Prin Dec. nr. 582/2016, Curtea Constituțională a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. II pct. 1, pct. 5 și pct. 15 din Legea pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum și pentru modificarea și completarea Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 sunt neconstituționale.

Argumentele C.C.R. cu privire la excluderea parțială a notarilor publici din sfera de incidență a răspunderii penale:

1. Cu referire la critica privind neconstituționalitatea art. II pct. 1 din actul normativ vizat de obiecția de neconstituționalitate, care permite introducerea unui nou alineat, alin. (6), în cuprinsul art. 3, cu următorul cuprins: ,,notarul public nu poate fi asimilat funcționarului public din punct de vedere al răspunderii penale pentru deciziile și activitatea organizatorică și administrativă depusă la biroul notarial și în cadrul celorlalte structuri ale organizației notariale”:

– Din examinarea comparativă a articolului sus-menționat cu dispozițiile legale în vigoare, se constată că măsura legislativă adoptată produce consecințe juridice sub aspectul excluderii parțiale a notarilor publici din sfera de incidență a răspunderii penale în materia infracțiunilor de serviciu și de corupție, care prevede calitatea de funcționar public/funcționar a autorului acestor infracțiuni.

– Deși notarii nu sunt funcționari publici, în sensul legii civile, ei exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente și sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcționarii publici, în sensul legii penale.

– Excluderea notarilor publici din categoria funcționarilor publici ,,pentru deciziile și activitatea organizatorică și administrativă depusă la biroul notarial și în cadrul celorlalte structuri ale organizației notariale” nu este întemeiată pe criterii obiective și raționale, distincția operată de legiuitor fiind lipsită de o justificare logică, întrucât are ca efect instituirea a două regimuri juridice diferite cu privire la activitatea notarului public, acesta fiind pro parte funcționar public, pro parte persoană fizică, în cadrul aceleiași entități juridice – birou notarial sau altă structură a organizației notariale – și în desfășurarea atribuțiilor inerente calității de notar public. Deciziile și activitatea organizatorică și administrativă sunt în strânsă conexiune cu activitatea de autoritate publică pe care notarul o desfășoară și nu pot fi disjunse, sub aspectul responsabilităților, de aceasta. De altfel, profesia de notar și întregul statut juridic aferent, inclusiv formele de exercitare a funcției într-un birou notarial – birou individual sau societate profesională –, sunt reglementate unitar și neechivoc, astfel că orice modificare a cadrului legal în sensul dorit de legiuitor nu ar determina decât un regim privilegiat al notarilor publici, dar și o încălcare a prevederilor art. 54 alin. (2) din Constituția României, republicată, potrivit cărora ,,cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice […] răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin […]”. Dispoziția criticată creează un regim privilegiat pentru categoria profesională a notarilor publici în raport cu celelalte profesii liberale pentru care este aplicabilă în continuare prevederea cuprinsă la art. 175 alin. (2) C.pen., fără nicio distincție în funcție de natura activităților profesionale prestate. Astfel, ceea ce atrage incidența normei penale este calitatea de notar public, a cărei activitate desfășurată în cadrul unitar prescris de legea de organizare și funcționare a profesiei constituie serviciu public, îndeplinit în condiții de autoritate publică, deci natura și scopul serviciului prestat și temeiul juridic în baza căruia acesta se prestează, iar nu natura actelor și activităților care concură la împlinirea serviciului public. Acestea, deși au o existență de sine stătătoare, au ca finalitate tocmai buna administrare a serviciului public, astfel că persoanele care le înfăptuiesc urmează și rămân supuse regimului juridic aplicabil acestuia, păstrând calitatea de funcționar public pe toată perioada deținerii calității de notar public și cu privire la toate atribuțiile inerente acestei calități.

