Hotărârea Curții de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-537/16 (20 martie 2018). Principiul ne bis in idem. Natura penală a sancțiunii administrative. Existența aceleiași infracțiuni. Articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Restrângeri impuse principiului ne bis in idem. Condiții
ABSTRACT
National legislation should not allow the continuation of a criminal administrative criminal proceedings against a person as a result of illicit conduct that constitutes the constituent elements of market manipulation for which a final criminal conviction has already been pronounced against him, in so far as that conviction is, having regard to the damage caused to society by the offense committed, capable of reversing the offense in an effective, proportionate and dissuasive manner.
The ne bis in idem principle guaranteed by art. 50 of the Charter of Fundamental Rights of the European Union confers on individuals a right directly applicable to a dispute such as the main one.
Key words: criminal financial penalties, criminal offenses, manipulation of the capital market, ne bis in idem.
În cauza C‑537/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată, în temeiul art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, de către Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia)[1], s-a solicitat interpretarea art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare Carta), citit în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare Convenția).
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între G. Real Estate SA, în lichidare, domnul S. R. și M. International SA, pe de o parte, și Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (Comisia Națională pentru Societăți și Bursă, Italia) (denumită în continuare Consob), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei sancțiuni administrative pecuniare care le‑a fost aplicată ca urmare a unor încălcări ale legislației privind manipulările pieței.
Cadrul juridic
Convenția
Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”[2], prevede:
„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.
3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din Convenție.”
Dreptul Uniunii Europene
În conformitate cu art. 5 din Directiva 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață)[3], statele membre interzic oricărei persoane să se implice în manipulări ale pieței. Comportamentele care constituie manipulări ale pieței sunt prevăzute în art. 1 pct. (2) din directiva menționată.
Potrivit art. 14 alin. (1) din această directivă:
„Fără a aduce atingere dreptului lor de a impune sancțiuni penale, statele membre se asigură că, în conformitate cu legislația internă, se pot lua măsuri administrative corespunzătoare sau că pot fi aplicate sancțiuni administrative persoanelor responsabile de încălcarea dispozițiilor adoptate pentru aplicarea prezentei directive. Statele membre garantează că măsurile în cauză sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.”
Dreptul italian
Articolul 185 din Decretul legislativ nr. 58 (privind intermedierea financiară, în sensul art. 8 și 21 din Legea nr. 52 din 6 februarie 1996) din 24 februarie 1998 (denumit în continuare TUF), intitulat „Manipulările pieței”[4], prevede:
„1. Se pedepsește cu închisoarea de la un an la șase ani și cu amendă de la 20.000 de euro la 5.000.000 de euro fapta oricărei persoane de a difuza informații false sau de a efectua tranzacții simulate sau alte procedee de inducere în eroare susceptibile în mod concret să provoace o modificare sensibilă a prețului unor instrumente financiare.
2. În cazul în care, ținând seama de gravitatea faptei, de circumstanțele personale ale autorului infracțiunii sau de importanța produsului sau a beneficiului obținut, amenda este insuficientă, chiar dacă s‑a aplicat maximul acesteia, instanța o poate spori până la triplul valorii sale sau până la o sumă egală cu de zece ori valoarea produsului sau a beneficiului obținut în urma infracțiunii.”
Articolul 187 ter TUF, intitulat „Manipulările pieței”, are următorul cuprins:
„1. Fără a aduce atingere sancțiunilor penale aplicabile în cazul în care fapta constituie infracțiune, se pedepsește cu o sancțiune administrativă pecuniară de la 20.000 de euro la 5.000.000 de euro fapta oricărei persoane de a difuza prin mijloacele de informare, inclusiv prin internet sau prin orice alt mijloc, informații, zvonuri sau știri false ori înșelătoare care oferă sau sunt susceptibile să ofere indicații false sau înșelătoare despre instrumentele financiare.
