriu să credem că neregularitatea rechizitoriului – rămasă neobservată în camera preliminară – va fi constatată chiar de completul de primă instanță (se știe că judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriul este și cel care, în cele mai multe situații singur, desfășoară judecata în primă instanță). Mult mai probabil, ea va fi sesizată cu ocazia judecării apelului.

Consider că instanța de apel nu poate recurge la procedura regularizării rechizitoriului direct în ședința de judecată, întrucât există riscul să se piardă un grad de jurisdicție. Practic, judecata asupra unei acuzații complete și clare ar avea loc, atât în primă cât și în ultimă instanță, numai în calea de atac”.

* * *

Într-o altă opinie[15] se arată că „în cadrul procedurii de cameră preliminară, după ce se hotărăște ba regularizarea rechizitoriului, ba excluderea unor mijloace de probă, ba a amândurora, precum și a referirilor la acestea din cuprinsul actelor de urmărire penală, judecătorul trebuie să acorde un termen înlăuntrul căruia procurorul să remedieze neregularitățile și să înlăture fizic actele nelegale, demersuri ce vor fi apoi puse în dezbaterea contradictorie a părților și doar după aceea va finaliza procedura, astfel încât dosarul să ajungă la instanța de fond cu toate modificările dispuse […]”.

«Efectuarea acestor modificări ale acuzației are ca temei dispozițiile imperative ale art.371 Cpp, precum și ale Directivei nr. 2012/13/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, care prevede că „statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.

Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor”»[16].

* * *

Într-o altă opinie[17] s-a arătat că „procurorul are la dispoziție fie formularea în scris a unor precizări, fie chiar poate comunica un nou exemplar original al rechizitoriului inițial, dar care cuprinde elementele constatate ca fiind lipsă. În acest ultim caz, trebuie să fie unul și același rechizitoriu ințial – cu completările cerute de lege”.

* * *

Într-o altă opinie[18] s-a arătat că „remedierea neregularităților actului de sesizare nu se realizează prin întocmirea unui nou rechizitoriu, ci printr-un act distinct de acesta (de pildă printr-un referat sau printr-o ordonanță) care, însă, trebuie verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul ierarhic superior”.

* * *

Într-o altă opinie[19] s-a arătat că „rechizitoriul este singurul tip de act în care se poate materializa dispoziția de trimitere în judecată, chiar dacă acesta este un act complex care poate îngloba mai multe acte de dispoziție. Rechizitoriul este un act cu conținut prestabilit de art. 328 C. pr. pen., iar dispoziția principală și obligatorie este trimiterea în judecată.

În situația în care sunt necesare completări ale rechizitoriului care nu se referă la stabilirea limitelor judecății, cum ar fi, de exemplu, cuantumul cheltuielilor judiciare, precizările cu privire la măsurile asiguratorii luate etc., dacă s-au omis aceste mențiuni din cuprinsul actului de sesizare, este posibilă formularea în scris a unor precizări referitoare la acestea.

Dacă, însă, sunt constatate neregularități ale rechizitoriului în ceea ce privește persoana trimisă în judecată, faptele reținute în sarcina inculpatului și dispoziția de trimitere în judecată considerăm că singurul act prin care se poate „exprima” procurorul, în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen. este rechizitoriul. Însă acest rechizitoriu remediat, nu trebuie să fie diferit de rechizitoriul inițial, să se refere la alte acuzații.

În mare parte, acest al doilea rechizitoriu trebuie să constea în rechizitoriul emis inițial, dar completat sau modificat (remediat) în acord cu chestiunile stabilite de judecătorul de cameră preliminară. În mod cert, procurorul nu poate emite un nou rechizitoriu, diferit de cel emis inițial [20], care să privească și alte fapte decât cele arătate în rechizitoriul inițial sau alți inculpați decât cei trimiși în judecată prin primul act de sesizare, deoarece, în acest caz, ar fi obligatoriu să fie reluată procedura camerei preliminare pentru verificarea acestuia”[21].

* * *

Într-o altă opinie[22] s-a arătat că procurorul trebuie să emită încă o dată primul rechizitoriu, care va conține și completările/modificările necesare astfel încât să remedieze neregularitățile constatate de judecătorul de cameră preliminară.

În sprijinul acestei soluții au fost aduse următoarele argumente:

„[…] atunci când există Rechizitoriu și Supliment la rechizitoriu, în mod evident, la dosar se vor regăsi două acte de sesizare a instanței intitulate „rechizitoriu”, care, deși se completează reciproc, încalcă principiul unicității soluției procurorului la terminarea urmăririi penale. În situația emiterii acestui „supliment” al rechizitoriului (anexă a primului) care conține doar remedierile necesare rechizitoriului emis inițial, primul rechizitoriu (care a fost constatat neregulamentar întocmit) va rămâne în continuare neregulamentar. În plus, se creează, astfel, o situație paradoxală în care actul procesual (trimiterea în judecată) este exprimat prin două acte procedurale (rechizitoriul inițial neregulamentar și suplimentul acestuia).

Și mai criticabilă este, din perspectiva unicității soluției procurorului, situația în care s-a emis ordonanță în completarea rechizitoriului, deoarece, pe lângă faptul că se regăsesc în dosar două acte de sesizare, acestea sunt de natură diferită. […]

Față de prevederile art. 328 alin. (1) C. pr. pen., singurul act prevăzut de Codul de procedură penală care poate să conțină „dispoziția de trimitere în judecată” este rechizitoriul. […]

În cazul în care se realizează modificarea sau completarea unei operațiuni juridice, pentru care se cere legal o anumită formă ad validitatem, se va respecta aceeași formă ad validitatem și pentru actele care o modifică sau completează. […]

În faza de urmărire penală, o cauză penală nu poate fi rezolvată decât prin rechizitoriu, atunci când se dispune trimiterea în judecată. O ordonanță poate fi emisă, în condițiile art. 327 lit. b) C. pr. pen., doar dacă procurorul clasează sau renunță la urmărire penală. Prin ordonanță se pune în mișcare acțiunea penală față de o persoană, dar numai prin rechizitoriu acea persoană este trimisă în judecată. Aceste efecte diferite pe care le au actele emise de procuror conduc, de asemenea, la concluzia că singurul act procedural și procesual prin care procurorul poate realiza comuni judecătorul de cameră preliminară, atunci când avem în vedere momentul procesual al trimiterii în judecată, pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului, nu poate fi decât rechizitoriul.

Atât faza de urmărire penală, cât și faza de judecată se finalizează prin acte specifice: procurorul (când dorește și solicită condamnarea inculpatului) rezolvă cauza prin rechizitoriu, iar instanța rezolvă acțiunea penală prin sentință sau decizie. Codul de procedură penală prevede calea prin care procurorul sau instanța mai pot aduce modificări actelor prin care au rezolvat cauza, în art. 278 Cod procedură penală. Textul se limitează, însă, la posibilitatea îndreptării erorilor materiale evidente din cuprinsul unui act procedural, cum ar fi numele, denumirea scrise greșit sau o dată incorectă. Această procedură nu poate fi aplicată atunci când rechizitoriul este neregulamentar întocmit sau atunci când există omisiuni ce țin de rezolvarea fondului cauzei, fie că vorbim de urmărire penală sau judecată. Îndreptarea erorilor materiale nu se poate face decât prin proces-verbal, în cazul actelor procurorului, sau prin încheiere, în cazul actelor judecătorului. Remedierea neregularităților actului de sesizare, în condițiile art. 345 alin. (3) C. proc. pen., este, incontestabil, diferită de ipoteza erorii materiale evidente, astfel că nu poate fi efectuată nici printr-un proces-verbal.