– Așa fiind, se observă că, prin modificările operate, legiuitorul a afectat protecția penală acordată unor valori sociale deosebit de importante, protejate de legea penală prin incriminarea faptelor în legătură cu serviciul și a faptelor de corupție. Fenomenul corupției este considerat a fi una dintre cele mai grave amenințări cu privire la instituțiile statului de drept, democrație, drepturile omului, echitatea și justiția socială, ceea ce a determinat ca politica penală a statului în materia combaterii corupției să prevadă, printre altele, incriminarea coordonată a tuturor infracțiunilor de corupție la toate nivelurile autorităților și instituțiilor statului, precum și a entităților care exercită atribuții de autoritate publică. Or, în condițiile în care notarul public se circumscrie noțiunii de ,,funcționar public”, persoanele care ocupă această funcție exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de autoritate publică cu care sunt învestite. Prin urmare, având în vedere sfera atribuțiilor ce intră în competența acestei funcții, este justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și pentru infracțiunile de corupție. Însă consacrând la nivel normativ cauza de impunitate a acestor persoane cu privire la infracțiuni care aduc atingere unor valori fundamentale ale statului de drept, legiuitorul reglementează un regim juridic distinct, de natură să le confere un statut privilegiat față de restul persoanelor care exercită funcții și demnități publice sau prestează servicii publice, și care rămân circumscrise noțiunii de ,,funcționar public”. Așa fiind, legiuitorul extrage din aria de incidență a răspunderii penale persoane care exercită o funcție publică, persoane ale căror fapte de natură penală produc consecințe importante asupra bunei funcționări a unui serviciu public, asupra actului decizional care poate privi atât interesul general al societății, cât și interesul particular al individului, și, nu în ultimul rând, asupra încrederii cetățenilor în autoritatea și prestigiul entităților desemnate de stat să presteze servicii în numele său.

– Așadar, dacă astfel de fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, efectele create ar conduce la încălcarea valorilor fundamentale, ocrotite de Codul penal, valori de rang constituțional, precum statul de drept, democrația, respectarea Constituției și a legilor, care sunt consacrate la art. 1 alin. (3) și (5) din legea fundamentală ca valori supreme.

2. Cu referire la critica referitoare la art. II pct. 15 din actul normativ vizat de obiecția de neconstituționalitate, care permite modificarea lit. f) din cuprinsul art. 40 alin. (1) din Legea nr. 36/1995:

– Prin modificarea adoptată, legiuitorul permite păstrarea calității de notar public de către o persoană condamnată penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, independent de modalitatea de executare a pedepsei principale, cu excepția cazului în care condamnarea este dispusă pentru săvârșirea unei infracțiuni de serviciu, caz în care păstrarea calității de notar public este condiționată de suspendarea executării pedepsei privative de libertate.

– În vederea combaterii fenomenului corupției, România a ratificat, prin Legea nr. 365/2004[1], Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, care prevede că: ,,fiecare stat parte elaborează și aplică sau are în vedere, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, politici de prevenire a corupției eficiente și coordonate care favorizează participarea societății și care reflectă principiile de stat de drept, buna gestiune a problemelor politice și bunurile publice, de integritate, transparență și responsabilitate” (art. 5 paragr. 1); ,,fiecare stat parte are în vedere, de asemenea, adoptarea de măsuri legislative și administrative corespunzătoare, compatibile cu obiectivele prezentei convenții și conforme cu principiile fundamentale ale dreptului său intern, cu scopul de a determina criterii pentru candidatura și alegerea la un mandat public” (art. 7 paragr. 2); pentru a lupta împotriva corupției, fiecare stat parte trebuie să încurajeze în mod special ,,integritatea, cinstea și răspunderea agenților publici, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic”, sens în care va aplica, ,,în cadrul propriilor sisteme instituționale și juridice, coduri sau norme de conduită pentru exercitarea corectă, onorabilă și corespunzătoare a funcțiilor publice” (art. 8 paragr. 1 și 2).

– Cu privire la fenomenul corupției, C.C.R. a statuat, prin Decizia nr. 2/2014[2], că: acesta ,,este considerat a fi una dintre cele mai grave amenințări cu privire la instituțiile statului de drept, democrație, drepturile omului, echitatea și justiția socială, cu efecte negative asupra activității autorităților și instituțiilor publice și asupra funcționării economiei de piață”; ,,corupția se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului și compromite stabilitatea instituțiilor democratice și fundamentul moral al societății”; ,,în consecință, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupției, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracțiunilor de corupție la toate nivelurile autorităților și instituțiilor statului”.

– Or, în condițiile în care acest efort al autorităților statului de a combate fenomenul de corupție nu are ca rezultat înlăturarea persoanelor condamnate pentru fapte de corupție de la exercițiul autorității publice, întregul demers legislativ și judiciar apare ca inutil. Dispoziția legală modificatoare, care prevede pierderea calității de notar public doar în situația în care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea cu executare pentru săvârșirea unei infracțiuni de serviciu, este viciată dintr-o dublă perspectivă. Astfel, referirea exclusivă la infracțiunile de serviciu, cu înlăturarea situațiilor în care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție (așa cum prevede reglementarea actuală), deci și a infracțiunilor de corupție prevăzute de Codul penal (în continuare C.pen.), precum darea sau luarea de mită (art. 289 și art. 290), traficul de influență (art. 291), cumpărarea de influență (art. 292), delapidarea (art. 295), abuzul în serviciu (art. 297), conflictul de interese (art. 301), divulgarea informațiilor secrete de stat (art. 303), divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice (art. 304), deturnarea de fonduri (art. 307), sau a celor asimilate infracțiunilor de corupție, prevăzute în art. 10-18⁵ din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[3], cu modificările și completările ulterioare, nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, ci, din contră, dovedește o distincție aleatorie și arbitrară pe care legiuitorul o realizează cu privire la infracțiuni dintr-un domeniu reglementat unitar, care protejează valori sociale identice sau similare. Pe de altă parte, aplicarea sancțiunii încetării calității de notar public doar în ceea ce privește persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate cu executarea pedepsei exclude de la incidența normei ipoteza condamnării definitive a notarului public la o pedeapsă privativă de libertate pentru care instanța dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Indirect, legea face distincție în cadrul aceleași categorii de persoane – notari publici împotriva cărora a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, în funcție de modalitatea de executare a pedepsei.

– Sub aspectul naturii juridice, se observă că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o instituție complementară menită să întregească posibilitățile pe care legea le dă instanței judecătorești pentru realizarea individualizării pedepsei. Ea fiind consecința unei condamnări, își păstrează însă caracterul de măsură coercitivă penală, caracter care constă în obligația impusă celui condamnat de a avea o bună conduită pe durata termenului de supraveghere și de a se abține de la săvârșirea unei noi infracțiuni. Așa fiind, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere are caracterul juridic de mijloc de individualizare a executării pedepsei și funcționează ca o măsură judiciară (substitutiv de pedeapsă) de a cărei respectare depinde stingerea executării[4]. Așa fiind, individualizarea judiciară a sancțiunii de drept penal este o parte integrantă a activității de aplicare a legii penale, activitate care se desfășoară în cadrul procesului penal și se concretizează în hotărârea instanței. În doctrină, s-a arătat că individualizarea judiciară nu este numai o cale de determinare concretă a pedepsei, ci și un mijloc de adaptare a naturii și cuantumului ori duratei acesteia la cazul individual, concret, la infracțiunea săvârșită și mai ales la persoana infractorului, la periculozitatea acestuia și la aptitudinea lui de a se îndrepta sub influența pedepsei. În măsura în care se atribuie pedepsei funcția de a influența asupra conștiinței, mentalității și conduitei viitoare a condamnatului, în aceeași măsură pedeapsa trebuie să corespundă cu gradul de receptivitate a acestuia față de influența educativă a pedepsei. Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt detaliate în cuprinsul art. 74 C.pen.

