ABSTRACT

Non-recognition by the defendant of the circumstances that the owned proceeds had in composition substances of the nature to be categorized as drugs constitute a principal factual error, which draws it’s acquittal for the offences provided in art. 2 par. (1) and (2) and art. 4 par. (1) and (2) from Law no. 143/2000 regarding the prevention and fighting against traffic an illegal consumption of drugs, republished, with the subsequent modifications and completions.

Although the first instance admitted the request of the defendant to trial according to the (simplified) procedure in case of recognition of guilt, it has ordered it’s acquittal for one of the offences which made the object of the trial, solution incompatible with the legal procedure of art. 375 and 396 par. (10) from the New Criminal Procedure Code.

Key words: acquittal, case of non-imputability, error, procedure in case of recognition of guilt.

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 413/2014, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 7562/95/2014, în baza art. 374 alin. (4) combinat cu art. 375 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), a fost admisă cererea de judecare a cauzei formulată, printre alții, de inculpatul Ș.M.O., conform procedurii (simplificate) în cazul recunoașterii învinuirii, și:

În baza art. 16 alin. (1) lit. c), art. 17 alin. (2) și art. 396 alin. (5) C.pr.pen., a fost achitat inculpatul Ș.M.O. pentru infracțiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri[1], republicată, cu modificările și completările ulterioare[2], întrucât nu existau probe că a săvârșit această faptă.

În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare[3], republicată[4], cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.), precum și a art. 396 alin. (10) C.pr.pen., a fost condamnat inculpatul Ș.M.O. la pedeapsa de 7 luni închisoare.

În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare[5], cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1) C.pen., precum și a art. 396 alin. (10) C.pr.pen., a fost condamnat inculpatul Ș.M.O. la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului Ș.M.O. în pedeapsa cea mai grea, de 7 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1 lună, urmând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă principală de 8 luni închisoare, prin privare de libertate.

În fine, în baza art. 72 C.pen., s-a dedus reținerea din 10 iulie 2014.

Pentru a pronunța sentința sus-menționată, prima instanță a constatat că prin rechizitoriul nr. 28D/P/2014 din 30 septembrie 2014 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Gorj s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpați, printre care și inculpatul Ș.M.O., pentru infracțiunile precizate mai sus.

În fapt, s-a reținut că:

Inculpatul Ș.M.O. era consumator și distribuitor de substanțe cu efecte psihoactive, unele având în conținut substanțe dintre cele ce erau prevăzute în tabelele-anexă nr. I și III la Legea nr. 143/2000, respectiv droguri de risc și de mare risc.

Inculpatul a vândut în mai multe rânduri substanțe cu efecte psihoactive unor consumatori, iar la percheziția domiciliară efectuată la data de 9 iulie 2014, s-au găsit la locuința sa mai multe pliculețe cu fragmente vegetale, despre care acesta a declarat că sunt „etnobotanice”, cât și materiale folosite pentru consum, respectiv o pipă din sticlă, resturi de țigarete confecționate artizanal și o râșniță de mărunțire a fragmentelor vegetale.

Fiind audiat de procuror cu privire la faptele pentru care era cercetat, inculpatul nu a făcut niciun fel de declarații în legătură cu cele reținute în sarcina sa la primele audieri, însă după extinderea urmăririi penale pentru alte fapte, a dat declarație în cauză, recunoscând și regretând toate faptele de care era acuzat, însă a menționat că nu a cunoscut că „etnobotanicele” pe care le-a consumat au în conținut substanțe dintre cele prevăzute în Legea nr. 143/2000, ca droguri de risc și de mare risc; totodată, a mai precizat că a deținut astfel de substanțe de când existau pe piață ca fiind „legale”.