Analizarea terminologiei folosite de legiuitor conduce la aceeași concluzie. Potrivit art. 345 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul „constată neregularități ale actului de sesizare”. Această formulare este similară textului referitor la „constatarea” nulității absolute a unui act, efectele constatării nulității fiind refacerea actului respectiv, cu respectarea dispozițiilor legale. De menționat că, în situația nulităților relative, organul judiciar dispune anularea actului respectiv, pe când, în situația nulităților absolute, această nulitate este constatată[23].

Așa cum precizam mai sus, rechizitoriul „constatat neregulamentar întocmit” va rămâne în continuare un act neregulamentar întocmit, chiar dacă este completat printr-o adresă sau ordonanță emisă de procuror. Prin urmare, remedierea rechizitoriului inițial întocmit nu se poate realiza decât prin refacerea acestuia, în acord cu condițiile de legalitate și temeinicie impuse de lege”.

* * *

Într-o opinie similară[24] s-a arătat că „dacă legiuitorul nu a prevăzut expres modalitatea sau forma în care poate fi remediat un rechizitoriu, aceasta nu înseamnă că rechizitoriul poate fi remediat prin orice modalitate (ex.: prin atașarea unor documente sub diverse forme și titluri), deoarece are loc încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 C.pr.pen.:

– normele de procedură penală reglementează desfășurarea procesului penal;

– procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.

A fi emisă o ordonanță, supliment de rechizitoriu, notă, proces-verbal, referat etc. prin care să se „remedieze” neregularitățile rechizitoriului și a fi invocat faptul că aceste documente „fac corp comun cu rechizitoriul și au valoare egală cu rechizitoriul” reprezintă o evidentă adăugare la lege.

Așa cum bine se cunoaște:

– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să permită procurorului să emită o ordonanță (sau orice alt act) în procedura prevăzută de art. 345 alin. (3) C.pr.pen.;

– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să arate că o ordonanță emisă de procuror (sau orice alt act) poate fi atașată și astfel poate remedia rechizitoriul constatat de judecator ca fiind neregulamentar întocmit (acesta fiind un act de o importanță deosebită în economia procesului penal);

– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să precizeze că ordonanța respectivă (sau orice alt act) poate „face corp comun (sau corp unitar) cu rechizitoriul, având valoare egală cu rechizitoriul” […];

[…] nu poate contestat următorul raționament: rechizitoriul inițial (odată ce este constatat de judecător ca fiind neregulamentar întocmit) va rămâne neregulamentar întocmit oricâte ordonanțe, suplimente, note, procese-verbale etc. ar fi ”atașate” acestuia. Acel act procedural (rechizitoriul) nu poate fi îndreptat prin anexarea unor documente, indiferent de titlul pe care îl poartă acestea. Niciun document nu poate remedia prin atașare un rechizitoriu neregulamentar întocmit, fie ordonanță sau supliment de rechizitoriu. Această procedură nu este prevăzută și, implicit, nici permisă de Codul de procedură penală.

Astfel, din punctul de vedere al legii procesual penale, remedierea rechizitoriului neregulamentar întocmit prin atașarea la rechizitoriu a unui document separat este inexistentă. Și, așa cum se cunoaște, inexistența unor acte intră în acțiune ori de câte ori actele procedurale sau procesuale au fost elaborate cu nerespectarea condițiilor esențiale cerute de lege pentru existența lor sau în cazul în care acestea au fost realizate de către un subiect care, în mod legal, nu avea competența necesară.

Dacă legea procesuală nu stabilește că un rechizitoriu neregulamentar întocmit (împrejurare constatată de judecătorul de cameră preliminară) poate fi „remediat” prin anexarea / atașarea la acel rechizitoriu neregulamentar a unei ordonanțe (sau a oricărui alt document) care „face corp unitar cu rechizitoriul și are valoare egală cu rechizitoriul”, înseamnă că această procedură – larg întâlnită în practica instanțelor și a parchetelor din România – este vădit nelegală. Această atașare și modalitate de remediere nu este prevăzută de lege și, prin urmare, nu poate fi acceptată ca fiind un act procesual/procedural. Iar sancțiunea procedurală aplicabilă acelui act prin care parchetul „remediază” neregularitățile rechizitoriului și pe care instanțele îl acceptă ca fiind atașat rechizitoriului neregulamentar, respectiv în baza căruia se procedează apoi la judecată, este inexistența”.

III. PRACTICA JUDICIARĂ

Prin încheierea nr. 31/C din data de 27 septembrie 2018, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în dosarul nr. x/2017.1, Completul de 2 judecători de cameră preliminară a admis contestația formulată de inculpatul C. împotriva încheierilor din 12 februarie 2018 și din 17 aprilie 2018, pronunțate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017, pe care le-a desființat în parte și, rejudecând:

A admis excepția invocată de inculpatul C. și a constatat nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică încuviințate, după caz, prelungite în cauză și în temeiul art. 102 alin. (2) – (4) C. proc. pen., a exclus din materialul probator toate procesele-verbale de consemnare a rezultatelor activităților de supraveghere tehnică.

În conformitate cu Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 a Curții Constituționale, a dispus îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă și a suporților care conțin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică mai sus-menționate, precum și eliminarea referirilor la aceste mijloace de probă și eliminarea redării conținutului acestor mijloace de probă din Rechizitoriul nr. x din data de 18 decembrie 2017 și din Ordonanța nr. 532/P/2014 din data de 21 martie 2018 de remediere a neregularităților actului de sesizare (excludere fizică).

[…] Împotriva acestei încheieri, a formulat contestație la executare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Infracțiunilor Asimilate Infracțiunilor de Corupție.

În temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din C. proc. pen., Înalta Curte – Completul de 2 judecători de cameră preliminară a admis contestația la executare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Infracțiunilor Asimilate Infracțiunilor de Corupție și a lămurit dispozitivul încheierii nr. 35/C din 27 septembrie 2018 în sensul că eliminarea referirilor la mijloacele de probă excluse în temeiul art. 102 alin. (2) – (4) din C. proc. pen. și eliminarea redării conținutului acestor mijloace de probă din Rechizitoriul nr. x din data de 18 decembrie 2017 și din Ordonanța nr. 532/P/2014 din data de 21 martie 2018 de remediere a neregularităților actului de sesizare (excluderea fizică):

– se va realiza de către parchet prin intervenție directă asupra celor două acte procesuale, și nu prin întocmirea unor acte procesuale noi;

– vizează strict indicarea acestor mijloace de probă și redarea conținutului acestor mijloace de probă în cuprinsul celor două acte procesuale, și nu descrierea situației de fapt”[25].

Pentru a dispune astfel, instanța a învederat următoarele:

„[…] prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018), a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) C. proc. pen. și s-a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei” din cuprinsul lor se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

Referitor la efectele acestei decizii și necesitatea aplicării sale chiar în absența unei norme de procedură care să reglementeze, în concret, modalitatea de excludere fizică a probelor, sunt valabile argumentele expuse în cazul Deciziei nr. 302/2017.

Drept urmare, în conformitate cu Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 a Curții Constituționale, se va dispune îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă și a suporților care conțin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică menționate.

Totodată, se va dispune și eliminarea referirilor la aceste mijloace de probă și eliminarea redării conținutului acestor mijloace de probă din rechizitoriul nr. X./P/2014 din 18 decembrie 2017 și din ordonanța nr. X./P/2014 din 21 martie 2018 de remediere a neregularităților actului de sesizare.

Eliminarea respectivelor mențiuni din conținutul actelor procesuale se impune în egală măsură și pentru aceleași rațiuni avute în vedere în Decizia nr. 22/2018 a Curții Constituționale, căci, în caz contrar, se anulează chiar efectul excluderii fizice a mijloacelor de probă, în condițiile în care despre existența și chiar conținutul acestora se face mențiune expresă și detaliată în rechizitoriu și în ordonanța de regularizare a actului de sesizare. Altfel spus, contrar rațiunilor ce determină îndepărtarea mijloacelor de probă a căror nulitate a fost constatată, s-ar ajunge ca faptele și împrejurările relevate prin probele excluse să fie în continuare cunoscute și evidențiate prin acte esențiale pentru soluționarea cauzei.

[…] se constată că, pe lângă simpla indicare a acestor mijloace de probă și a modului în care s-a dispus autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică, în cuprinsul rechizitoriului se procedează la analiza detaliată a acestora și la o amplă redare a conținutului probelor obținute prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică.

De asemenea, în cuprinsul ordonanței nr. X./P/2014 din 21 martie 2018, se procedează la înlăturarea neregularității actului de sesizare prin referire la conținutul mijloacelor de probă constând în procesele-verbale de redare a convorbirilor interceptate și prin redarea unor părți din conținutul acestor probe, declarate nule prin prezenta hotărâre.

Luând în considerare rațiunile ce au stat la baza Deciziei nr. 22/2018 a Curții Constituționale, păstrarea acestor mențiuni în cuprinsul celor două acte procesuale ar anula consecințele excluderii probelor nelegale și ar genera efectul invers celui urmărit de Curtea Constituțională prin decizia menționată, conducând, implicit, la afectarea prezumției de nevinovăție și a dreptului la un proces echitabil al inculpatului”[26].

* * *

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-769/19 din 14.01.2021, CJUE a statuat că:

„Articolul 6 alineatele (1), (3) și (4) din Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și principiul supremației dreptului UE și dreptul la respectarea demnității umane trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale care, în ipoteza unui rechizitoriu afectat de vicii – în sensul în care conținutul său este lipsit de claritate, este incomplet sau contradictoriu – nu permite în niciun caz procurorului să remedieze respectivele vicii prin îndreptarea lor la ședința de audiere preliminară în cursul căreia acestea au fost constatate și impune instanței să închidă procedura, precum și să retrimită cauza procurorului în vederea întocmirii unui nou rechizitoriu”[27].

* * *

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-282/20 din 21.10.2021, CJUE a statuat că:

„Articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după ședința preliminară într‑o cauză penală neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare.

Articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13 și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că instanța de trimitere este obligată să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a legislației naționale privind modificarea acuzării care să permită procurorului să remedieze neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului în cadrul ședinței de judecată, protejând în același timp în mod activ și real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Numai în cazul în care consideră că o interpretare conformă în acest sens nu este posibilă, instanța de trimitere trebuie să lase neaplicată dispoziția națională care interzice suspendarea procedurii judiciare și trimiterea cauzei la procuror pentru ca acesta să întocmească un nou rechizitoriu”[28].

* * *

Printr-o încheiere pronunțată la 19.01.2015, în dosarul nr. 4878/2/2014, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, în camera preliminară, a dispus restituirea cauzei la parchet pentru mai multe motive, printre care și remedierea unor neregularități prin ordonanță. S-a apreciat că trebuia emis un rechizitoriu completat ori un supliment de rechizitoriu.

În soluționarea contestației, prin închierea nr. 339/16.03.2015, pronunțată în dosarul 4878/2/2014/a10, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că neexistând reglementat felul actului procedural în ipoteza dispt. art. 345 alin. (3) C.p.p., remedierea neregularităților actului de sesizare poate avea loc fie pe calea unor precizări, fie prin comunicarea rechizitoriului inițial completat cu mențiunile arătate de judecătorul de cameră preliminară și nu a unui nou rechizitoriu, care poate fi emis numai atunci când se dispune restituirea prevăzută de art. 346 alin. (3) lit. a) C.p.p.[29].

* * *

Prin încheirea nr. 977/11.11.2014, pronunțată în dosarul nr. 2820/1/2014, judecătorul de cameră preliminară a Înaltei Curți de Casație și Justiție a arătat că dispozițiile legale – art. 345 alin. (2) și (3) C. pr. pen. – nu prevăd cu claritate forma în care parchetul trebuie să remedieze neregularitățile rechizitoriului. Pe de altă parte, aceste prevederi nu indică nici necesitatea „refacerii” actului de sesizare, așa încât „din interpretarea literală reiese că cerința este satisfăcută și atunci când parchetul nu procedează la întocmirea unui nou rechizitoriu, ci comunică judecătorului de cameră preliminară un răspuns la solicitarea exprimată prin încheierea motivată de constatare a neregularității actului de sesizare. În plus, nu trebuie omis faptul că procedura prevăzută de art. 345 alin. (2) și (3) C. pr. pen. constituie un remediu, fiind reglementată cu scopul de a evita restituirea cauzei la parchet, impunându-se ca dispozițiile art. 345 să fie interpretate prin coroborare cu dispozițiile art. 280 alin. (3) C. pr. pen. din materia nulității, care prevăd posibilitatea refacerii actului lovit de nulitate.

Potrivit actualei reglementări, procedura camerei preliminare are drept obiect, pe de o parte, verificarea actului de sesizare, iar pe de altă parte, îndreptarea neregularităților rechizitoriului, fără ca dispozițiile procedurale să prevadă reluarea etapei de comunicare a actului de sesizare după îndreptarea acestor neregularități de către procuror…

Drept urmare, din punct de vedere formal, poate fi acceptată îndreptarea acestor neregularități printr-un răspuns al parchetului care conține precizări, cu toate consecințele prevăzute de lege, deci este necesar ca acest răspuns să îndeplinească toate condițiile de formă ale rechizitoriului, inclusiv cele referitoare la verificarea legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, în conformitate cu dispozițiile art. 328 alin. (1) teza a-II-a C. pr. pen.”[30].

* * *

Prin încheierea pronunțată de Tribunalul Vâlcea, la 15.07.2015, în dosarul nr. 1338/90/2015, „s-a constatat neregularitatea rechizitoriului întocmit de procurorul D.I.I.C.O.T., reținându-se că «procurorul nu s-a conformat necesității ca faptele care fac obiectul acuzațiilor să fie prezentate cu toate elementele ce au relevanță penală din punctul de vedere al conținutului infracțiunilor imputate» unuia dintre inculpați.

Parchetul a comunicat instanței, în termen legal, un „Act de remediere a neregularităților actului de sesizare nr.…, constatate prin încheierea din 15 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.1338/90/2015”, precizându-se că se menține dispoziția de trimitere în judecată a inculpaților.

Același judecător de cameră preliminară a constatat că parchetul a remediat deficiențele constatate, în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) C. pr. pen. și a comunicat că menține dispoziția de trimitere în judecată a inculpatului, astfel că a dispus începerea judecății”[31].

Prin încheierea pronunțată de Secția penală a Curții de Apel Pitești, la 14.09.2015, în dosarul nr. 1338/90/2013/a1, s-a constat că „în mod efectiv s-a procedat de către parchet la îndreptarea neregularităților rechizitoriului și că prin maniera de remediere a neregularităților constatate de către judecătorul de cameră preliminară, nu au fost încălcate de către procuror dreptul la apărare al inculpaților sau alte drepturi procesuale ale acestora”[32].