[…]
3. Fără a aduce atingere sancțiunilor penale în cazul în care fapta constituie infracțiune, se pedepsește cu sancțiunea administrativă pecuniară prevăzută la alineatul 1 fapta oricărei persoane care efectuează:
[…]
c) tranzacții sau ordine de tranzacționare prin recurgerea la procedee de inducere în eroare sau la orice altă formă de înșelăciune sau stratagemă;
[…]
5. Atunci când, ținând seama de circumstanțele personale ale autorului sau de importanța produsului sau a beneficiului obținut ori de efectele produse pe piață, sancțiunile administrative pecuniare prevăzute la alineatele precedente nu sunt adecvate, nici chiar dacă se aplică maximul acestora, se sporesc până la triplul valorii lor sau până la o sumă egală cu de zece ori valoarea produsului sau a beneficiului obținut în urma faptei ilicite.
[…]”
Articolul 187 decies TUF, intitulat „Raporturile cu autoritățile judiciare”, prevede:
„1. În cazul în care are cunoștință de săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute în capitolul II, Ministerul Public informează de îndată președintele [Consob].
2. Președintele [Consob] transmite Ministerului Public, prin raport motivat, documentația primită în exercitarea activității de control în cazul în care sunt identificate elemente care permit să se prezume existența unei infracțiuni. Transmiterea actelor către Ministerul Public are loc cel târziu la încheierea activității de constatare a încălcărilor dispozițiilor prevăzute în capitolul III din prezentul titlu.
3. [Consob] cooperează cu autoritatea judiciară, inclusiv prin intermediul schimbului de informații, cu scopul de a facilita constatarea încălcărilor menționate în prezentul titlu, inclusiv în cazul în care aceste încălcări nu constituie o infracțiune.
[…]”
Articolul 187 duodecies alin. (1) TUF, intitulat „Relațiile dintre procedura penală și procedurile administrativă și de opoziție”, prevede:
„Procedura administrativă de constatare și procedura de opoziție […] nu pot fi suspendate pentru motivul că este pendinte procedura penală având ca obiect aceleași fapte sau fapte de a căror constatare depinde soluția respectivă.”
În conformitate cu articolul 187 terdecies TUF, intitulat „Executarea pedepselor pecuniare și a sancțiunilor pecuniare în procesul penal”:
„Atunci când pentru aceeași faptă a fost aplicată împotriva făptuitorului sau a persoanei juridice o sancțiune administrativă pecuniară (…) achitarea pedepsei pecuniare și a sancțiunii pecuniare aferente infracțiunii este limitată la partea care excedează cuantumului perceput de autoritatea administrativă.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
Prin Decizia din 9 septembrie 2007, Consob a aplicat domnului R., precum și societăților M. International și G. Real Estate, o sancțiune pecuniară administrativă în cuantum de 10,2 milioane de euro, la plata căreia i-a obligat în solidar pe cei menționați.
Potrivit deciziei sus-menționate, domnul R., în perioada în discuție în litigiul principal, a săvârșit fapte de manipulare care urmăreau să atragă atenția asupra titlurilor R. MediaGroup SpA și, pe această cale, să susțină cotațiile acestor titluri în scopuri personale. Consob a considerat că aceste conduite au avut drept consecință o evoluție anormală a titlurilor menționate și că, prin urmare, acestea întruneau elementele constitutive ale unor manipulări ale pieței în sensul art. 187 ter alin. (3) lit. c) TUF.
Sancțiunea administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal a fost contestată de către domnul R. și de către societățile M. International și G. Real Estate la Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia). Prin Hotărârea din 2 ianuarie 2009, această instanță a admis în parte acțiunea, reducând cuantumul sancțiunii administrative pecuniare menționate la 5 milioane de euro. Toate părțile din litigiul principal au declarat recurs împotriva hotărârii respective la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia).
Conduitele descrise la pct. 12 din hotărârea menționată anterior au determinat, de asemenea, începerea urmăririi penale împotriva domnului R., care a condus la condamnarea acestuia printr-o Hotărâre a Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma, Italia) din 10 decembrie 2008 – prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției – la o pedeapsă de patru ani și șase luni închisoare, în temeiul art. 185 TUF. Această pedeapsă a fost redusă ulterior la trei ani, apoi stinsă prin amnistie. Hotărârea respectivă a rămas definitivă.