Bănuiala rezonabilă că inculpatul săvârșise faptele respective a rezultat din probele administrate în cauză. Astfel, martorul C.C.A. a declarat că a consumat de câteva ori substanțe etnobotanice împreună cu inculpatul, la domiciliul acestuia. Etnobotanicele erau puse la dispoziție de inculpat, fără să-i ceară bani. Substanțele respective erau sub formă de fragmente vegetale și le consumau prin fumare. Din cauza etnobotanicelor pe care le-a consumat de la inculpat, avea pierderi de memorie pentru o perioadă mai lungă de timp, aproximativ 2 zile.

Aceleași aspecte au fost relevate și de martorul C.V.N., care a precizat că a cumpărat de la inculpatul Ș.M.O., etnobotanice „Ninja” și „Scan”, cu   40-50 lei pliculețul, o dată pe săptămână, în locuri ca ,,parcul de la Coloană”, la ,,Gogoașa furioasă” sau în zona Școlii Generale nr. 4 Târgu-Jiu.

La rândul său, martorul D.A. a declarat că a cumpărat produse „etnobotanice” de la inculpatul Ș.M.O., care îl chema acasă sau în zona „Coloana Infinitului”, plătindu-i acestuia 15 lei pentru un pliculeț.

În afară de aceste declarații, este de menționat și faptul că, la data de 9 iulie 2014, cu ocazia percheziției domiciliare, au fost găsite la locuința inculpatului bunurile sus-menționate.

Din concluziile Raportului de constatare tehnico-științifică nr. 2488229/17.07.2014, întocmit de Laboratorul de Analiză și Profil al Drogurilor din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, a rezultat că în substanțele înaintate spre analiză, constituite dintr-un număr de 9 probe, s-au pus în evidență: JWH-210, UR-144, 4-MEC și AKB48, ce fac parte din tabelul-anexă nr. I la Legea nr. 143/2000, iar MDPV face parte din tabelul-anexă nr. III la Legea nr. 143/2000.

Cu toate acestea, deși starea de fapt expusă de procuror, așa cum a fost descrisă mai sus, corespunde întru totul adevărului, totuși, reținerea săvârșirii de către inculpatul Ș.M.O. a infracțiunii de deținere de droguri de risc și de mare risc pentru consum propriu nu este fundamentată pe un probatoriu ce ar converge spre ipoteza că a săvârșit această faptă. Mai exact, raportul de constatare tehnico-științifică nr. 2488229/17.07.2014 nu se coroborează cu alte probe din care să rezulte certitudinea că inculpatul a săvârșit infracțiunea sus-menționată și, fiind vorba de „in dubio pro reo”, prima instanță a apreciat că se impune achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Trebuie să amintim că inculpatul Ș.M.O., în mod invariabil, a declarat că nu era decât consumator de „etnobotanice” și nu își poate explica existența drogurilor de mare risc în conținutul resturilor de țigarete confecționate, ce au fost găsite la domiciliul său.

De relevat și faptul că la domiciliul inculpatului Ș.M.O. se întâlneau, de regulă, mai mulți prieteni pentru a consuma „etnobotanice”, acesta având reprezentarea că era vorba despre o simplă ,,distracție” cu o substanță, ce nu era prohibită până la reglementarea dată prin Legea nr. 194/2011, și în niciun caz de săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc și de mare risc. Nu este exclusă, de altfel, nici posibilitatea, cel puțin la nivel teoretic, ca fără știrea inculpatului Ș.M.O., la domiciliul său să se fi consumat droguri de risc și mare risc.

Pe de altă parte, prima instanță a dispus condamnarea inculpatului pentru celelalte infracțiuni deduse judecății la pedepse cu închisoarea, orientate însă spre minimul special, dar cu privare de libertate, urmărind astfel atingerea scopului educativ preventiv și punitiv al pedepsei și implicit formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială, în condițiile în care inculpatul a avut posibilitatea, dată fiind situația de fapt reținută, să conștientizeze pe deplin periculozitatea faptelor săvârșite.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel și inculpatul Ș.M.O., susținând că aceasta ar fi nelegală și netemeinică.

Curtea de Apel Craiova, verificând sentința atacată pe baza materialului probator aflat la dosarul cauzei și a dovezilor noi în circumstanțiere prezentate în apel, în raport cu motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate de inculpat, dar și din oficiu cu privire la toate celelalte aspecte de fapt și de drept deduse judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C.pr.pen., a constatat următoarele:

Instanța de fond a dispus achitarea inculpatului Ș.M.O. pentru una din infracțiunile deduse judecății, pe motiv că nu erau probe care să confirme învinuirea adusă inculpatului, invocând însă în motivare ipoteza necunoașterii de către inculpat a împrejurării că produsele deținute aveau în compoziție substanțe de natură a se încadra în categoria drogurilor. Dar este greșită concluzia primei instanțe cu privire la lipsa probelor, atât timp cât acestea existau în cauză – martorii audiați au declarat că inculpatul le punea la dispoziție gratis sau contra cost substanțe „etnobotanice”; o parte din produsele comercializate de inculpat, care au fost descoperite cu ocazia percheziției domiciliare și supuse apoi analizei, aveau în compoziție compuși ce făceau parte din tabelul-anexă nr. I la Legea nr. 143/2000. Relevant este însă faptul că inculpatul nu cunoștea că acestea sunt susceptibile de a conține droguri de risc și de mare risc, nereieșind, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acesta a acceptat măcar această posibilitate, situație în care intervine eroarea de fapt, cauză de neimputabilitate, reglementată de art. 30 alin. (1) C.pen.

Problema ridicată de instanța de fond are însă consecințe și pe planul răspunderii penale a inculpatului, sub aspectul săvârșirii celeilalte infracțiuni (de trafic de droguri), întrucât aceleași probe sunt invocate ca temei al trimiterii în judecată și pentru aceasta. Or, în condițiile în care se reține eroarea sub imperiul căreia se afla inculpatul în ceea ce privește deținerea și consumul substanțelor conținute de produsele „etnobotanice”, eroarea se extinde și asupra comercializării unor astfel de substanțe. Nu se poate susține că acesta nu a cunoscut că substanțele pe care le-a deținut conțineau droguri de risc sau de mare risc, însă când le-a comercializat, a cunoscut acest aspect.

Totodată, instanța de apel a mai reținut că, deși prima instanță a admis cererea inculpatului de judecare potrivit procedurii (simplificate) în cazul recunoașterii învinuirii, aceasta a dispus achitarea acestuia pentru una din infracțiunile care au făcut obiectul judecății, soluție incompatibilă cu procedura reglementată de art. 375 și 396 alin. (10) C.pr.pen., așa cum a decis Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, prin Deciziile nr. 2142/2012 și nr. 3116/2012.

În cazul în care existau nelămuriri privind starea de fapt descrisă în rechizitoriu, așa cum este cazul în speță, soluția corectă era aceea de respingere a cererii inculpatului și de judecare conform procedurii comune.

În consecință, respingând cererea inculpatului de judecare potrivit procedurii (simplificate) în cazul recunoașterii învinuirii, reglementată de art. 374 alin. (4) și art. 375 C.pr.pen.[6], dar reținând aplicabilitatea art. 374 alin. (7) din același cod, instanța de apel a menținut soluția de achitare a inculpatului Ș.M.O. pentru infracțiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, ca fiind corectă, cu excepția temeiului achitării, care în mod corect era cel prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. d) Cod procedură penală, adică existența unei cauze de neimputabilitate (eroarea), și, totodată, a dispus achitarea și cu privire la infracțiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, întrucât argumentele privind incidența erorii de fapt erau valabile și cu privire la această faptă.

Vinovăția inculpatului Ș.M.O. a rezultat, în ceea ce privește infracțiunea prevăzută în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 cu aplicarea art. 35 C.pen., din coroborarea declarațiilor martorilor C.C.A., C.V.N. și D.A. cu procesul-verbal de percheziție domiciliară și raportul de constatare tehnico-științifică nr. 2488229/17.07.2014, subzistând astfel fapta inculpatului de a pune la dispoziție și de a comercializa produse cu efecte psihoactive.

