Prin Dec. nr. 26/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat că:

,,În procesul penal, Fondul de garantare a asiguraților în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.”

Fondul de garantare a asiguraților s-a constituit ca persoană juridică de drept public, administrată de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător și pentru plata despăgubirilor/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii.

Anterior, acesta era reglementat de art. 60 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, text abrogat expres prin art. 41 lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (denumit în continuare Fondul)[1]. În expunerea de motive a emiterii actului normativ, care constituie cadrul general de reglementare, este subliniat rolul Fondului pe piața asigurărilor de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii ,,consumatorului” de asigurări și de a asigura o bună funcționare și stabilitate a pieței asigurărilor, în general, precum și un grad de predictibilitate a evoluției fiecărui asigurător în parte. În aceste condiții, protecția oferită de o schemă de garantare este mult mai flexibilă și mai rapidă decât aceea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obține mai repede și mai sigur despăgubirea.

Prin urmare, funcția Fondului este aceea de a plăti despăgubiri/indemnizații creditorilor de asigurări ai societăților de asigurare aflate în faliment într-o anumită limită stabilită ca plafon de despăgubire, iar resursele sale financiare sunt constituite din contribuțiile pe care asigurătorii autorizați de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, inclusiv sucursalele acestora care își desfășoară activitatea pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene, sunt obligați să le vireze, în condițiile Legii nr. 213/2015, dobânzi și penalități de întârziere din plata cu întârziere a contribuțiilor de către asigurători, sume din fructificarea disponibilităților, din recuperarea creanțelor Fondului, sume din alte surse stabilite potrivit legii, împrumuturi de la instituțiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului (art. 5 din Legea nr. 213/2015).

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, creditorii de asigurări, beneficiari ai despăgubirilor, sunt: persoana asigurată, care este persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul-debitor prin încheierea contractului de asigurare; beneficiarul asigurării, respectiv terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul-debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; persoana păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă), și anume, persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Cum societățile de asigurări sunt supuse unui proces continuu de control și supraveghere prin care se urmărește crearea și menținerea unei situații financiare solide a profesioniștilor în domeniu, a fost adoptată Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări[2], republicată, cu modificările ulterioare.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență[3], cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile referitoare la falimentul societăților de asigurare[4] au fost preluate în integralitate în titlul II, capitolul IV din acest act normativ. Astfel, prin art. 344 lit. d) din Legea nr. 85/2014, printre altele, și secțiunile 1-3 ale capitolului III din Legea nr. 503/2004[5].

Întrucât Legea nr. 503/2004 are ca obiect de reglementare doar procedura de redresare financiară a societăților de asigurare prevăzută în art. 4-27, o parte din această procedură, și anume aceea referitoare la condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, a fost preluată de Legea nr. 213/2015 prin dispozițiile art. 11-18.

Prin urmare, cadrul normativ și regulile pentru plata despăgubirilor de către Fond sunt fixate prin norme speciale, derogatorii, circumscrise falimentului asigurătorului și protecției legale a creditorilor de asigurări în cadrul acestei proceduri. Dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fond se naște la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare. Totodată, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii.

Calitatea de garant al Fondului, în vederea plății despăgubirii creditorilor de asigurări, este evidențiată atât prin denumire, cât și prin dispozițiile legale ce îi sunt aplicabile. Nicăieri, în cuprinsul Legii nr. 213/2015 ori al altui act normative nu se prevede subrogarea de drept a Fondului în drepturile și obligațiile procesuale ale societății de asigurare, în cazul existenței pe rol a unei acțiuni în pretenții pornite împotriva acesteia.

Dimpotrivă, legea prevede o procedură administrativă/necontencioasă pe care potențialii creditori din contractele de asigurări trebuie să o urmeze în ce privește pretenția pe care o au față de societatea de asigurare aflată în faliment și care debutează, potrivit art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, cu sesizarea Fondului cu o cerere scrisă de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative.