În acest context, instanța de trimitere arată că, în ordinea juridică italiană, principiul ne bis in idem nu se aplică raporturilor dintre sancțiunile penale și sancțiunile administrative. Această instanță are totuși îndoieli, după Hotărârea pronunțată de către Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma) la 10 decembrie 2008, cu privire la compatibilitatea procedurii privind o sancțiune administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal cu art. 50 din Cartă, interpretat în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. În acest sens, potrivit instanței menționate, în pofida faptului că această hotărâre este asimilată, în ordinea juridică italiană, unei hotărâri penale de condamnare, sancțiunea administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal aplicată, în temeiul art. 187 ter din TUF, este de natură penală, în accepțiunea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, astfel cum este interpretat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.) în Hotărârea din 4 martie 2014, cauza G.S. și alții contra Italiei[5]. Instanța de trimitere arată că conduitele reproșate domnului R. în cadrul acestei proceduri administrative sunt aceleași cu cele pe baza cărora i-a fost aplicată sancțiunea penală.
În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare C.J.U.E.) următoarele întrebări preliminare:
„1) Prevederile art. 50 [din Cartă], interpretate în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, a jurisprudenței în această materie a C.E.D.O. și a reglementării naționale, se opun posibilității de a iniția o procedură administrativă având ca obiect o faptă (conduită ilicită de manipulare a pieței) pentru care aceeași persoană a fost condamnată penal printr‑o hotărâre irevocabilă?
2) Instanța națională poate aplica direct principiile dreptului Uniunii Europene în legătură cu principiul ne bis in idem, în temeiul art. 50 [din Cartă], interpretat în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, a jurisprudenței în această materie a C.E.D.O. și a reglementării naționale?”
Referitor la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare, C.J.U.E. a constatat următoarele:
− Potrivit precizărilor cuprinse în Decizia de trimitere, art. 187 ter din TUF a fost adoptat în scopul transpunerii dispozițiilor Directivei 2003/6 în dreptul italian. Astfel, procedura administrativă în discuție în litigiul principal și sancțiunea administrativă pecuniară prevăzută la acest articol (187 ter) aplicată domnului R. constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii Europene, în sensul art. 51 alin. (1) din Cartă. Prin urmare, acestea trebuie, printre altele, să respecte dreptul fundamental de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune, garantat de către art. 50 din Cartă.
− În plus, astfel cum confirmă art. 6 alin. (3) din Tratatul Uniunii Europene, drepturile fundamentale recunoscute de către Convenție constituie principii generale ale dreptului Uniunii Europene și deși art. 52 alin. (3) din Cartă prevede că drepturile conținute în aceasta, corespunzătoare drepturilor garantate de către Convenție, au același înțeles și aceeași întindere ca și cele pe care le conferă convenția amintită, aceasta din urmă nu constituie, atât timp cât Uniunea Europeană nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii Europene (C.J.U.E.: Hotărârea din 26 februarie 2013, Å. F., C‑617/10, EU:C:2013:105, pct. 44, Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, pct. 45, precum și jurisprudența citată).
− Potrivit explicațiilor cu privire la art. 52 din Cartă, alin. (3) al acestui articol este destinat să asigure coerența necesară între Cartă și Convenție, „fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii Europene și Curții de Justiție a Uniunii Europene” (C.J.U.E.: Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, pct. 47, Hotărârea din 14 septembrie 2017, K., C‑18/16, EU:C:2017:680, pct. 50, precum și jurisprudența citată).
Prin urmare, examinarea întrebării adresate trebuie să se realizeze din perspectiva drepturilor fundamentale garantate de către Cartă și în special a art. 50 din aceasta (a se vedea, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 aprilie 2017, O. și B., C‑217/15 și C‑350/15, EU:C:2017:264, pct. 15, precum și jurisprudența citată).
Articolul 50 din Cartă prevede că „nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii Europene, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”. Astfel, principiul ne bis in idem interzice cumulul atât de procese penale, cât și de sancțiuni care prezintă o natură penală, în sensul acestui articol pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane (a se vedea, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 26 februarie 2013, Å. F., C‑617/10, EU:C:2013:105, pct. 34).