Sub aspectul individualizării sancțiunii, față de criteriile prevăzute în art. 74 C.pen., instanța de apel a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse situate la minimul special prevăzut de lege, având în vedere, în mod special, că spre deosebire de ceilalți inculpați, activitatea infracțională a inculpatului Ș.M.O. nu s-a desfășurat în mod organizat.

În ceea ce privește modalitatea de executare, având în vedere că inculpatul Ș.M.O. s-a aflat la prima confruntare cu legea penală, precum și celelalte circumstanțe personale ale acestuia, reliefate de actele depuse la dosar în circumstanțiere, instanța de apel a apreciat că desfășurarea procedurilor judiciare împotriva sa, sub control judiciar, precum și pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru inculpat, în vederea prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, chiar și fără executare în regim de detenție.

În atari condiții, constatând totodată că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în art. 91 alin. (1) lit. a), b) și c) C.pen., instanța de apel a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 6 luni închisoare ce a fost aplicată inculpatului Ș.M.O., pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform dispozițiilor art. 92 C.pen., supravegherea îndeplinirii obligațiilor impuse conform art. 93 alin. (2) lit. b) și art. 93 alin. (3) din același cod fiind încredințată Serviciului de Probațiune Gorj.

La impunerea obligației prevăzută la art. 93 alin. (3) C.pen., instanța de apel a avut în vedere faptul că prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, în cadrul Primăriei municipiului Târgu-Jiu sau a Consiliului Local Târgu-Jiu, pe o perioadă de 120 de zile, este necesară pentru corectarea comportamentului inculpatului Ș.M.O., în sensul respectării normelor socio-etice impuse de societate.

Totodată, luând în considerare și faptul că din actele dosarului a rezultat că inculpatul Ș.M.O. a fost consumator de substanțe psihotrope, instanța de apel l-a obligat să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

(C. Ap. Craiova, S. pen. și pentru cauze cu minori, Dec. nr. 168/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Eroarea în care s-a aflat inculpatul Ș.M.O. nu era una de fapt [art. 30 alin. (1) C.pen.], ci una de drept extrapenal [art. 30 alin. (4) C.pen.], care este echivalentă însă cu eroarea de fapt[7]. În art. 1 lit. b) din Legea nr. 143/2000 se prevede că droguri sunt plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, înscrise în tabelele-anexă nr. I-III la aceeași lege. Or, inculpatul cunoștea că substanțele pe care le-a deținut, fie în vederea consumării, fie pentru vânzare sau distribuire, aveau efecte psihoactive, dar nu știa nimic despre faptul că ele conțineau substanțe dintre cele ce erau prevăzute în tabelele-anexă nr. I și III la Legea nr. 143/2000, respectiv droguri de risc și de mare risc. Atât timp cât organul de urmărire penală nu a făcut dovada contrară, soluția nu putea fi decât achitarea pentru cele două fapte incriminate prin dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000.

2. Prima instanță nu a ținut seama de deciziile pronunțate de instanța supremă în materia procedurii în cazul recunoașterii învinuirii, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, dar perfect valabile și după acest moment, când sunt incidente dispozițiile art. 374 alin. (4), art. 375 și art. 396 alin. (10) C.pr.pen.[8]

Astfel, într-o primă decizie[9] s-a subliniat că, atât timp cât inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b¹) din Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969)[10] și aplicarea unei sancțiuni administrative, se impune a se reține că procedura simplificată nu excludea posibilitatea achitării inculpatului și aplicarea unei sancțiuni administrative, dacă evident instanța constata că fapta săvârșită nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Esența procedurii simplificate consta în aceea că judecata se făcea pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cu posibilitatea instanței de a înlătura probele – atunci când era cazul – administrate în mod ilegal.

Potrivit dispozițiilor art. 320¹ alin. (1), (2) și (4) C.pr.pen. din 1969, inculpatul, pentru a beneficia de procedura simplificată, trebuia să recunoască fapta săvârșită, astfel cum era descrisă în actul de sesizare a instanței de judecată, nu și încadrarea juridică dată de procuror, care are un caracter provizoriu.

Prin urmare, instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei era îndrituită să verifice în prealabil – pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală – dacă fapta recunoscută prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni și dacă aceasta întrunea elementele constitutive ale infracțiunii reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu sau ale unei alte infracțiuni.

Dispozițiile art. 320¹ alin. (7) C.pr.pen. din 1969, care se refereau la pronunțarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care era urmată procedura simplificată, nu excludeau aplicarea dispozițiilor art. 18¹ din Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969)[11], deoarece o hotărâre de condamnare putea fi dispusă numai dacă fapta comisă și recunoscută de inculpat prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni; în caz contrar, ne aflam în prezența unei fapte prevăzute de legea penală și nu a unei infracțiuni.

Așadar, singurul temei al achitării compatibil cu procedura simplificată era cel prevăzut în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b¹) C.pr.pen. din 1969, toate celelalte temeiuri de achitare prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. a)-b) și lit. c)-e) din același cod impunând efectuarea cercetării judecătorești în urma căreia trebuia să se stabilească existența faptei, dacă aceasta constituia infracțiune și dacă fusese săvârșită de inculpat.

În cea de-a doua decizie[12] s-a statuat că aplicarea procedurii simplificate a judecății în cazul recunoașterii învinuirii, ce era reglementată în art. 320¹ C.pr.pen. din 1969, excludea pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C.pr.pen. din 1969, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 320¹ alin. (4) din același cod, instanța de judecată soluționa latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezulta că fapta exista, constituia infracțiune și fusese săvârșită de inculpat, iar potrivit alin. (8) al aceluiași articol, instanța respingea cererea atunci când constata că probele administrate în cursul urmăririi penale nu erau suficiente pentru a stabili că fapta exista, constituia infracțiune și fusese săvârșită de inculpat, în acest caz instanța continuând judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014.

[2] ,,Art. 4

(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.”

[3] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014.

[4] ,,Art. 16

(1) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei legi, efectuează, fără drept, operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

[…]”.

[5] ,,Art. 2

(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.”

[6] ,,Art. 374. Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri

[…]

(4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).

[…]

(7) Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților, a persoanei vătămate și a procurorului și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.

[…]”

,,Art. 375. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii

(1) Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanța procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii.

(1¹) Inculpatul poate recunoaște faptele și solicita judecarea cauzei în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) și prin înscris autentic.

(1²) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (1¹), dacă inculpatul este minor, este necesară și încuviințarea reprezentantului său legal.

(2) Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

(3) Dacă respinge cererea, instanța procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10).”

[7] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 173.

[8] ,,Art. 396. Rezolvarea acțiunii penale

[…]

(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (1¹) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.”

[9] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 2142/2012, disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=86640 (accesat la 25 ianuarie 2017).

[10] ,,Art. 10. Cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală;

b¹) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni;

c) fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat;

d) faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii;

e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;

f) lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

g) a intervenit amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor;

h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală;

i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;

i¹) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

(2) În cazul prevăzut la lit. f), acțiunea penală poate fi pusă în mișcare ulterior în condiții legale.”

[11] Art. 18¹ C.pen. din 1969, sub denumirea ,,Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni”, prevedea:

,,(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvîrșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.

(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91.”

La rândul său, art. 91 C.pen. din 1969, sub denumirea ,,Sancțiunile cu caracter administrativ”, prevedea:

,,Când instanța dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una din următoarele sancțiuni cu caracter administrativ:

a) mustrarea;

b) mustrarea cu avertisment;

c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.”

[12] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 3116/2012, disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=83804 (accesat la 25 ianuarie 2017).