* * *

Prin încheierea din 16.05.2014, pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 966/86/2014/a1, judecătorul de cameră preliminară a arătat că „în situația în care își menține dispoziția de trimitere în judecată, în termen de 5 zile de la primirea comunicării procurorul va remedia neregularitățile descrise pe larg în motivarea încheierii, urmând să comunice judecătorului de cameră preliminară un nou act de sesizare în care să fie menționate, pentru fiecare inculpat în parte, actele prin care s-a început urmărirea penală, prin care s-a pus în mișcare acțiunea penală, prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice, precum și actele prin care s-au dispus disjungeri, urmând ca de fiecare dată activitățile infracționale să fie clar descrise, astfel încât să poată fi stabilit cu claritate ansamblul infracțional ce face obiectul prezentului dosar.

Totodată, în partea expozitivă a rechizitoriului se vor menționa infracțiunile pentru care se va dispune trimiterea în judecată, cu descrierea concretă și suficient de detaliată a faptelor astfel încât să poată fi relevate elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care se solicită trimiterea în judecată, iar în cazul infracțiunilor continuate să se indice actele materiale ce fac parte din conținutul infracțiunii.

De asemenea, procurorul va clarifica toate contradicțiile din rechizitoriu evidențiate de judecător în motivarea încheierii.

În situația în care procurorul își menține dispoziția de trimitere în judecată, noul act de sesizare va fi supus verificării sub aspectul legalității și temeiniciei procurorului șef serviciu conform art. 328 alin. (1) C. pr. pen. și se va comunica judecătorului de cameră preliminară, împreună cu atâtea exemplare de copii certificate câți inculpați sunt pentru a fi comunicate acestora”[33].

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. a emis un „supliment rechizitoriu”, prin care a procedat la rectificarea situației de fapt și a dispozitivului rechizitoriului, complinind lipsurile reținute în critica judecătorului de cameră preliminară, însă printr-un act separat, urmând ca acesta să facă parte din actul de sesizare a instanței[34].

În contestație, judecătorul de cameră preliminară (încheierea din 09.07.2014, în dosarul nr. 966/86/2014/a1, Trib. Suceava) a constatat regularitatea actului de sesizare, respectiv că acesta cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute de art. 328 C.pr.pen.: denumirea parchetului și data emiterii, numele, prenumele și calitatea celui care l-a întocmit, datele privitoare la faptele reținute în sarcina inculpaților și încadrarea juridică a acestora, probele și mijloacele de probă, datele privitoare la persoana inculpaților, cheltuielile judiciare, dispoziția de trimitere în judecată și semnătura celui care l-a întocmit. De asemenea, rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior.

Prin urmare, s-a reținut că parchetul s-a conformat dispozitivului încheierii prevăzute de art. 345 C. pr. pen., întocmind un „supliment rechizitoriu”, prin care a procedat la rectificarea situației de fapt și a dispozitivului rechizitoriului, dispunând trimiterea în judecată a inculpaților, iar întrucât „suplimentul rechizitoriu nu reprezintă doar el însuși actul de sesizare a instanței, ci face parte din rechizitoriul inițial, nu se poate constata neregularitatea actului de sesizare și nici încălcarea dreptului la apărare al inculpaților”[35].

IV. DEZBATERILE INSTITUTULUI NAȚIONAL AL MAGISTRATURII

1. La întâlnirea procurorilor-șefi secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA, DIICOT și parchetele de pe lângă curțile de apel din 9-10 martie 2020 s-au stabilit următoarele:

a) Referitor la excluderea materială a mijlocului de probă; probleme rezultând din aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018; probe redate în conținutul altor acte din dosar; probe menționate sau redate în rechizitoriu; modalitatea concretă de înlăturare a mențiunilor.

„În practică pare a se fi impus orientarea ca, pornind de la argumentele deciziei menționate, judecătorii să reclame nu doar eliminarea mijloacelor de probă din dosar, ci și a referirilor la acestea din cuprinsul rechizitoriului.

Nu numai în rechizitoriu se pot regăsi referiri la probele excluse; astfel de referiri pot fi cuprinse și în alte acte ale procurorului, ale organului de cercetare penală, dar și ale judecătorului de drepturi și libertăți (spre exemplu, în încheierea în care el analizează probele care justifică luarea unei măsuri preventive) sau ale judecătorului de cameră preliminară (spre exemplu, el se poate referi la conținutul probelor chiar în încheierea prin care dispune sancționarea lor), după cum se pot regăsi și în actele întocmite de către subiecții procesuali (memorii, concluzii, cereri formulate în camera preliminară). A selecta, dintre toate actele din dosar în care se regăsesc referiri la probe, numai rechizitoriul, pentru a le elimina numai din acesta, este fără sens din perspectiva scopului pe care o astfel de măsură se presupune că îl are.

Aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018 reclamă numai excluderea mijloacelor de probă din dosar, nu și intervenția, modificarea, refacerea conținutului actelor procesuale din dosar.

Abstracție făcând de această concluzie, în ipoteza în care judecătorul decide, totuși, eliminarea unor pasaje din rechizitoriu, se ridică o a doua problemă, dacă existența acestor pasaje în rechizitoriu ar putea constitui, per se, o neregularitate a acestuia.

Răspunsul este negativ. În principiu, faptul că procurorul se referă la probe, le analizează sau le redă, pentru a-și argumenta dispoziția de trimitere în judecată nu este o deficiență. Apoi, actul nu ar putea fi sancționat pentru o cauză ivită ulterior întocmirii lui.

Prin urmare, înlăturarea pasajelor nu poate avea decât semnificația unei operațiuni materiale, similară celei constând în excluderea materială a mijloacelor de probă; operațiunea este incompatibilă cu refacerea rechizitoriului.

În fine, în cadrul aceleiași abordări, care presupune atare intervenții materiale asupra rechizitoriului, se ridică cea de-a treia problemă, a modului în concret în care intervenția trebuie operată, respectiv dacă dispoziția judecătorului trebuie adusă la îndeplinire de către procuror sau de către altă persoană.

Fiind vorba numai despre o operațiune materială (ștergerea anumitor pasaje din rechizitoriu), ea nu poate fi efectuată de procuror, care nu poate fi solicitat să efectueze în instanță operațiuni specifice grefei instanței, ci revine acesteia din urmă, în aceleași condiții în care, la nivelul CSM, s-a stabilit că se procedează la înlăturarea mijloacelor de probă (a se vedea adresa CSM nr. 6864/16.07.2018, în sensul că dispoziția de excludere se pune în executare de către grefierul de ședință, care procedează la desigilarea dosarului de urmărire penală, la eliminarea filelor corespunzătoare probelor excluse și la resigilarea dosarului de urmărire penală); în sens contrar, Î.C.C.J. – Secția penală, încheierea nr. 31 din 27 septembrie 2018.

A fost agreată, cu unanimitate, opinia INM, participanții apreciind că înlăturarea din cuprinsul rechizitoriului a unor referiri la probele excluse nu are suport legal; în ipoteza în care o atare înlăturare este totuși dispusă, se impune identificarea exactă de către instanța de judecată a mențiunilor care ar urma să fie înlăturate, această operațiune materială neputând conduce la emiterea unui nou rechizitoriu”[36].

b) Referitor la remedierea neregularităților rechizitoriului; actul prin care procurorul procedează la remedierea neregularităților (un nou rechizitoriu, adresă, proces-verbal sau ordonanță) s-au învederat următoarele:

„… actul prin care procurorul remediază rechizitoriul, în procedura prevăzută de art. 345 C.p.p., este unul sui generis, fiind „actul care complinește și remediază rechizitoriul și care, împreună cu acesta, va stabili limitele învestirii instanței. (…) actul se va putea intitula chiar „Remedierea neregularităților rechizitoriului nr. (…)” sau „Act de remediere a neregularităților rechizitoriului nr. …” (M. Udroiu, coordonator, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 1429).

Practica judiciară susține această concluzie:

– „Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Oradea apreciază că remedierea neregularităților rechizitoriului poate fi realizată de către procuror prin orice act (…) în condițiile în care dispozițiile art. 345 C.proc.pen. nu precizează explicit natura acestuia, iar sfera actelor emise de procuror nu se rezumă numai la ordonanțe, fiind însă necesară verificarea legalității și temeinicei actului de confirmare de către procurorul ierarhic superior. În aceste condiții actul «sui-generis» intitulat «de remediere a neregularităților rechizitoriului» (…) verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de Prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor este apt să îndeplinească funcțiile prevăzute de art. 345 C.proc.pen. în cadrul procedurii-remediu” (C.A. Oradea, încheierea nr. 140/CCP din 23 septembrie 2016, apud. M. Udroiu, coordonator, loc. cit.);

– „Parchetul a comunicat instanței, în termen legal «Act de remediere a neregularităților actului de sesizare (…)», precizându-se că se menține dispoziția de trimitere în judecată a inculpaților. Curtea constată că în mod efectiv s-a procedat de către parchet la îndreptarea neregularităților rechizitoriului, în considerarea art. 328 alin. (1) C.proc.pen., care prevăd că rechizitoriul, care fixează obiectul judecății, trebuie să cuprindă datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia” (C.A. Pitești, Secția penală, încheierea nr. 103 din 14 septembrie 2015, apud A. Barbu, G. Tudor, A.M. Șinc, Codul de procedură penală adnotat cu jurisprudență națională și europeană, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 711).

S-a exprimat și opinia potrivit căreia remedierea ar trebui inserată în cadrul unui proces-verbal, similar celor de îndreptare a erorilor ori de înlăturare a omisiunilor vădite (M. Mareș, Nulitățile în procesul penal, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 45-46); asimilarea acestei proceduri cu cea aplicabilă erorilor materiale este artificială, dar, așa cum am arătat, denumirea actului nu ar trebui să îi afecteze valabilitatea.

Procurorii recurg adesea și la ordonanțe, chiar dacă este artificial să insereze remedierea într-un act prin care „dispun” ceva, de vreme ce remedierea constă în precizări, reformulări etc., și nu în acte de dispoziție.

Singurul act care nu se poate emite în această procedură este un nou rechizitoriu, pentru următoarele argumente:

„(a) emiterea rechizitoriului este o procedură specială, reglementată în capitolul „Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței” din cadrul Titlului I – Urmărirea penală; or, remedierea neregularităților nu este un act pe care procurorul îl desfășoară în cadrul procedurilor privind urmărirea penală, ci în cadrul fazei procesuale a camerei preliminare;

(b) urmărirea penală nu se reia, instanța rămâne sesizată prin rechizitoriul inițial întocmit;

(c) refacerea unui act este o consecință a nulității lui; or, constatarea neregularității rechizitoriului nu echivalează cu anularea lui;

(d) rechizitoriul inițial întocmit a produs și alte efecte (cum ar fi suspendarea de drept din anumite funcții sau adoptarea unor soluții de netrimitere în judecată), a căror situație ar deveni incertă în cazul emiterii lui din nou ” (M. Udroiu, coordonator, loc. cit.). Există și soluții de practică ce confirmă această opinie: „Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Oradea apreciază că remedierea neregularităților rechizitoriului poate fi realizată de către procuror prin orice act, excepție făcând doar rechizitoriul, care constituie actul de sesizare a instanței ce poate fi emis numai în cursul fazei de urmărire penală” (C.A. Oradea, încheierea nr. 140/CCP/2016 din 23 septembrie 2016, apud M. Udroiu, coordonator, loc. cit; în același sens, M. Mareș, op. cit., p. 44-45; în sens contrar, anume că s-ar impune emiterea unui rechizitoriu, C. Voicu, C. Oncescu – Actul procedural prin care procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare în procedura camerei preliminare, www.juridice.ro).

În concluzie:

– pentru remedierea neregularității nu se poate proceda la emiterea unui nou rechizitoriu;

– actul prin care se remediază neregularitatea are o natură sui-generis; denumirea nu este importantă pentru valabilitatea lui”.

2. Întâlnirea președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din 18.12.2020 a avut ca obiect, printre altele, modalitatea de punere în executare a dispoziției judecătorului de cameră preliminară de eliminare din dosarul cauzei a mijloacelor de probă nelegal obținute (momentul procesual în care se procedează la eliminarea mijloacelor de probă; consecințe).

S-au învederat următoarele:

„Prin Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 18.01.2018, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. 3, art. 345 alin. 3 și art. 346 alin. 4 Cod procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 177 din 26.02.2018, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. 3 Cod procedură penală, și s-a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „excluderea probelor”, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

O primă soluție menționată este aceea prin care se consideră că încheierea prevăzută de art. 345 alin. 2 Cod procedură penală este executorie de la pronunțare, ceea ce înseamnă că mijloacele de probă apreciate de către judecătorul de cameră preliminară ca fiind nule, potrivit prevederilor art. 280-282 Cod procedură penală, vor fi eliminate din dosarul cauzei, de către procuror, în sensul statuat de Decizia CCR nr. 22/2018, în intervalul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. 3 Cod procedură penală. În ceea ce privește necesitatea „reintroducerii” în dosar a mijloacelor de probă înlăturate, în vederea soluționării contestației declarate potrivit prevederilor art. 347 Cod procedură penală, s-a arătat că aceasta nu constituie un impediment major pentru soluția anterior exprimată, raportat la faptul că mijloacele de probă înlăturate din 55 dosarul cauzei în procedura remediu prevăzută de art. 345 alin. 3 Cod procedură penală nu se distrug, ci doar se înlătură din dosar, fiind păstrate separat, existând posibilitatea de a fi trimise distinct, împreună cu dosarul cauzei, în vederea soluționării contestației de către instanța superioară de control judiciar. Evident, în cazul în care în urma soluționării contestației prevăzute de art. 347 Cod procedură penală, soluția dispusă prin încheierea prevăzută de art. 346 alin. 4 Cod procedură penală va fi modificată, tot organului de urmărire penală îi va reveni obligația de a reface actul de sesizare și de a „reintroduce” în dosarul cauzei mijloacele de probă asupra cărora completul de cameră preliminară din cadrul curții de apel a apreciat în sens contrar judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanței de fond, în acest caz soluția completului de cameră preliminară fiind cea prevăzută de art. 346 alin. 3 lit. a) Cod procedură penală, respectiv restituirea cauzei la parchet, chiar dacă în acest caz nu s-ar putea reține niciun fel de culpă procesuală în sarcina organului de urmărire penală.

În cea de-a doua soluție s-a apreciat că încheierea prevăzută de art. 345 alin. 2 Cod procedură penală este executorie doar după rămânerea definitivă a soluției judecătorului de cameră preliminară, respectiv a încheierii prevăzută de art. 346 Cod procedură penală. În această variantă, mijloacele de probă apreciate ca fiind nule, potrivit prevederilor art. 280-282 Cod procedură penală, se vor regăsi la dosarul cauzei și la momentul la care judecătorul de cameră preliminară se pronunță prin încheierea prevăzută de art. 346 alin. 4 Cod procedură penală.