Cu referire la natura penală a procedurilor și a sancțiunilor
În ceea ce privește aprecierea naturii penale a procedurilor și a unor sancțiuni, precum cele în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., sunt pertinente trei criterii:
− calificarea juridică a faptei ilicite în dreptul intern,
− natura însăși a faptei ilicite,
− gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte[6].
Deși este de competența instanței de trimitere să aprecieze, în lumina acestor criterii, dacă procedurile și sancțiunile penale și administrative în discuție în litigiul principal prezintă o natură penală, în sensul art. 50 din Cartă, C.J.U.E., pronunțându-se asupra unei trimiteri preliminare, poate totuși oferi precizări destinate să orienteze instanța națională în interpretarea pe care aceasta o va efectua[7].
În speță, trebuie să se precizeze de la bun început că, în considerarea criteriilor amintite la pct. 28 din prezenta hotărâre, calificarea penală a procedurilor penale și a pedepsei închisorii, menționate la pct. 14 din prezenta hotărâre, cărora le‑a fost supus domnul R., nu este contestată. În schimb, se pune problema dacă sancțiunea administrativă pecuniară și procedura administrativă în discuție în litigiul principal sunt sau nu sunt de natură penală, în accepțiunea art. 50 din Cartă. În această privință, relativ la primul criteriu, din dosarul de care dispune C.J.U.E. reiese că dreptul național califică procedura care a condus la aplicarea acestei din urmă sancțiuni drept procedură administrativă.
Totuși, aplicarea art. 50 din Cartă nu se limitează numai la procedurile și la sancțiunile care sunt calificate drept „penale” de dreptul național, ci se extinde – independent de o astfel de calificare – la procedurile și la sancțiunile care trebuie considerate ca având o natură penală, în temeiul celorlalte două criterii prevăzute mai sus.
În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, referitor la natura însăși a faptei ilicite, acesta presupune să se verifice dacă sancțiunea în discuție urmărește în special o finalitate represivă[8]. Rezultă de aici că o sancțiune care are o finalitate represivă prezintă o natură penală, în accepțiunea art. 50 din Cartă, și că simpla împrejurare că aceasta urmărește și o finalitate preventivă nu este de natură să îi înlăture calificarea de sancțiune penală. Astfel, după cum a arătat avocatul general la pct. 64 din concluzii, este în însăși natura sancțiunilor penale ca acestea să aibă ca obiect atât reprimarea, cât și prevenirea comportamentelor ilicite. În schimb, o măsură care se limitează la a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicită vizată nu prezintă o natură penală.
Referitor la al treilea criteriu, trebuie să se arate că o sancțiune administrativă pecuniară care poate să atingă un cuantum de până la zece ori mai mare decât valoarea produsului sau a beneficiului obținut prin manipulările pieței prezintă un grad de severitate ridicat, care este susceptibil să întărească analiza potrivit căreia această sancțiune este de natură penală, în accepțiunea art. 50 din Cartă, aspect a cărui verificare este totuși de competența instanței de trimitere.
Cu privire la existența aceleiași infracțiuni
Rezultă din însăși formularea art. 50 din Cartă că acesta interzice judecarea sau condamnarea aceleiași persoane mai mult de o singură dată pentru aceeași infracțiune[9]. Așa cum arată instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, diferitele proceduri și sancțiuni de natură penală în discuție în litigiul principal vizează aceeași persoană, și anume domnul R.
Potrivit jurisprudenței C.J.U.E., criteriul pertinent pentru aprecierea existenței aceleiași infracțiuni este cel al identității faptelor materiale, interpretat drept existența unui ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil legate între ele, care au condus la achitarea sau la condamnarea definitivă a persoanei vizate[10]. Astfel, art. 50 din Cartă interzice aplicarea, pentru fapte identice, a mai multor sancțiuni de natură penală la capătul diferitor proceduri desfășurate în aceste scopuri.
În plus, calificarea juridică, în dreptul național, a faptelor și interesul juridic protejat nu sunt relevante în scopul constatării existenței aceleiași infracțiuni, în măsura în care întinderea protecției conferite de către art. 50 din Cartă nu poate varia de la un stat membru la altul.
În speță, instanța de trimitere arată că aceleași conduite, constând în manipulări care urmăreau să atragă atenția publicului asupra titlurilor R. MediaGroup, au fost reproșate domnului R. atât în procedura penală care a condus la condamnarea sa penală definitivă, cât și în procedura privind sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală în discuție în litigiul principal.
Deși, așa cum susține Consob în observațiile sale scrise, aplicarea unei sancțiuni penale la capătul unei proceduri penale, precum aceea în discuție în litigiul principal, necesită, spre deosebire de sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală menționată, un element subiectiv, trebuie să se arate că împrejurarea potrivit căreia aplicarea sancțiunii penale respective depinde de un element constitutiv suplimentar în raport cu sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală nu este, în sine, de natură să repună în discuție identitatea faptelor materiale vizate. Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală și procedura penală în discuție în litigiul principal par astfel să aibă ca obiect aceeași infracțiune.
În aceste condiții, rezultă că reglementarea națională în discuție în litigiul principal permite continuarea unei proceduri privind o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală (accepțiunea art. 50 din Cartă) împotriva unei persoane precum domnul R., ca urmare a unor conduite ilicite care întrunesc elementele constitutive ale unor manipulări ale pieței pentru care a fost deja pronunțată o condamnare penală definitivă împotriva sa. Or, un astfel de cumul de proceduri și de sancțiuni constituie o restrângere a dreptului garantat de către articolul sus-menționat.
În legătură cu justificarea restrângerii dreptului garantat de către art. 50 din Cartă
În paragr. 42 și următoarele, C.J.U.E. a amintit că, în Hotărârea din 27 mai 2014, S. (C‑129/14 PPU, EU:C:2014:586, pct. 55 și 56), a statuat că o restrângere a principiului ne bis in idem, garantat de către art. 50 din Cartă, poate fi justificată în temeiul art. 52 alin. (1) din aceasta.
Conform art. 52 alin. (1) teza I din Cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de către aceasta trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Potrivit celei de-a doua teze a alineatului menționat, prin respectarea principiului proporționalității pot fi impuse restrângeri ale drepturilor și libertăților numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de către Uniunea Europeană sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
În speță, este cert că posibilitatea cumulării procedurilor și a sancțiunilor penale, precum și a procedurilor și a sancțiunilor administrative de natură penală este prevăzută de lege.
Mai mult, o reglementare națională precum aceea în discuție în litigiul principal respectă substanța art. 50 din Cartă, întrucât permite un asemenea cumul de proceduri și de sancțiuni numai în condiții limitativ stabilite, asigurând astfel că dreptul garantat la acest articol (50) nu este repus în discuție ca atare.
Relativ la aspectul dacă restrângerea principiului ne bis in idem care rezultă dintr-o reglementare națională precum aceea în discuție în litigiul principal răspunde unui obiectiv de interes general, aceasta reiese din dosarul de care dispune C.J.U.E., în sensul că această reglementare urmărește să protejeze integritatea piețelor financiare ale Uniunii Europene și încrederea publică în instrumentele financiare. Având în vedere importanța pe care jurisprudența C.J.U.E.[11] o acordă, în scopul realizării acestui obiectiv, combaterii încălcărilor privind interdicția de manipulare a pieței, un cumul de proceduri și de sancțiuni de natură penală poate să se justifice atunci când aceste proceduri și aceste sancțiuni vizează, în vederea realizării unui asemenea obiectiv, scopuri complementare având ca obiect, eventual, laturi diferite ale aceluiași comportament infracțional vizat, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
În această privință, în materie de infracțiuni legate de manipulările pieței, pare legitim ca un stat membru să asigure, pe de o parte, descurajarea și reprimarea oricărei încălcări, indiferent dacă este sau nu este intenționată, a interdicției privind manipulările pieței prin aplicarea unor sancțiuni administrative stabilite, dacă este cazul, în mod forfetar și, pe de altă parte, descurajarea și reprimarea unor încălcări grave ale unei astfel de interdicții, care sunt deosebit de nefaste pentru societate și care justifică adoptarea unor sancțiuni penale mai severe.