– Cu privire la instituția încetării calității de notar public în cazul unei condamnări penale, este de subliniat că valoarea socială protejată este integritatea/probitatea persoanei care deține această calitate și prestează un serviciu public, exercitând autoritatea publică cu care a fost învestită de stat. Constatarea ilicitului penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă înlătură prezumția de nevinovăție a persoanei acuzate și o plasează prin ea însăși în afara cadrului legal de exercitare a funcției. De aceea, condamnarea în sine este cea care determină pierderea integrității/probității, element fundamental al exercitării autorității publice fără de care persoana care ocupă respectiva funcție publică nu mai are legitimitatea de a-și continua activitatea. Modalitatea de executare a pedepsei aplicate de către instanța judecătorească nu este decât un mijloc de individualizare a executării pedepsei, care, deși are un impact direct, negativ asupra activității notarului public dacă pedeapsa trebuie executată în regim de detenție, întrucât este doar o consecință a condamnării, vizează indirect valoarea protejată, respectiv integritatea/probitatea persoanei care deține calitatea de notar public. Așa fiind, modificarea Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 stabilește un tratament juridic diferit unor persoane aflate în aceeași situație juridică, criteriul de distincție fiind unul, care, deși poate fi calificat ca fiind obiectiv, nu este și rezonabil, întrucât, așa cum am arătat, prin el însuși nu poate justifica pierderea integrității, ca valoare protejată de normele în discuție. Numai condamnarea este cea care determină schimbarea situației juridice a persoanei care exercită autoritatea publică și o descalifică pe aceasta din punct de vedere legal și moral pentru ocuparea funcției în care a fost învestită. Prezumția de nevinovăție, de bună-credință și de loialitate a acesteia au fost desființate ca efect al hotărârii definitive de condamnare, astfel încât, indiferent de modul de executare a pedepsei, unei astfel de persoane nu i se mai poate încredința de către stat exercițiul autorității publice, întrucât, prin condamnarea penală, persoana pierde legitimitatea și încetează de a mai fi în acord cu interesele generale pe care este obligată să le protejeze, potrivit legii.

– Conceptul ,,statului de drept”, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituția României, republicată, presupune, pe de o parte, capacitatea statului de a asigura cetățenilor servicii publice de calitate și de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituțiile și autoritățile publice. Aceasta presupune obligația statului de a impune standarde etice și profesionale, în special celor chemați să îndeplinească activități ori servicii de interes public și, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenți publici sau privați care sunt învestiți și au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele – iar cadrul legislativ este una dintre ele – pentru exercitarea funcțiilor sale de către profesioniști care îndeplinesc criterii profesionale și de probitate morală. Din această perspectivă, în cazul în care un funcționar al statului sau un alt funcționar învestit cu exercițiul autorității publice a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de serviciu, adică uzând tocmai de încrederea conferită de funcția publică pe care trebuie să o exercite cu loialitate, modul de executare a pedepsei stabilit prin hotărârea judecătorească este total lipsit de relevanță.

– Nu se poate trece cu vederea împrejurarea că pentru toate categoriile socio-profesionale legiuitorul a prevăzut consecințe drastice atunci când intervin condamnări la pedepse privative de libertate. De vreme ce pentru salariați [de exemplu: art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003[5] – Codul muncii[6], republicată, cu modificările și completările ulterioare; art. 388 și art. 572 din Legea nr. 95/2006[7] privind reforma în domeniul sănătății[8], republicată, cu modificările și completările ulterioare], funcționari publici [de exemplu, art. 54 lit. h) coroborat cu art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999[9] privind Statutul funcționarilor publici[10], republicată, cu modificările și completările ulterioare], judecători și procurori (art. 65 din Legea nr. 303/2004[11] privind statutul judecătorilor și procurorilor[12], republicată, cu modificările și completările ulterioare), practicieni în insolvență (art. 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2006[13] privind organizarea activității practicienilor în insolvență[14], republicată, cu modificările și completările ulterioare), contractul, raportul de muncă sau raportul de serviciu încetează ca urmare a condamnării la pedepse privative de libertate, indiferent de forma sub care se execută aceasta, nimic nu justifică crearea unui regim juridic mai favorabil sub aspectul incidenței sancțiunii civile a pierderii calității profesionale în cazul notarilor publici, care în egală măsură sunt ținuți de respectarea unei conduite în deplină legalitate și integritate.

– Prin urmare, având în vedere aceste argumente, se observă că dispoziția cuprinsă în art. II pct. 15 din legea modificatoare încalcă prevederile art. 16 din Constituția României, republicată, întrucât prin modificarea operată stabilește, pe de o parte, discriminări între persoane aflate în situații juridice identice, respectiv care dețin calitatea de notari publici, din perspectiva infracțiunilor săvârșite pe care legea penală, în considerarea valorilor protejate, le plasează într-o structură unitară, și, pe de altă parte, privilegii pentru persoane care exercită atribuții de autoritate publică, prin excluderea de la sancțiunea încetării calității de notar a persoanelor pentru care executarea pedepsei penale a fost suspendată, lipsind de efecte juridice o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Mai mult, posibilitatea lăsată celor condamnați la pedepse privative de libertate, dar care nu execută pedeapsa în regim de detenție, de a continua nestingherit să exercite profesia de notar public, cu toate drepturile și responsabilitățile pe care exercițiul autorității de stat le implică, contravine principiului statului drept și principiului supremației Constituției și a obligativității respectării legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) și (5) din legea fundamentală, și vulnerabilizează încrederea cetățenilor în autoritățile statului.

Notă parțial aprobativă:

– Intervenția Curții Constituționale a României este bine-venită, în contextul în care legiuitorul român crease tratamente juridice diferite unor persoane aflate în aceeași situație juridică: excluderea răspunderii penale a notarilor publici pentru deciziile și activitatea organizatorică și administrativă depusă la biroul notarial și în cadrul celorlalte structuri ale organizației notariale; tragerea la răspundere penală a celorlalți notari publici care exercită atribuțiile inerente calității lor. Situația juridică unică ar consta în aceea că toți notarii publici îndeplinesc un serviciu de interes public; în această situație unică se află și alte persoane care exercită tot profesii liberale și pentru care este aplicabilă prevederea cuprinsă la art. 175 alin. (2) C.pen.[15], fără nicio distincție în funcție de natura activităților profesionale prestate.

– În schimb, statuarea de la pct. 2 este discutabilă. Din exemplele prezentate de Curtea Constituțională a României rezultă că pierderea calității pe care o avea infractorul la data comiterii faptei nu operează în același mod în toate cazurile, astfel: în genere, la salariați, intervine ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, indiferent de natura infracțiunii; la funcționarii publici, atunci când au fost condamnați pentru săvârșirea doar a unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, a unei infracțiuni de corupție ori de serviciu, a unei infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției, a unei infracțiuni de fals ori a unei infracțiuni săvârșite cu intenție care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, indiferent de natura pedepsei – detențiunea pe viață, închisoarea sau amenda – și indiferent dacă s-a dispus executarea acesteia într-un penitenciar sau nu; la magistrați, pierderea calității de judecător sau procuror are loc în cazul condamnării sau amânării aplicării pedepsei dispuse printr-o hotărâre definitivă, indiferent de natura pedepsei și a infracțiunii[16], precum și de modalitatea de executare a pedepsei; la practicienii în insolvență, pierderea calității intervine numai dacă au fost condamnați pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate dintre cele menționate de lege, indiferent de natura pedepsei și de modalitatea de executare a acesteia; la medici și farmaciști, pierderea calității are loc în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție doar a unei infracțiuni contra umanității sau vieții și numai în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic/farmacist, indiferent de natura pedepsei și de modalitatea de executare a acesteia. Iată deci o diversitate de soluții juridice pentru situații identice: toți cei sus-menționați sunt funcționari publici sau, mai pe larg, salariați; ceea ce diferă este natura profesiei pe care o exercită fiecare.

– În atari condiții, raționamentul a pari ne impune argumentul că pentru situații identice, soluția juridică trebuie să fie aceeași (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Suntem de părere, astfel, că numai condamnarea pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție incompatibilă cu exercitarea profesiei pe care o ocupă infractorul este soluția ideală pentru rezolvarea problemei analizate. De altfel, credem că nu orice faptă comisă justifică pierderea calității pe care o avea infractorul; de pildă, infracțiunea de vătămare corporală din culpă nu are nicio legătură cu exercitarea profesiei de notar public; așa cum am văzut, la magistrați, comiterea acestei infracțiuni nu îngrădește exercitarea funcției, și chiar dacă s-ar dispune condamnarea la închisoare cu executare, sau la medici, infracțiunea de ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă, chiar dacă ar fi vorba de un malpraxis[17], nu figurează printre cele care duc la pierderea calității.

– Prin urmare, Curtea Constituțională a României trebuia să meargă mai departe cu analiza și să găsească o soluție unitară pentru toate profesiile, ținând seama mai ales de un drept fundamental al cetățeanului, deosebit de important, de natură constituțională, în măsură să asigure subzistența persoanei – dreptul la muncă[18]; pe de altă parte, un om având toate cele necesare trebuinței sale nu va fi nevoit să recurgă la săvârșirea unor fapte ilicite, mai ales de natură achizitivă; oricum, societatea trebuie să asigure și celor condamnați posibilitatea reinserției lor sociale, inclusiv prin facilitarea obținerii unui loc de muncă corespunzător nivelului de pregătire; etichetarea pe vecie cu apelativul ,,condamnat” a celui care a comis o faptă penală și înlăturarea pe aceeași durată de la exercitarea unor profesii pentru care are pregătirea necesară, fără oferirea unei alternative de a-și asigura subzistența, nu pot constitui soluții viabile pentru condiția de om într-un stat de drept.

– Invocarea luptei împotriva corupției[19] nu-și are locul atunci când se analizează constituționalitatea unei dispoziții legale. Apanajul acestei invocări aparține legiuitorului[20] și nu instanței constituționale sau altei instanțe judecătorești. Numai legiuitorul este cel în măsură să aprecieze, pe baza unor studii criminologice, când să intervină ferm sau nu într-o anumită sferă a criminalității; el poate să incrimineze anumite fapte periculoase pentru societate sau să le dezincrimineze – politica penală îi aparține în exclusivitate; el ,,guvernează” societatea și poartă totodată răspunderea pentru eșecul luptei împotriva criminalității. Trebuie să amintim că tocmai în materia combaterii corupției legiuitorul român a statuat că fapta săvârșită de persoana care exercită un serviciu de interes public, pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, nu constituie infracțiunea de luare de mită atunci când este săvârșită în legătură cu îndeplinirea sau urgentarea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale legale [art. 289 alin. (2) C.pen.[21]]. Or, omisiunea legiuitorului de a incrimina și această modalitate de fapt de comitere a infracțiunii de luare de mită este de neînțeles, în condițiile în care existența acesteia a fost pusă în evidență frecvent în practica judiciară. De ce oare să nu sancționăm, de pildă, fapta notarului public care pretinde sau primește o sumă de bani (peste ceea ce legalmente este datorat) pentru a îndeplini sau a urgenta un act de serviciu? În atare condiții, propunem de lege ferenda ca și aceste fapte să fie incriminate și sancționate pe măsură. Codul penal din anul 2004 (care nu a intrat în vigoare), în art. 308, incrimina și aceste fapte[22], făcând diferențiere doar în privința tratamentului sancționator[23].