În sensul celei de-a doua opinii, în ceea ce privește modul în concret în care intervenția trebuie operată, respectiv dacă dispoziția judecătorului trebuie adusă la îndeplinire de către procuror sau de către altă persoană, în opinia participanților la întâlnirea procurorilor șefi secție din 9-10 martie 2020, ea nu poate fi efectuată de procuror, care nu poate fi solicitat să efectueze în instanță operațiuni specifice grefei instanței, ci revine acesteia din urmă, în aceleași condiții în care, la nivelul CSM, s-a stabilit că se procedează la înlăturarea mijloacelor de probă (a se vedea adresa CSM nr. 6864/16.07.2018, în sensul că dispoziția de excludere se pune în executare de către grefierul de ședință, care procedează la desigilarea dosarului de urmărire penală, la eliminarea filelor corespunzătoare probelor excluse și la resigilarea dosarului de urmărire penală); în sens contrar, Î.C.C.J. – Secția penală, încheierea nr. 31 din 27 septembrie 2018.

Opinia INM este în sensul celei de-a doua orientări, respectiv că excluderea fizică a probelor din dosar se va realiza de judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond (care procedează la punerea în executare a încheierii definitive, potrivit dispozițiilor art. 553 alin. 1 Cod proc. pen.), după rămânerea definitivă a încheierii de finalizare a procedurii de cameră preliminară prin care s-a dispus începerea judecății, întrucât împotriva încheierii prevăzute de art. 345 alin. 2 Cod proc. pen. nu este prevăzută o cale de atac separată, această încheiere urmând a fi atacată odată cu încheierea prin care se finalizează procedura de cameră preliminară în primă instanță. Înlăturarea mijloacelor de probă excluse de la dosar anterior soluționării contestației declarate împotriva încheierii de cameră preliminară nu poate fi primită, întrucât instanța de control judiciar urmează să facă o analiză proprie a legalității administrării acestor probe. Astfel, încheierea prevăzută de art. 345 alin. 2 Cod proc. pen. va fi pusă în executare la momentul rămânerii definitive în conformitate cu dispozițiile art. 551-552 alin. 2 Cod proc. pen., a încheierii pronunțate conform art. 346 alin. 4 Cod proc. pen.

Cu ocazia consultării prealabile întâlnirii, a fost exprimată și opinia contrară (CA Alba Iulia), în conformitate cu care încheierea prevăzută de art. 345 alin. 2 Cod procedură penală este executorie de la pronunțare (încheierea penală nr. 156/2019 din 30.10.2019, pronunțată în 56 dosarul nr. 1737/97/2019/a1 al Curții de Apel Alba Iulia).

Se apreciază că punerea în executare de către procuror a dispozițiilor încheierii prin care s-au constatat neregularități ale mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală, în termenul de 5 zile acordat în acest sens prin încheierea prevăzută de art. 345 alin. 2 Cod procedură penală, inclusiv prin eliminarea din dosar a mijloacelor de probă respective, constituie singura modalitate prin care se poate da efect normelor procesual penale în vigoare, în lumina Deciziei nr. 22/2018 a Curții Constituționale, deoarece dacă s-ar accepta soluția contrară, prin care eliminarea fizică a mijloacelor de probă declarate nule s-ar face doar la rămânerea definitivă a încheierii prevăzute de art. 346 alin. 4 Cod procedură penală, aceasta ar fi o soluție doar teoretică, raportat la faptul că legea nu mai prevede nici o procedură judiciară prin care dosarul să fie trimis procurorului în vederea remedierii neregularităților, la finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar o trimitere pe cale administrativă a dosarului cauzei la procuror, într-o procedură sui-generis, ar fi inacceptabilă, având în vedere că în acest fel nu s-ar mai putea asigura garanțiile procesuale minime care se impun a fi respectate în procedura penală.

Și Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că procurorului îi revine obligația de a aduce la îndeplinire dispoziția judecătorului de cameră preliminară de îndepărtare de la dosarul cauzei a mijloacelor de probă excluse și a suporților care conțin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică, precum și de eliminare a referirilor la aceste mijloace de probă și eliminare a redării conținutului acestor mijloace de probă din rechizitoriu (încheierea nr. 31/C din 27.09.2018).

În susținerea soluției a fost invocată o ipoteză, întâlnită frecvent în practica juridicară, respectiv invocarea nelegalității punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică în 58 procedura de cameră preliminară. În ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constatată nelegalitatea și dispune excluderea acestor probe, în măsura în care aceste probe menționate în rechizitoriu, sunt amplu descrise în starea de fapt care, în opinia procurorului, susțin acuzarea, practic, excluderea probelor conduce la o evidentă neregularitate a rechizitoriului, care va trebui remediată de către procuror. În această situație, nu ar exista o justificare pentru soluția conform căreia judecătorul de cameră preliminară, împreună cu grefierul, în procedura recomandată prin adresa CSM, să procedeze la excluderea fizică a probelor, cât timp neregularitatea rechizitoriului trebuie remediată obligatoriu de către procuror.

Prin urmare, se apreciază că textul art. 345 alin. 3 Cod procedură penală nu ar trebui să distingă între remedierea neregularităților actului de sesizare de către procuror în momentul celor 5 zile acordate în acest scop și excluderea probelor nelegal administrate (cu consecințele precizate), care ar trebui efectuată abia ulterior, cu prilejul rămânerii definitive a încheierii prevăzute de art. 346 Cod procedură penală, de către judecătorul de cameră preliminară, câtă vreme, practic, excluderea unor probe determină neregularitatea actului de sesizare, dacă acestea au fost redate în rechizitoriu.

S-a mai menționat în punctul de vedere contrar că tema descrisă la pct. 2.2 („Excluderea materială a mijlocului de probă. Probleme rezultând din aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018. Probe redate în conținutul altor acte din dosar; probe menționate sau redate în rechizitoriu; modalitatea concretă de înlăturare a mențiunilor”) privitor la care opinia INM este în sensul că procurorul va trebui să elimine din rechizitoriu mențiunile sau analiza probelor anulate, contrazice practic punctul de vedere exprimat de INM în prezenta problem de drept. Or, soluția nu poate fi decât una unitară, indiferent că vorbim despre remedierea neregularităților actului de sesizare, constatarea nulității unor acte de urmărire penală sau excluderea unor probe administrate”[37].

3. În context, la aceeași întâlnire a președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel s-a discutat chestiunea excluderii materiale a mijlocului de probe (probleme rezultând din aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018; probe redate în conținutul altor acte din dosar; probe menționate sau redate în rechizitoriu; modalitatea concretă de înlăturare a mențiunilor).

„S-a ridicat problema, pornind de la argumentele deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018, dacă judecătorii pot dispune nu doar eliminarea mijloacelor de probă din dosar, ci și a referirilor la acestea din cuprinsul rechizitoriului.

[…] aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018 reclamă numai excluderea mijloacelor de probă din dosar, nu și intervenția, modificarea sau refacerea conținutului actelor procesuale din dosar. În acest sens, s-a menționat că o abordare contrară nu este corectă, întrucât nu numai în rechizitoriu se pot regăsi referiri la probele excluse; astfel de referiri pot fi cuprinse și în alte acte ale procurorului, ale organului de 59 cercetare penală, dar și ale judecătorului de drepturi și libertăți (spre exemplu, în încheierea în care el analizează probele care justifică luarea unei măsuri preventive) sau ale judecătorului de cameră preliminară (spre exemplu, el se poate referi la conținutul probelor chiar în încheierea prin care dispune sancționarea lor), după cum se pot regăsi și în actele întocmite de către subiecții procesuali (memorii, concluzii, cereri formulate în camera preliminară). A selecta, dintre toate actele din dosar în care se regăsesc referiri la probe, numai rechizitoriul, pentru a le elimina numai din acesta, este fără sens din perspectiva scopului pe care o astfel de măsură se presupune că îl are.

O altă problemă ridicată, este aceea dacă, în ipoteza în care judecătorul decide, totuși, eliminarea unor pasaje din rechizitoriu, existența acestor pasaje în rechizitoriu ar putea constitui, per se, o neregularitate a acestuia. În opinia unanimă, răspunsul a fost negativ. În principiu, faptul că procurorul se referă la probe, le analizează sau le redă, pentru a-și argumenta dispoziția de trimitere în judecată nu este o deficiență. Apoi, actul nu ar putea fi sancționat pentru o cauză ivită ulterior întocmirii lui.

Prin urmare, înlăturarea pasajelor nu poate avea decât semnificația unei operațiuni materiale, similară celei constând în excluderea materială a mijloacelor de probă, operațiunea fiind incompatibilă cu refacerea rechizitoriului.

În doctrină a fost menționat punctul de vedere conform căruia, în cazul în care probele excluse au fost redate în rechizitoriu, ca efect al considerentelor DCC nr. 22/2018 se va constata neregularitatea actului de sesizare (M. Udroiu, Sinteze de procedură penală. Partea generală, ed. C.H. Beck, 2020, p. 275).

Contrar punctelor de vedere redate anterior, opinia INM este în sensul că, în cazul în care probele excluse au fost redate în rechizitoriu, procurorul ar trebui să elimine din rechizitoriu pasajele referitoare la existența și analiza probelor anulate, dispoziția judecătorului de cameră preliminară urmând să fie menționată prin încheierea de excludere a probei/probelor. Pot exista situații, de la caz la caz, în care actul de sesizare, deși inițial a fost apt, poate deveni, urmare excluderii probelor, inform, lipsit de coerență, ceea ce conduce la neclaritatea acuzației penale. De aceea nu se poate aprecia că înlăturarea pasajelor din rechizitoriu reprezintă o simplă operațiune materială, ci, din punctul nostru de vedere, reprezintă un aspect de neregularitate a actului de sesizare, chiar dacă acest motiv a intervenit ulterior sesizării instanței.

În cazul în care procurorul nu ar îndeplini această obligație stabilită de judecătorul de cameră preliminară, ar trebui să se constate neregularitatea actului de sesizare și să se dispună restituirea cauzei la procuror, pentru refacerea actului de sesizare.

Referitor la modalitatea practică de aplicare a acestei proceduri, dacă în ceea ce privește calea de atac a contestației, apreciem că, în cazul în care instanța de control judiciar dispune excluderea probei/probelor și eliminarea din rechizitoriu a mențiunilor referitoare la acestea, verificarea îndeplinirii obligației de procuror se poate face în termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. 3 Cod proc. pen., cu consecința, în caz de neîndeplinire a acestei obligații, a constatării neregularității actului de sesizare și a restituirii cauzei la procuror, în ceea ce privește procedura în fața primei instanțe nu am identificat soluții procedurale prin raportare la forma actuală a dispozițiilor legale.

În cadrul dezbaterilor, s-a precizat că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul opiniei INM. A fost exprimată și opinia contrară, în sensul că decizia Curții Constituționale nu acoperă și operațiunea tehnică în discuție, nefiind, în ipoteza analizată, în prezența unei neregularități a actului de sesizare a instanței” [38].

V. CONCLUZII

Referitor la modalitatea prin care se procedează la eliminarea referirilor din cuprinsul rechizitoriului privitoare la mijloacele de probă excluse, soluțiile adoptate de practica judiciară și literatura de specialitate oscilează, cu variante intermediare, între înlăturarea tuturor referirilor (directe sau indirecte) și menținerea acestora, însă fără introducerea în procesul de apreciere a probelor.

Reflectată în alt plan, această alternanță se situează între realizarea absolută a dreptului la apărare și realizarea eficientă (chiar eficace, în anumite abordări) a funcțiilor de urmărire penală și de verificare a legalității trimiterii în judecată.

Astfel, au fost învederate următoarele variante: refacerea urmăririi penale, cu întocmirea unui nou rechizitoriu; întocmirea unui nou rechizitoriu; înlăturarea referirilor din toate actele procesuale și procedurale ale cauzei; menținerea rechizitoriului cu înlăturarea referirilor din cuprinsul acestuia; menținerea rechizitoriului și întocmirea unui act separat („supliment rechizitoriu”, „ordonanță”, „referat”, „proces-verbal”, „precizări”, „adresă”, „act de remediere a neregularităților”); menținerea rechizitoriului și intervenția asupra acestuia în faza judecății.

Pe cale de consecință, și natura juridică a acestor acțiuni este evident diferită, de la caz la caz fiind caracterizată de o asociere între rolul juridic îndeplinit (care nu este întotdeauna cel care rezultă din denumirea formală), locul și momentul procesual (instanță sau parchet, urmărire penală, cameră preliminară, judecată), denumirea sa formală (de ex., „adresă” sau „rechizitoriu”) și nuanțarea făcută de fiecare magistrat sau teoretician în procesul de lămurire a controversei.

În aceste condiții, fiecare dintre soluțiile adoptate determină propria natură juridică: act procesual penal, act procedural penal, act administrativ, sui-generis.

* * *

Într-o opinie personală, apreciem că soluția optimă, care să se circumscrie atât spiritului Deciziei nr. 22/2018 a Curții Constituționale a României, cât și nevoii de realizare cu celeritate a atribuțiilor organelor judiciare o reprezintă înlăturarea din conținutul rechizitoriului (cu menținerea acestuia) a mențiunilor privitoare la mijloacele de probă excluse, fără dezînvestirea instanței.

* * *

Hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C-769/19/14.01.2021 și C-282/20/21.10.2021 și Decizia nr. 22/2018 a Curții Constituționale a României permit sau, după caz, impun eliminarea referirilor din cuprinsul rechizitoriului privitoare la mijloacele de probă excluse fără dezînvestirea instanței sau prin restituirea cauzei la parchet. În condițiile în care nu există o normă care să reglementeze forma prin care să se remedieze neregularitățile rechizitoriului este necesară, o intervenție legislativă ad-hoc.

* Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de resurse umane și documentare, e-mail: ene_ioan_florentin@mpublic.ro.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018.

[2] A. Zarafiu, G. Șologan, Continuarea judecății sau restituirea cauzei la procuror? Despre consecințele procedural naționale ale deciziei CJUE în cauza C-282/20 ZX, Analele Universității din București, Seria Drept, Forum Juridic nr. 3/2021, disponibil pe site-ul https://www.doi.org/10.31178/AUBD-FJ.2021.3.04 (accesat la 26 ianuarie 2022).

[3] Sintetic, aceste norme se opun unei legislații naționale care nu reglementează o cale procedurală aptă a permite ulterior ședinței de cameră preliminară, într-o cauză penală, remedierea nelegalităților și a lacunelor din conținutul rechizitoriului, neregularități ce aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare.

[4] Articolul 6 – Dreptul la informare cu privire la acuzare

„[…]

(3) Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate” (disponibil pe site-ul https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32012L0013&from=RO, accesat la 26 ianuarie 2022).

[5] Articolul 47 – Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție”(disponibil pe site-ul https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF, accesat la 26 ianuarie 2022).

[6] A. Zarafiu, G. Șologan, op. cit., p. 46-47.

[7] Eliminarea respectivelor mențiuni din conținutul actelor procesuale se impune în egală măsură și pentru aceleași rațiuni avute în vedere în DCC nr. 22/2018, căci, în caz contrar, se anulează chiar efectul excluderii fizice a mijloacelor de probă, în condițiile în care despre existența și chiar conținutul acestora se face mențiune expresă și detaliată în rechizitoriu și ordonanța de regularizare a actului de sesizare. Altfel spus, contrar rațiunilor ce determină îndepărtarea mijloacelor de probă a căror nulitate a fost constatată, s-ar ajunge ca faptele și împrejurările relevate prin probele excluse să fie în continuare cunoscute și evidențiate prin acte esențiale pentru soluționarea cauzei. Or, în speță, se constată că, pe lângă simpla indicare a acestor mijloace de probă și a modului în care s-a dispus autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică, în cuprinsul rechizitoriului se procedează la analiza detaliată a acestora și la o amplă redare a conținutului probelor obținute prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică. (…) Luând în considerare rațiunile ce au stat la baza deciziei nr. 22/2018 a Curții Constituționale, păstrarea acestor mențiuni în cuprinsul celor două acte procesuale ar anula consecințele excluderii probelor nelegale și ar genera efectul invers celui urmărit de Curtea Constituțională prin decizia menționată, conducând, implicit, la afectarea prezumției de nevinovăție și a dreptului la un proces echitabil al inculpatului. Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 31/C din 27.09.2018, nepublicată.

[8] A. Zarafiu, G. Șologan, op. cit., p. 53-55.

[9] A. Zarafiu, G. Șologan, op. cit., p. 57.

[10] A. Zarafiu, G. Șologan, op. cit., p. 59.

[11] A. Zarafiu, G. Șologan, op. cit., p. 59-60.

[12] O. Lup, CJUE. Instanța este obligată să remedieze neclaritățile și lacunele din rechizitoriu chiar dacă s-a depășit camera preliminară, disponibil pe site-ul https://www.chirita-law.com/cjue-instanta-este-obligata-sa-remedieze-neclaritatile-si-lacunele-din-rechizitoriu-chiar-daca-s-a-depasit-camera-preliminara/ (accesat la 26 ianuarie 2022).

[13] R. Slăvoiu, În ce condiții este într-adevăr aplicabilă, în procesul penal român, decizia CJUE din cauza c-282/20 ZX?,disponibil pe site-ul https://www.juridice.ro/757857/in-ce-conditii-este-intr-adevar-aplicabila-in-procesul-penal-roman-decizia-cjue-din-cauza-c-282-20-zx.html (accesat la 26 ianuarie 2022).

[14] Prin aceeași Hotărâre, Curtea nu exclude, sub rezerva autonomiei procedurale a statelor membre coroborată cu principiul echivalenței și al efectivității, identificarea altor soluții viabile pentru respectarea dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare, așa cum este reglementat acest drept de art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13/UE (paragr. 35).

[15] M. Nazat, Cine și când finalizează procedura de cameră preliminară – aspecte practice, disponibil pe site-ul http://mariannazat.ro/cand-si-cine-finalizeaza-procedura-de-camera-preliminara-aspecte-practice/ (accesat la 26 ianuarie 2022).

[16] Idem.

[17] C. Voicu, D. Atasiei, Camera Preliminară, în N. Volonciu, A.S. Uzlău, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 893.

[18] N. Volonciu, Procedură penală, Partea specială, Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 125.

[19] A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Conform Noului Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 327.

[20] În același sens, C. Voicu, D. Atasiei, Camera preliminară, în N. Volonciu, A.S. Uzlău, op. cit., p. 893: „un nou rechizitoriu … fiind posibil … doar în ipoteza în care dosarul este restituit la procuror la finalul fazei de cameră preliminară, restituire prin care procurorul este îndreptățit a efectua din nou activități specifice fazei de urmărie penală, inclusiv emiterea unui nou recizitoriu”.

[21] C. Voicu, C. Oncescu, Actul procedural prin care procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare în procedura camerei preliminare, disponibil pe site-ul https://www.juridice.ro/449792/actul-procedural-prin-care-procurorul-remediaza-neregularitatile-actului-de-sesizare-in-procedura-camerei-preliminare.html (accesat la 28 ianuarie 2022).

[22] C. Voicu, C. Oncescu, op. cit.

[23] În cazul nulităților absolute, vătămarea procesuală este prezumată absolut (iuris et de iure); nu trebuie făcută dovada existenței vătămării, fiind suficientă dovada încălcării normei juridice prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

[24] C. Oncescu, Motive în plus pentru care remedierea neregularităților rechizitoriului nu poate fi realizată prin ordonanță, supliment de rechizitoriu, referat, proces-verbal, notă, act de remediere a neregularităților actului de sesizare etc. (I), disponibil pe site-ul https://www.juridice.ro/673355/motive-in-plus-pentru-care-remedierea-neregularitatilor-rechizitoriului-nu-poate-fi-realizata-prin-ordonanta-supliment-de-rechizitoriu-referat-proces-verbal-nota-act-de-remediere-a-neregularitati.html (accesat la 31 ianuarie 2022).

[25] Disponibilă pe site-ul https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=175914 (accesat la 27 ianuarie 2021).

[26] Disponibilă pe site-ul https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=147655 (accesat la 27 ianuarie 2021).

[27] Disponibilă pe site-ul https://www.mae.ro/sites/default/files/file/anul_2021/2021_pdf/2021.02.15_sinteza_jpd_ianuarie.pdf (accesat la 27 ianuarie 2021).

[28] Disponibilă pe site-ul https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=247868&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=2570027 (accesat la 27 ianuarie 2021).

[29] C. Voicu, C. Oncescu, op. cit.

[30] C. Voicu, C. Oncescu, op. cit.

[31] C. Voicu, C. Oncescu, op. cit.

[32] C. Voicu, C. Oncescu, op. cit.

[33] C. Voicu, C. Oncescu, op. cit.

[34] C. Voicu, C. Oncescu, op. cit.

[35] C. Voicu, C. Oncescu, op. cit.

[36] Disponibilă pe site-ul http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Minuta-intalnire-procurori-sefi-sectie-Bucuresti-9-10-martie-2020.pdf (accesat la 27 ianuarie 2021).

[37] Disponibilă pe site-ul http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2021/03/Minuta-intalnire-presedinti-sectii-penale-18-decembrie-2020.pdf (accesat la 27 ianuarie 2021).

[38] Disponibilă pe site-ul http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2021/03/Minuta-intalnire-presedinti-sectii-penale-18-decembrie-2020.pdf (accesat la 27 ianuarie 2021).

Eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei, în contextul pronunțării Deciziei Curții Constituționale a României nr. 22/2018 was last modified: iunie 17th, 2024 by Costache Adrian

Revista Pro Lege

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei, în contextul pronunțării Deciziei Curții Constituționale a României nr. 22/2018

Recomandări

Căutare

Revista Pro Lege

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei, în contextul pronunțării Deciziei Curții Constituționale a României nr. 22/2018

Recomandări

Recomandări

Căutare

Incarcă...

Se încarcă, vă rugăm așteptați!