Cu referire la respectarea principiului proporționalității, în paragr. 46 din prezenta hotărâre, C.J.U.E. a constatat că acesta impune ca un cumul de proceduri și de sancțiuni prevăzut de o reglementare națională precum aceea în discuție în litigiul principal să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de către această reglementare, fiind clar că atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la aceea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate[12].
În acest context, C.J.U.E. a amintit că, în temeiul art. 14 alin. (1) din Directiva 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 coroborat cu art. 5 din aceasta, statele membre dispun de o libertate de alegere a sancțiunilor aplicabile împotriva persoanelor răspunzătoare de manipulări ale pieței[13].
În lipsa unei armonizări a dreptului Uniunii Europene în materie, statele membre sunt astfel îndrituite să prevadă atât un sistem în care încălcările interdicției privind manipulările pieței pot face obiectul unor proceduri și al unor sancțiuni doar o singură dată, cât și un sistem care permite un cumul de proceduri și de sancțiuni. În aceste condiții, proporționalitatea unei reglementări naționale precum aceea în discuție în litigiul principal nu poate fi pusă în discuție de simplul fapt că statul membru în cauză a ales să prevadă posibilitatea unui astfel de cumul decât cu riscul de a priva acest stat membru de această libertate de alegere.
Cu privire la cumulul de sancțiuni autorizat de reglementarea în discuție în litigiul principal, aceasta pare să se limiteze să prevadă în art. 187 terdecies din TUF că, în cazul în care, pentru aceleași fapte, au fost aplicate o amendă penală și o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală, achitarea celei dintâi este limitată la partea care excedează cuantumului celei de-a doua. Or, în măsura în care acest art. 187 terdecies pare să vizeze numai cumulul unor pedepse pecuniare, iar nu cumulul unei sancțiuni administrative pecuniare de natură penală cu o pedeapsă cu închisoarea, rezultă că articolul menționat nu garantează faptul că severitatea ansamblului sancțiunilor aplicate se limitează la ceea ce este strict necesar în raport cu gravitatea infracțiunii vizate.
Prin urmare, rezultă că o reglementare națională precum aceea în discuție în litigiul principal care autorizează, după o condamnare penală rămasă definitivă, continuarea unei proceduri privind o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală depășește ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului vizat la paragr. 46 din prezenta hotărâre, aspect a cărui verificare este totuși de competența instanței de trimitere.
Această concluzie nu este repusă în discuție de împrejurarea că pedeapsa definitivă pronunțată în aplicarea art. 185 din TUF poate, eventual, să fie stinsă ulterior prin efectul unei amnistii, după cum pare să se fi prezentat situația în cauza principală. Astfel, decurge din art. 50 din cartă că de protecția conferită de principiul ne bis in idem trebuie să beneficieze persoanele care au fost deja achitate sau condamnate printr-o hotărâre penală definitivă, inclusiv, în consecință, persoanele cărora li s-a aplicat, printr-o astfel de hotărâre, o sancțiune penală care a fost stinsă ulterior prin efectul unei amnistii. Prin urmare, o asemenea împrejurare este lipsită de relevanță pentru a aprecia caracterul strict necesar al unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal.
Cu privire la a doua întrebare
În paragr. 65-67 din prezenta hotărâre, C.J.U.E., în conformitate cu o jurisprudență constantă[14], a relevat că dispozițiile dreptului primar care impun obligații precise și necondiționate, întrucât nu necesită pentru punerea lor în aplicare nicio o intervenție ulterioară a autorităților Uniunii Europene sau a autorităților naționale, generează în mod direct drepturi în privința justițiabililor (a se vedea, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 1 iulie 1969, B. și C. D., 2/69 și 3/69, EU:C:1969:30, pct. 22 și 23, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2001, B., C‑390/98, EU:C:2001:456, pct. 91).
Or, dreptul pe care art. 50 din Cartă îl conferă particularilor nu este însoțit, potrivit însuși modului de redactare a acestuia, de nicio condiție și, prin urmare, este direct aplicabil în cadrul unui litigiu precum cel principal.
În această privință, Curtea a amintit că a recunoscut deja efectul direct al art. 50 din Cartă, afirmând, la pct. 45 din Hotărârea din 26 februarie 2013, Å. F. (C‑617/10, EU:C:2013:105), că, atunci când examinează compatibilitatea unor dispoziții de drept intern cu drepturile garantate de Cartă, instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii Europene are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1. Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite continuarea unei proceduri privind o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală contra unei persoane ca urmare a unor conduite ilicite care întrunesc elementele constitutive ale unor manipulări ale pieței pentru care a fost deja pronunțată o condamnare penală definitivă împotriva sa, în măsura în care această condamnare este, ținând seama de prejudiciul cauzat societății prin infracțiunea săvârșită, de natură să reprime această infracțiune în mod efectiv, proporțional și disuasiv.
2. Principiul ne bis in idem garantat de către art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conferă particularilor un drept direct aplicabil în cadrul unui litigiu precum cel principal.
[1] Disponibilă pe site-ul http://curia.europa.eu (accesat la 24 mai 2018).
[2] Cu privire la o analiză asupra principiului ne bis în idem în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, a se vedea, pe larg, M. Mazilu-Babel, C.I. Făt, C. Grigoraș, Hotărârea CEDO pe care trebuie să o știți în 2017: cele 50 de umbre ale lui ne bis in idem, disponibilă pe site-ul https://www.juridice.ro/486233/hotararea-cedo-pe-care-trebuie-sa-o-stiti-in-2017-cele-50-de-umbre-ale-lui-ne-bis-in-idem.html (accesat la 24 mai 2018).
[3] JO 2003, L 96, p. 16, ediție specială, 06/vol. 5, p. 210.
[4] Legislația română specifică este Legea nr. 24/2017 privind emitenții de instrumente financiare și operațiuni de piață, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 29 martie 2017.
[5] Disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-141370%22]} (accesat la 25 aprilie 2018).
[6] Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 iunie 2012, B., C‑489/10, EU:C:2012:319, pct. 37, și Hotărârea din 26 februarie 2013, Å. F., C‑617/10, EU:C:2013:105, pct. 35).
[7] Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 iunie 2014, M., C‑146/14 PPU, EU:C:2014:1320, pct. 79 și jurisprudența citată.
[8] Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 iunie 2012, B., C‑489/10, EU:C:2012:319, pct. 39.
[9] Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 aprilie 2017, O. și B., C‑217/15 și C‑350/15, EU:C:2017:264, pct. 18.
[10] Se citează, în acest sens, C.J.U.E.: Hotărârea din 18 iulie 2007, K., C‑367/05, EU:C:2007:444, pct. 26 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 16 noiembrie 2010, M., C‑261/09, EU:C:2010:683, pct. 39 și 40.
[11] Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 23 decembrie 2009, S. P. G. și V. R., C‑45/08, EU:C:2009:806, pct. 37 și 42.
[12] Se citează, în acest sens, C.J.U.E.: Hotărârea din 25 februarie 2010, M. F., C‑562/08, EU:C:2010:93, pct. 43, Hotărârea din 9 martie 2010, ERG și alții, C‑379/08 și C‑380/08, EU:C:2010:127, pct. 86 și Hotărârea din 19 octombrie 2016, EL‑EM‑2001, C‑501/14, EU:C:2016:777, pct. 37 și 39, precum și jurisprudența citată.
[13] Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 23 decembrie 2009, S. P. G. și V. R., C‑45/08, EU:C:2009:806, pct. 71 și 72.
[14] Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 1 iulie 1969, B. și C. D., 2/69 și 3/69, EU:C:1969:30, pct. 22 și 23, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2001, B., C‑390/98, EU:C:2001:456, pct. 91.