Pe măsura înregistrării și analizării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmește lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează să fie plătite din disponibilitățile Fondului. Lista se înaintează comisiei speciale, competentă să aprobe sau să respingă sumele pretinse. În aceea din urmă ipoteză se emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la comunicare.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat și concomitent și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale, care se bucură de prioritate absolută față de orice alte creanțe, prin valorificarea activelor debitoarei falite, cu excepția situației în care creanța i-a fost achitată de Fond.

Existența unei societăți de asigurare în faliment, ce are într-un proces penal calitatea de parte responsabilă civilmente și deci calitatea de subiect de drept, nu permite adoptarea soluției pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3/2010 a Secțiilor Unite[6], conform căreia, în procesul penal, Fondul de protecție a victimelor străzii (atribuții preluate în prezent de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – BAAR) are calitatea de parte responsabilă civilmente și poate fi obligat singur la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate, întrucât decizia privește ipoteza în care nu există o societate de asigurare, vehiculele nefiind asigurate.

Mai mult, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015, singura situație de subrogare a Fondului este în drepturile creditorilor de asigurări și nicidecum în obligațiile asigurătorilor, până la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, sens în care poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului.

De aceea, Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților[7] ce a abrogat Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare prevede expres la art. 9 alin. (2) că acesta nu preia funcțiile unui asigurător, iar la art. 29 prevede că titlul executoriu care constată creanțe de asigurări nevalorificat în cadrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare silită prevăzute de lege se transmite Fondului în vederea verificării lui și, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond.

Prin Decizia nr. 1/2016[8], pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente este acea persoană care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces și este parte în procesul penal. Pornind de la această definiție este de reținut că nici dispozițiile Legii nr. 213/2015 și nici cele ale Legii nr. 85/2014 nu prevăd calitatea de parte responsabilă civilmente a Fondului, neexistând, așadar, nicio dispoziție legală în baza căreia această calitate să îi fie atribuită Fondului sau, în egală măsură, atât societății de asigurare, cât și Fondului.

Or, în absența unei dispoziții legale, în condițiile în care societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente, iar deschiderea procedurii falimentului împotriva acesteia nu are ca efect încetarea calității de subiect de drept, nu există niciun temei legal în baza căruia calitatea de parte responsabilă civilmente a societății de asigurare să îi fie transferată Fondului sau în baza căruia Fondul să fie introdus în procesul penal, ca a doua parte responsabilă civilmente.

Nici din punct de vedere convențional, Fondului nu-i revine vreo obligație decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind, așa cum s-a arătat, doar un garant în ceea ce privește plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanței de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Așadar, în cazul Fondului există o societate de asigurare, care are calitatea de parte responsabilă civilmente și calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilitățile Fondului se asigură efectuarea plății despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. Raporturile dintre creditorii de asigurări și Fond se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate în capitolul III din Legea nr. 213/2015, iar nu în cadrul procesului penal.

În reglementarea procedurii prevăzute în Legea nr. 213/2015, care are drept scop protejarea creditorilor de asigurări, legiuitorul a pornit de la premisa că Fondul nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal și, neavând această calitate, este ,,în drept să efectueze plăți” creditorilor de asigurări, părți civile în procesul penal, anterior finalizării acestuia.

Protecția creditorilor de asigurări presupune un mecanism de plată imediată a despăgubirilor din disponibilitățile Fondului, în limita plafonului de garantare, necondiționat de finalizarea procesului penal sau a procedurii falimentului și independent de suspendarea de drept a acțiunilor judiciare prin efectul hotărârii de deschidere a acestuia. Celeritatea în plata despăgubirilor și inexistența obligației de a parcurge un proces judiciar constituie elementele centrale ale mecanismului de protecție a creditorilor de asigurări instituit prin Legea nr. 213/2015 și prin constituirea Fondului.

Prin urmare, din perspectiva celor expuse, prin raportare la conținutul normei legale ce definește noțiunea de parte responsabilă civilmente, reiese că protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător se realizează de către Fond prin intermediul unei proceduri special reglementate legislativ, iar nu prin atragerea acestuia în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente.